Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Compendiu de securitate internațională
Octavian Manea - - - -
2018-01-09
Cultura
0

Volumul Strategiile de securitate națională constituie o excelentă introducere în înțelegerea profilului comportamental al unor actori-cheie de pe scena geopoliticii contemporane, ideală pentru facultățile de profil sau jurnaliști.

 

Anul trecut, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, a fost lansată a doua ediţie a volumului Strategiile de securitate na­țio­nală, publicată de Editura Tritonic. Re­u­nind masteranzi, doc­to­ranzi sau doctori în relații internaționale, știinţe po­litice sau sociologie (Monica Oproiu, Iulia Joja, Octavian Sofronea, Silvia Petre, Teo­dora Hrib, Ileana Racheru, Costinel Anuța, Săvuleț Cris­tina, Haliţ Nicoleta), car­tea are meritul imediat de a pu­ne în perspectivă o nouă școa­lă de gândire româ­neas­că, de a articula vocea unei noi generații de analiză a studiilor de securitate și apă­răre. Volumul apărut sub coordonarea pro­fesorului Marian Zulean nu stă sub rețeta analistului generalist, ci încurajează spe­cia­lizarea de nișă, cultivă experții (deo­potrivă din sfera universitară, dar și din Ministerul Afacerilor Externe) care cu­nosc în detaliu spațiile de care se ocupă și care redau temeinic particularitățile cul­tu­rilor strategice din Rusia, Suedia, Ger­ma­nia, România, Uniunea Europeană sau SUA. A doua ediție a cărţii este o bună ocazie de a-i pune pe aceștia în circulație, de a-i face vizibili pe piața ideilor locale, cea care ar trebui în cele din urmă să hră­nească și să ghideze procesul de elaborare a strategiilor de securitate națională. În același timp, cartea constituie o excelentă introducere în înțelegerea profilului com­portamental al unor actori-cheie de pe scena geopoliticii contemporane, ideală pentru facultățile de profil sau jurnaliști.

 

Din această perspectivă, un bun exemplu îl oferă unul dintre capitolele care tratează Uni­u­nea Europeană reunit sub ti­tlul diagnostic - „cacofonia stra­tegică“ -, reprezentativ pentru de­zo­rientarea, bulversarea, fragmentarea care a devenit inerentă blocului comunitar în ultimii ani. De reținut avertismentul au­to­rilor, într-un moment în care Europa pare să plonjeze din nou într-un expe­ri­ment al apărării comune: „proiectul eu­ro­pean de apărare nu va funcționa decât dacă statele membre sau cea mai mare parte dintre ele vor adopta aceeași vi­ziu­ne strategică“.

 

Capitolul dedicat Germaniei expune o fo­to­grafie foarte actuală - o politică externă în plin proces de reașezare. Germania pen­dulează între două tipuri de așteptări - un rol mai activ pe scena internațională la insistența aliaților, inclusiv din pers­pec­ti­va responsabilităților din sfera apărării, însă, pe de altă parte, opinia publică ger­mană rămâne orientată spre interior, pru­dentă și fundamental reticentă față de asu­marea unor angajamente de natură mi­li­tară în afara Europei. Toate aceste ins­tincte sunt în ultimă instanță profund con­diționate de specificul culturii stra­te­gi­ce germane, așa cum s-a articulat aceasta în ultimii 70 de ani, în lumea postbelică, și care rămâne centrată preponderent pe noțiunea de putere soft, civilă, obișnuită să opereze în

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-octavian.jpg

MARIAN ZULEAN (coord.) - Strategiile de securitate națională (ediţia a II-a îmbogăţită)
(Editura Tritonic, Bucureşti, 2017, 336 pagini)

interiorul marilor instituții multilaterale și care se opune programatic „politicii de putere“. Semnificativ este și cum UE ca actor colectiv sfârșește prin a îm­prumuta multe dintre trăsăturile Ber­li­nului, preferând să pro­iec­teze imaginea de „Europa Putere Umanitară“, o pu­te­re normativă, legalistă, in­teresată prioritar de bu­na guvernare, drepturile omului, de răspândirea pă­cii, dar prea puțin de di­mensiunea clasică de hard­power. Din această pers­pec­tivă rămân sugestive apelurile din ultimul an, când, pe fondul ascensiunii lui Donald Trump la Casa Albă și pe măsura acu­mu­lării unor divergențe de optică între Statele Unite și o parte a Europei, Ger­ma­nia este chemată să preia leadershipul lumii libere. Deși reticentă să aspire la un astfel de rol global, un consens se con­tu­rează la nivelul politicii externe germane: nevoia de a-și asuma responsabilități su­plimentare pe continent, cu precădere la nivelul Uniunii Europene. Acest consens a fost exprimat vara trecută de Angela Merkel, care cons­tata că a venit momentul „ca noi, în Eu­ro­pa, să înțelegem că tre­buie să ne luăm des­tinul în propriile mâini. Este responsabilitatea noastră. Și asta nu este valabil doar pentru politica externă și de securitate“. În același timp, însă, recent, Sigmar Gabriel pleda pentru îmbrățișarea pro­iec­tului francez de au­to­no­mizare a securității europene: „poate că Franța va trebui să de­vină un pic mai germană pe chestiunile financiare, iar Germania mai fran­ce­ză în privința po­liticii de securitate“.

 

Mai puțin cunoscut la noi, spa­țiul nordic devine tot mai actual, pe fondul efer­ves­cen­ței geopolitice a Rusiei. Sue­dia păstrează o cultură stra­tegică dominată de ideea de „nealiniere“ pe timp de pace, o tradiție considerată esențială pentru stabilitatea regională. Pe de altă parte, însă, la nivelul experților se observă o schimbare graduală de optică, în special după februarie 2014, momentul anexării Crimeei de către Federaţia Rusă. Rusia începe să fie privită într-o cu totul altă lumină, ca o mare putere care are ca­pa­citatea de a destabiliza ecosistemul re­gional, mai ales în eventualitatea unui con­flict între Rusia și statele baltice membre NATO, situație în care securitatea Suediei ar fi în mod fundamental afectată. Iată situația care împinge Suedia să-și re­con­sidere opțiunile și să-și revizuiască poli­ti­ca defensivă. Este contemplată discret ideea unui eventual membership în NATO. Astfel, una dintre ipotezele care circulă în spațiul public suedez este aceea că „abi­litatea de a descuraja Rusia să declan­șe­ze un conflict în Marea Baltică este po­sibil să crească, în cazul în care Suedia se alătură NATO. Un astfel de parcurs ar transforma de o manieră radicală politica de securitate și apărare a Suediei, suspen­dând tradiția consacrată a politicii de nea­liniere.

 

Nu în ultimul rând, istoricul și, până la un punct, bilanțul strategiilor de securitate națională ale SUA sub administrațiile Bush și Obama ne arată de fapt cât de mult s-a schimbat mediul în care operează lumea euroatlantică. Strategia din 2002 este un produs al timpului său, aflându-se cu pre­cădere sub influența traumatică a ata­cu­ri­lor de la 11 septembrie 2001 asupra New Yorkului și Washingtonului. Pe acest fun­dal, terorismul internațional devine prin­ci­pala preocupare, se adoptă o politică de securitate fundamentată pe principiul „războiului preemptiv“, pe necesitatea eli­minării unor amenințări iminente. În egală măsură, politica defensivă americană stă sub semnul încercării de a preveni ca grupările terorismului jihadist să intre în posesia de arme de distrugere în masă (WMD). Ulterior, strategia din 2006, deși rămâne în coordonatele sale, centrată pe stoparea proliferării sistemelor WMD și, desigur, a terorismului, stă sub sim­bo­lismul invaziei Irakului și al dezideratului wilsonian de răspândire a libertății și a democrației, al reconstrucției statelor sla­be ca antidot la radicalism și ins­ta­bilitate. În contrast, documentele adoptate sub Oba­ma pun accent pe nevoia desprinderii de moștenirea Bush, a extragerii Statelor Unite din conflictele care au marcat de­ce­niul post-9/11 în Irak și Afganistan, re­o­rientând prioritățile Washingtonului spre Pacific, nation-building-ul intern, pre­cum și gestionarea schimbărilor climatice.

 

Pentru ca imaginea să fie com­pletă, nu putem să nu aducem în discuție strategia de secu­ri­tate națională a Administrației Trump, făcută publică la sfâr­șitul anului trecut. Aceasta din urmă in­troduce câteva note distinctive funda­men­tale. Tema centrală devine cea a „com­petiției“ stra­tegice. Se recunoaște faptul că reintrăm într-o lume a competiției pen­tru influență geopolitică, unde marile puteri își dispută „echilibrelele regionale“. După cum spune noua strategie: „Vom concura cu toate instrumentele puterii na­ționale pentru a ne asigura că regiu­nile lumii nu sunt dominate de o singură putere“. Documentul programatic al ad­ministrației nominalizează direct rivali­tă­țile strategice pe care intenționează să le contrabalanseze - proiectele Chinei, care tind spre „dislocarea Statelor Unite din sfera Indo-Pacifică și reordonarea regiu­nii“, dar și eforturile Rusiei de restabilire a sferelor de influență în apropierea gra­nițelor sale prin tactici subversive și su­premație militară locală. Practic, revizio­nismul hibrid al unor state precum Rusia, Iran sau Chi­na devine principala ame­nin­țare. Ideea de fond devine aceea de a im­prima o anumită mentalitate, de a mo­bi­liza America pentru competiția deopotrivă politică, militară și economică aflată sub pragul tradițional de agresiune, în spațiul intermediar, dintre „pace“ și „război“, un­de operează adversarii Vestului. Într-un fel, asistăm la o întoarcere la un tip de con­fruntare strategică, inclusiv ideologică, ca­re amintește de lumea de dinainte de 1989, de dinainte de „sfârșitul istoriei“.

 

Iată pretextul ideal pentru o a treia ediție a volumului care să investigheze modul în care actorii cheie din sistemul inter­na­țio­nal contemporan răspund și își adaptează strategiile de securitate națională într-o lume dominată de revenirea competiției în­t­re marile puteri.

 

Detalii suplimentare despre strategiile românești de securitate națională pot fi consultate aici.

TAGS : MARIAN ZULEAN Editura Tritonic securitate nationala romania strategii uniunea europeana
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
2289
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22