Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


„Vârstele Lunii“, sub clar de prietenie
Andreea Nanu - - - -
2018-05-02
Cultura
0

În noaptea misterioasă a unei păduri departe de lume, înotând cu disperare prin vastitatea nopții sufletești, Constantin Cojocaru și Gelu Nițu creează două personaje memorabile.

 

Depindem de Lună, de mișcarea astrelor, de timp și memorie, de frumusețe și consolare; depindem de Prietenie. Prietenia este „cealaltă față a lunii“ din piesa lui Sam Shepard, Vârstele Lunii, a cărei premieră a avut loc la începutul acestui an la Unteatru, în regia lui Toma Dănilă, avându-i în distribuție pe Constantin Cojocaru și Gelu Nițu. O „lună“ cum n-am mai văzut, de o poezie bântuitoare, a cărei prezență magnetică pune în mișcare două destine, două singurătăți, viețile a doi prieteni care se regăsesc după o îndelungată absență. Se pare că eclipsele de lună, la fel ca întâlnirile care ne marchează, sunt rare și spectaculoase și, poate, tocmai de aceea, atât de prețioase. Ca să vezi o eclipsă, ca să trăiești profund o prietenie, trebuie să sesizezi momentul, să veghezi, să fii prezent. Să accepți, mai întâi de toate, riscul de a porni într-o călătorie. E ceea ce va face Byron (Constantin Cojocaru) care, sunat în miez de noapte de prietenul despre care știe că e singur și bolnav, se urcă în autobuz, fiind el însuși suferind, şi se aventurează într-un loc retras, departe de civilizație, în care par să existe doar Ames (Gelu Nițu) și luna.

 

Cei doi prieteni nu au nevoie de un decor complicat pentru a ne spune povestea lor. Regizorul Toma Dănilă schiţează o verandă imaginară marcată de două ghivece cu plante pe jumătate uscate, două scaune și o măsuță garnisită generos cu sticle de whisky, un radio dinspre care răzbate nostalgic muzica vremurilor de altădată, un ventilator capricios care se rotește profetic în tavanul unei case bântuite de doi bătrâni și luna dintre ei. Prezentul protagoniştilor se articulează paradoxal; cu cât înaintăm în poveste, cu atât universul lui Ames și Byron devine mai transparent, aproape imaterial. De ce? Fiindcă prezentul e trecut, totul se hrănește din memorie, realitatea se reduce la o întrepătrundere luxuriantă a amintirilor care trec de la un protagonist la altul, schimbându-și aleatoriu gazda, pășind cu grație dintr-un creier într-altul, chiar cu riscul de a declanșa conflicte ireconciliabile. Nu tu, ci eu am trăit asta. Tu nu ai fost acolo, protestează Ames, gonindu-l pe Byron de mai multe ori. Nu mai știm, de fapt, care a fost realitatea. Pentru doi oameni cărora nu le-a mai rămas decât trecutul, Memoria este acum firul Ariadnei, strigătul solitar care-i poate ghida prin labirintul sufletesc. Memoria e, ca peștera lui Platon, un sălaș al umbrelor. Pentru Ames și Byron, invocarea acestor „umbre“ e unica posibilitate de a merge mai departe și de a înfrunta viitorul, cu incertitudinile lui. Unde e adevărul, în toate astea? Nu putem şti, fiindcă Ames şi Byron locuiesc deja în crepuscul. A fost sau nu o iubire înșelată, a existat sau nu o dorință culpabilă? S-a strecurat, pe undeva prin fisurile cotidianului, o mică trădare, un compromis mărunt, o întâmplare inavuabilă?

 

Ca Luna, Mnemosyne își are și ea propriul chip întunecat. Prietenii își amintesc nu doar aventurile plăcute, ci și trădările, contradicțiile, micile lașități. Lumini și umbre. Două trupuri obosite, ținute în viață de lichidul amniotic al amintirilor dizolvate în whisky, ca într-un teatru de marionete, frust și înduioșător. În noaptea misterioasă a unei păduri departe de lume, înotând cu disperare prin vastitatea nopții sufletești, Constantin Cojocaru și Gelu Nițu creează două personaje memorabile care-și ies din cochilia minusculă a unor nume oarecare, Ames și Byron, devenind două existențe generice, universal recognoscibile, două splendide metafore.

 

Constantin Cojocaru spune și devine povestea fidelității; ca un cavaler din alte timpuri, e gata să se sacrifice pe sine pentru a salva o prietenie. Pentru Byron, iubirea e mai valoroasă decât adevărul care, așa cum reiese din dialogul imaginat de Sam Shepard, își arată vulnerabilitățile. Bea și ascultă, ascultă și bea, în timp ce expresiile chipului acompaniază, la octavă, pe mut, amintirile prietenului în care încearcă, la răstimpuri, să se adăpostească, așa cum fac melcii după ploaia care le răpește cochiliile. Este alungat brutal cu un „nu tu ai trăit asta, n-ai fost acolo...ce încerci să faci?“. Dar, ca un Arlechin dotat cu vocația sacrificiului, Byron se întoarce, mereu pe același scaun, în aceeași formulă a martorului care vrea să consoleze, să salveze din uitare o clipă de grație, împărtășind-o. Însă „eclipsa“, sfârșitul, nu ne prinde întotdeauna în „vârsta“ generozității. Vârstele Lunii? De-a lungul vârstelor, „încremenim“ fiecare într-o vârstă care ne defineşte. Dacă Ames e adultul care cunoaşte răspunsul (şi care-l face nefericit, posac), Byron pare cristalizat în vârsta inocenţei, a uimirii care survolează existenţa cu o deconcertantă puritate.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu-1466.png

Constantin Cojocaru și Gelu Nițu în piesa Vârstele Lunii la Unteatru

 

Gelu Nițu este un Ames cu obsesii și frustrări, închis în carapace, care cu greu se lasă ademenit de lumină - poate doar de licăririle onirice ale lunii. Știe totul despre ea - nu despre viață, ci despre lună - la ce distanță se află de Pământ, care îi sunt vârstele și capriciile. Accesele de luciditate îl fragilizează, preferă să se ascundă sub armura amintirilor care-i aparțin în exclusivitate și pe care nu dorește să le împartă cu nimeni, nici măcar cu cel mai bun prieten. Nu e generos, nici empatic. Face parte din cei care, în momente de criză - și-a înșelat soția care l-a „exilat“ -, cer altora un sacrificiu care li se cuvine. Sunt nestatornici, dar au nevoie de confirmarea unei fidelități, a unui celălalt pentru care să poată conta. Un dialog aluziv, sensibil, dar din care nu lipsesc replicile dure, amărăciunea, tensiunea, chiar și cruzimea, făcând confesiunea să devină cu atât mai autentică. Deși înveșmântată în umor subtil și într-o anumită lejeritate a atmosferei, întreaga piesă degajă o simplitate și o profunzime demne de teatrul antic. Viața ni se dezvăluie ca o tragedie în care râzi și plângi, îți sfâșii straiele și gândurile, construiești măști de care realizezi că n-ai avut niciodată nevoie, îți eliberezi conștiința, mai ales atunci când simți cum Luna îți suflă rece în ceafă. Realizezi că Timpul nu mai are răbdare și totul alunecă, într-o spirală alertă, spre sfârșit. Eclipsa - a lunii sau a vieții - se apropie.

 

În ce ar consta spectaculozitatea unei eclipse de lună, dacă nu în sentimentul (cutremurător) de admirație pe care-l trezește în sufletul celui ce privește? Nu este aceasta chiar descrierea sentimentului de catharsis prin artă? Prin ce este o prietenie valoroasă, dacă nu prin capacitatea reciprocă a celor doi de a se vedea unul pe altul, chiar și în cea mai întunecată oră - a eclipsei sau a bătrâneții, a morții. Pe măsură ce noaptea confesiunii se îndreaptă spre dimineață, spre punctul culminant al confruntării, metafora se destramă. Hellen a murit, pe Byron nu-l mai așteaptă nimeni acasă. Cum s-a petrecut totul? Monologul final al lui Constantin Cojocaru este o inserție poetică prețioasă, de esență tare. Toarce din amintire firul ultimei zile cu Hellen, aceea în care a purtat-o în braţe ca și cum ar fi dormit, într-o ultimă plimbare familiară prin oraş, lăsând ușa deschisă pentru cazul în care ea „ar mai fi dorit să spună vreun cuvânt“ - un delicat ritual de trecere în lumea umbrelor, care mi-a evocat Vocaliza lui Rahmaninov.

 

Regizorul Toma Dănilă reuşeşte, prin montarea acestei piese care explorează un univers în exclusivitate masculin, să vorbească despre feminitate. Dincolo de dialogul care păstrează, în cheie ironică, amprenta virilităţii care nu-şi recunoaşte înfrângerea, cei doi făcând bravură de iubirile din tinereţe, schimbul de replici e infuzat de lirism, patosul foştilor cuceritori se risipeşte în aburul diafan al Femininului; viaţa şi moartea, uitarea şi memoria, prietenia şi luna, dragostea şi solidaritatea, boala şi singurătatea, toate aceste experienţe umane fundamentale pe care Byron şi Ames le traversează împreună aparţin genului feminin; un Feminin (o Feminitate) pe care regizorul şi actorii îl recompun dramatic, prin imagini poetice care-şi modulează expresiv intensitatea şi expansivitatea, urmând firesc evoluţia dialogului. Ca o apă care curge, ar spune Margueite Yourcenar. Elanurile lui Ames şi Byron – când vocali, când retractili - par să se supună unor forţe misterioase, duale şi capricioase, de care ei înşişi sunt uneori surprinşi, poate asemănătoare celor care guvernează mişcarea astrelor, într-o cosmogonie (interioară) care aşteaptă s-o descifrăm.

 

Abia la finalul spectacolului, când Omul și-a dezvăluit chipul adevărat (o tapiserie de lumini şi umbre), Luna și-l poate ascunde pe al ei; eclipsa - moartea? - se dovedește a fi doar un punct de inflexiune, însă important este cum traversăm apa Styxului. Byron se prăbușește - o criză cardiacă sau o povară invizibilă? „Stai aici lângă mine“, spune în final Byron, sprijinindu-și capul de umărul prietenului regăsit. Doi oameni pe o bancă, uitându-se la lună, amintindu-și de „zilele frumoase“, cum ar spune Samuel Beckett. Nu stăpânim decât ceea ce trăim, pare să spună şi Sam Shepard, acest sclipitor dramaturg american care reușește mereu să (ne) surprindă (cu) poezia interioară a lucrurilor. Adevărata noastră lume este universul-puzzle interior, pe care continuăm să-l purtăm în noi chiar și după ce nu mai suntem. Ne rămâne doar trupul subtil al amintirilor. Cât putem cuprinde din imensitatea universului? Poate doar un fragment minuscul, aparent nesemnificativ. Ei bine, acel colţ misterios de cer este al nostru, ne aparține atâta timp cât alegem să ne îndreptăm privirile spre el. Sub clar de prietenie.

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
1553
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22