Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Reprezentanta lui Mozart pe pământ
Eugen Ciurtin - - - -
2018-01-30
Cultura
0

„Mă întâlnesc cu Casals, cântă mai bine ca niciodată, ieri o serată muzicală intimă s-a terminat la 3 dimineața.“ (Clara Haskil, 1949)

Născută la 7 ianuarie 1895 în Bucureștiul se­fard, Clara Haskil e o legendă, dintre pu­ținele nefisurabile plămădite aici. Scolioza congenitală soldată cu tratamentul feroce la Berck-sur-Mer (anii Marelui Război acum centenar fiind dublați de războiul intim – știa Blecher cine îl precedase?) și o im­ba­ta­bilă, crucială incapacitate de a se au­to­pro­mova au amânat recunoașterea ei până aproa­pe de insuportabil. Numărase, în unii ani interbelici, concertele publice pe de­getele unei singure mâini și abia după 50 de ani, în unisonul lumii muzicale, în­ce­pe să fie considerată astru de prim ordin.

 

De când pianele au trecut încoace munții, cam de când Liszt a trecut cu al lui pentru a impresiona strânsura adorabilă de ave­niți, imberbi auditiv și plevușcă, în Bu­cu­reștii de la 1846, oricâtă aflare în treabă sau chiar și ură de sine am deține în pa­tri­moniile baștinei, trebuie spus mereu din nou: în România a existat și încă mai sub­zistă o tradiție muzicală în toată puterea cuvântului. Cu nimic mai prejos de ori­ca­re altă cultură, căci e dotată cu o școală de compoziție și de interpretare de un ni­vel pe care nu l-a atins vreodată un alt do­meniu altminteri decât individual și inter­mitent, căci e recunoscută ca atare în lu­me, pretutindeni în lume, mai exact. Dar cartea muzicală e într-o restriște teribilă, o excepție bună fiind puținele biografii și stu­dii publicate de Humanitas sub în­gri­jirea Valentinei Sandu-Dediu. Alții, care speculează vidul, nu știu să aleagă nici nu­mele de antrepriză editorială, nici fonta pen­tru copertă. De planul mai vechi al lui Vlad Alexandrescu de editare completă și critică a operelor lui Enescu și Lipatti nu mai vorbește nimeni. Puținele apariții dem­ne sunt la fel de rare pe cât concertele mari în stagiunea obișnuită.

 

Biografia lui Spycket e plină de amănunte foarte atașante. Basul cifrat e ținut de multitudinea adre­selor europene la care a lo­cuit, deseori în restriște și ne­în­țeleasă. Nu spune fără frison Irina Pro­co­piu, totuși o aficionada a lui Enescu, în jur­nalul ei franțuzesc publicat în 2016: „Clara Haskil, pianista: degete frumoase, grație și șarm, dar ștearsă, fără forță, de altfel a fost foarte bolnavă“, după un con­cert în ambianță regală din toamna lui 1937, la care era preferabil de indicat re­per­to­riul? A cântat foarte mult în ambient pri­vat. Acolo și repeta, căci, în afară de pia­nul câștigat în adolescență ca premiu pa­ri­zian, nu a avut – nu a avut decenii la rând! – un pian al ei. Un indiciu despre cum a pu­tut suporta asta vine abia în mo­mentul când, vizitându-l la Prades pe Pau Casals (de ce nu-i reeditează nimeni fabu­loasele con­vorbiri, traduse de Romeo Dră­ghici, fi­la­delf al lui Enescu, în 1957/1964?), își spu­ne în carnetele ei că nu se va mai plânge niciodată de lipsa condițiilor de trai, dacă un maestru recunoscut precum Casals tră­ieș­te în atare indigență. A doua oară când se întorcea în Europa după un vag turneu american și urma să cânte la Bruxelles al doilea concert pentru pian al lui Rach­ma­ni­nov, l-a reluat pe vapor în tim­pul unui zdra­văn tangaj, cu mateloți ți­nând pianul și scaunul – ea, cea mai dis­cretă, hiper­in­trovertita. Când a fugit cu alți muzicieni din Parisul ocupat spre sud, soția di­ri­jo­rului Orchestre National de France a luat cu ea și pisicul: acesta n-a mieunat decât târ­ziu, la sfârșit, dincolo de liniile naziste.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-ciurtin-1453.jpg

// JÉRÔME SPYCKET - Clara Haskil
// Prefață de Herbert von Karajan, traducere din franceză de Lidia Dumitru, Elena Ciocoiu și Adina Cobuz
// Editura Humanitas, 2017 , 420 pp.

 

N-ar fi indicat să se jure totul pe virtuțile muzicologice ale lui Jérôme Spycket. (Întâmplător, Jérôme e și numele pe care dom­nișoara Haskil – niciodată Clara, cum scrie de sute de ori! căci n-am fost invitați și nici alte căderi nu sunt – i l-a dat unui pisic primit să o aline într-un mo­ment de recluziune dur.) D-l Spycket avea merite incontestabile, căci a putut ci­ti după 1966 însemnările intime ale dis­pă­rutei și le-a intervievat pe surorile supra­vie­țuitoare Haskil, profesoara de pian Lili și violonista Jana, așa cum s-a întreținut cu zeci dintre intimii ei. Tenor provenit din­tr-o familie de muzicieni, Jérôme Spy­cket (Piersault, pe discuri și afișe) a cântat cu Nadia Boulanger înainte să-i dedice o monografie în 1987 (o alta fiind consacrată surorii ei Lili, în 2004) și a vituperat pe vre­muri, tot monografic, împotriva obli­gativității în autovehicule a centurii de si­gu­ranță. Debutând ca muzicolog cu Has­kil, are totodată limbuții de evocare, în literatura biografistă de limbă franceză ele pornind mereu dintr-o proastă înțelegere a lui Balzac, dacă nu cumva a lui Vauve­nar­gues. Unde e lacună în documentare, unde nu ai cum acoperi perioadele mari și mici rămase oarbe pentru totdeauna, e eroa­re de gust să te vâri pe sub pielea ab­sentă a eroinei tale, scriind lung și sălciu despre „ce era în sufletul ei“. Să se mai mi­zeze oricum, în privința asta, pe vo­luntariatul și pe audițiile cititorilor, când alte pritanee lipsesc. Guralivul, tocmai în privința unei atât de mari discrete, nu su­plinește nimic. Întotdeauna strică.

 

Nu se justifică, în orice caz, o inertă sau prea apăsată idee de apartenență la cul­tu­ra română. Dacă sunt două rațiuni pentru Haskil, ele sunt incarnări și se numesc Enes­cu și Lipatti. Pe amândoi i-a întâlnit, cultivat și iubit nu la București, ci mai ales în Franța și în Elveția, târziu. La Bu­cu­rești, Haskil s-a educat minim, în anii în care En­ciclopedia română a bunului Dia­co­no­vich încurca până și numărul sim­foniilor și concertelor lui Mozart. Și apoi, părinții Simonei Halep n-au făcut pentru fiică de­cât ceea ce o lungă tradiție con­sfin­țea ca obli­gatoriu pentru oricare familie în care erau depistate timpuriu daruri înnăs­cute: în lipsa tatălui, Haskil intră devreme în grija unui unchi cu care pleacă pe traseul enescian și universal Viena-Paris și care o va însoți până la moarte. E soli­daritatea fa­mi­lială cea care pune lucrurile în miș­ca­re, cu trăsătura suplimentară a gri­jii se­far­de pen­tru împlinirea vocației. În privința aceasta ar trebui revizitat un vo­lum din Studia Judaica despre The Con­tributions of the Jews to the World of Mu­sic (Cluj, 2006; te­ma rămâne enci­clo­pe­dică), în ca­re Victor Eskenasy scrie despre Clara Haskil și El­ve­ția (de limbă germană) care a salvat-o în 1942. Elveția cea atât de pli­nă de muzică încât în 2012 a inclus edu­cația muzicală în Constituție (cu 72% ni­vel de susținere la cel mai fermecător re­fe­ren­dum), Elveția ca­re lui Lipatti i-a în­chi­nat o catedră și apoi un parc, iar lui Has­kil un concurs de pian, un festival, o stradă.

 

Dar nu numai Elveția germană a salvat-o, după ce ajunsese la Marsilia cu două zile înainte de naziști, ci și cea franceză. Spy­cket pomenește în treacăt o anu­mită familie elvețiană Demiéville, cu so­ția fiind fiica medicului Roux care a tra­tat-o la Lausanne, iar soțul parcat ca „pro­fesor“. E cu mult mai mult. Este Paul De­mié­ville însuși, unul dintre uriașii orien­ta­liști ai secolului, viitorul profesor de la Collège de France, care stăpânea toate lim­bile clasice ale istoriei buddhismului în Asia, care a cunoscut-o, născut în 1894, tocmai pe când își edifica singura sa teză de doctorat (inedită), despre forma de sui­tă în muzica secolelor XVII-XVIII. Îi ră­mân recunoscător doamnei Jeanne-Marie Allier, fiica lui Paul Demiéville, pentru con­vorbirile pariziene de la Société Asia­tique și pentru permisiunea de a studia ar­hiva tatălui său, despre care am scris altă dată (București, 2007, Paris, 2013) și asu­pra căreia va trebui revenit. Legăturile din­tre Demiéville și Haskil sunt mărturie vie că muzica depinde de public, dacă pu­blicul depinde cu adevărat de muzică.

 

E tot ce îi putem dori și acestei monografii indispensabile, apărută în contextul celei de-a patra ediții a Festivalului Inter­na­țio­nal Clara Haskil de la Sibiu, coordonat de Alina Azario. Coperta a fost bine alea­să: în celebra fotografie la pian din 1922, cu aplecarea marcată a gâtului, se remarcă incredibilul opozabil al mâinii sale stângi, pe care îl puteam reauzi atât de limpede în Sonata K. 330 a lui Mozart. În ziua fa­ti­dică a accidentului pe scările gării din Bruxelles, la 6 decembrie 1960, atât a mai apucat să spună: „din fericire, n-am pățit nimic la mâini“. Tot astfel, în totuși prea puținele înregistrări care subzistă, muzica ei rămâne intactă. //

TAGS : JÉRÔME SPYCKET Clara Haskil Editura Humanitas 2017 420 pp.
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
3573
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22