Un Tramvai până la capătul Dorinței

O piesă de Tennessee Williams e întotdeauna o piatră de încercare, pentru actori și pentru public. Universul dramaturgului american nu este unul confortabil, de divertisment. Dimpotrivă, e ca și cum ai urca într-un „tramvai“ care te poartă cu viteză năucitoare până la capătul de linie al dramei umane, până la granița a ceea ce suntem, lovindu-ne fără menajamente de parapeţii propriilor limite, până la capătul „dorinţei“ de a ne depăşi condiţia.

În spectacolul Un tramvai numit Dorință, regizat de Andrei și Andreea Grosu la Unteatru, personajele coexistă în același spectru al Dorinței, luând fiecare un chip al acesteia. Totul se petrece în formula concentrată cu patru actori, într-o scenografie minimalistă concepută ingenios de Vladimir Turturică: o scenă rotativă, metaforă a timpului care se învârte în jurul propriului ax, într-o mișcare autodevoratoare. Blanche (Mihaela Trofimov) și Stella DuBois (Nicoleta Lefter), Stanley Kowalsky (Liviu Pintileasa) și domnul Mitchum (Richard Bovnoczki) desenează în tușe puternice patru destine care par să ducă în același punct cardinal, al vieții irosite, al ratării. Însă drumul către acest terminus are nuanțe și intensități, dileme, frustrări, dar și momente de o incredibilă candoare și tandrețe, o nostalgie grea. Patru dezmoșteniți ai sorții, patru suflete disperate care adulmecă un paradis pierdut.

Blanche DuBois, descendenta mândră a unei familii de hughenoți francezi, a pierdut, la capătul unei bătălii agonizante, proprietatea familiei, Belle Rêve-ul. Ea însăși e victimă colaterală a luptei pentru supraviețuire într-o lume care, în loc să-i fie solidară, o condamnă. Mihaela Trofimov ne întâmpină în chipul unei Madone înveșmântate în melancolie și tul, ascunzând sub vaporozitățile suprapuse un decor precar, o masă și un scaun roase de vreme, o realitate vulgară și meschină în care va cădea prizonieră ca într-o pânză de păianjen. Acestei imagini a madonei-crisalidă îi va răspunde la final, ca într-o oglindă deformantă, o Blanche înfășurată în giulgiul nebuniei și al morții. Între aceste două ipostaze ale albului, Mihaela Trofimov își etalează bogăția culorilor interioare, nuanțele intense ale jocului actoricesc din care rezultă un portret emoționant, convingător. Tensiunea interioară a personajului Blanche DuBois e dată de lupta continuă pentru păstrarea aparențelor, așa cum îi cere educația de sudistă aristocrată. Blanche se vrea imaculată, așa cum sugerează și numele; o pădure albă, bântuită de nevinovăția timpurilor trecute, dar și de stafiile celor morți. Căderea își are sursa tot într-o moarte, în sinuciderea iubitului ei din adolescență. Homosexualitatea și „scandalul“ plăcerilor condamnabile sunt un fir roșu care traversează teatrul și biografia lui Tennessee Williams. Tăceri și tabuuri, tensiuni și vinovății inavuabile, toate acestea sunt trepte pe care personajele alunecă în adâncurile singurătății și ale nebuniei. Blanche este o „mare doamnă“ care-și ascunde decadența sub măști de mucava, cu rochii învechite și blănuri ieftine asezonate cu șiraguri de perle false, arătându-şi chipul numai în lumina fadă a unui bec cu abajur. Vârsta nu i se știe, la fel cum și suferința ei, atât de umană și universală, e „fără vârstă“. Se agață cu disperare de trecut, încercând să-l răscumpere paradoxal, într-o logică bolnăvicioasă, printr-o permanentă maculare a prezentului. Își corupe elevii în căutarea acelui tânăr pur pe care l-a sacrificat cândva. Când „crimele“ ei devin notorii, se refugiază la capătul de linie din New Orleans, purtată de tramvaiul numit „Dorință“. În ciuda a toți și a toate, Blanche are o nesecată poftă de viață, o exuberanță extraordinară (un amestec straniu de nebunie şi inocență), nuanțe pe care Mihaela Trofimov le interpretează cu virtuozitate, ca și cum ar dansa pe corzile întinse la maximum ale acestui personaj distonant. Monologul ei, adresat sălii în timp ce scena se rotește precum un ceas care nu mai are răbdare, rămâne revelator, pentru caracterul lui Blanche, dar și pentru forța dramatică a Mihaelei Trofimov, care se adâncește în rol cu profunzimi de tragedie greacă; o Danaidă modernă, blestemată să-și umple la nesfârșit baierele sufletului cu plânsul amar al omului contemporan. Șansa unui nou început pare să-i surâdă, grație tânărului Mitch. Apropierea lor tatonantă are ceva din stângăcia balurilor de bâlci, unde totul se întâmplă pentru prima și ultima oară, nefiind nevoie de mai mult pentru ca doi străini să se lege printr-un contract conjugal circumscris previzibilului și normelor dintr-un biet cartier provincial. Însă trecutul e o pecete de care nu putem scăpa. Ca și Tennessee Williams, personajele lui se povestesc pe sine, captive în rolurile în care viața pare să-i fi distribuit de la bun început. O nouă șansă irosită, un spațiu gol pe care-l ocupă prăbușirea. Blanche va pleca într-o călătorie nouă și întunecată, a nebuniei căreia îi spunem, de multe ori, Dorință.

Imagine din în spectacolul „Un tramvai numit Dorință“ de la Unteatru

Liviu Pintileasa portretizează un Stanley Kowalski al zilelor noastre, frust, violent în gesturi și limbaj; un suflet bântuit de o abisalitate slavă care-l face să se arunce la picioarele Stellei, implorând o iertare tardivă. El e produsul și victima mediului. Un muncitor care mizează pe propria forță și virilitate ca să răzbată în universurile concentrice în care el însuși e prizonier fără să știe: casa, uzina, cartierul mărginaș din New Orleans. Moralitatea lui e infailibilă fiindcă invocă instanța supremă a Codului lui Napoleon, potrivit căruia „averea soției îi aparține soțului“. Consideră dedublarea lui Blanche o tentativă de furt calificat. Între băutură și jocuri de poker, unde „orice se poate întâmpla“, Stanley își acordă răgazul de a face o investigație în urma căreia află totul despre identitatea lui Blanche. Adevărul nu-l face mai uman, dimpotrivă, îi exacerbează brutalitatea cu plăcerea cu care un animal de pradă își urmărește victima în agonie. Stanley îi trece pe toți prin malaxorul luptei pentru supraviețuire, singura regulă pe care o cunoaște, care-l poartă prin viață și-l motivează. Pentru el nu există zone intermediare, nici circumstanțe atenuante, nici generozitatea de a-i da lui Blanche o șansă infimă. Cruzimea îl legitimează și-i asigură un statut. Așadar, o va urma fidel până la capăt, oferindu-și drept răsplată trupul lui Blanche, pe care o scufundă în mocirlă; ea va ieși la suprafață în giulgiul alb al nebuniei și al morții.

Nicoleta Lefter este o voce secundă, acompaniind la octavă dansul lui Blache. Ea vorbește cu privirea și tăcerea, se supune, se joacă, se bucură, suferă și se ferește din calea loviturilor lui Stanley, ca un Arlechin captiv într-o piesă tristă. Prin copilul pe care-l aşteaptă, Stella e legată ombilical la dimensiunea posibilului și asta o hrănește, o ține în viață, îi creează un tempo de normalitate într-o lume care zorește spre nebunie. „Nu trebuie să fii crud cu un om atât de singur“, îi reproșează lui Stanley. Ea cunoaște singurătatea, sărăcia, violența, decadența, mizeria, disperarea; Stella e ceea ce a rămas după ce alții au abuzat-o; o „spumă a zilelor“, o sublimare a disperării peste care calcă cu tălpi însângerate, dar întraripate, vestind o lume nouă, chiar și în interiorul lumii meschine în care a ales să trăiască și pe care o asumă până la capăt - capătul dorinței.

Un chip al Dorinței este și „onorabilul domn Mitchell“. Richard Bovnoczki face portretul unei specii umane aparte, în contrast cu mediul violent și limbajul abraziv al lui Stanley. Mitch pătrunde în spațiul de-limitat al lui Blanche ca o rază de lumină, străpungând gineceul separat prin vălul străveziu de restul „menajeriei“ Kowalski. E adeptul civilizației, al conversației elegante, un cavaler de modă veche în căutarea unui suflet care să-i acompanieze, într-o surdină consolatoare, trecerea prin viață. Blanche pare să fie soluția perfectă și femeia, bine trecută de prima tinerețe, face totul pentru a-i întreține această iluzie; o iluzie în care Mitch se complace fiindcă și el este, în fond, prizonierul aceleiași lumi pe care o împarte - deși pe un alt registru - cu colegul de fabrică, Kowalski. Mitch este un tip simpatic, dar limitat. Generozitatea lui nu are amplitudine, neputând să treacă peste trecutul lui Blanche. În momentul de criză - destăinuirea adevărului de către Stanley și confruntarea cu Blanche - recurge la aceeași violență dezgustătoare, încercând să ia cu forța de la femeia „iubită“ „ceea ce n-a obținut toată vara“. În contrast cu trio-ul Stanley-Blanche-Stella, Mitch este adevărata verigă slabă, în ciuda aparențelor de om așezat și bine crescut. Dacă ceilalți merg până la capătul dorinței lor, fiecare sucombând în propria formă de ratare, Mitch e singurul care se oprește, alegând să-și sufoce dorința mai degrabă decât s-o trăiască. Fiind laș, nu-și asumă nimic. Printre trăirile impetuoase, pasionale ale celorlalți, el se strecoară precaut ca o existență vegetală, un ins gracil și depersonalizat, învins de propria inapetență de a lupta, de a trăi. Richard Bovnoczki interpretează toate aceste nuanţe construind un personaj memorabil, bântuitor. Gesturile și tăcerile lui vorbesc, într-un subtext care traversează cu finețe dialogul frust. Deși incomplet și stângaci, Mitch poartă o tandrețe care cere compasiune în fața limitelor umane. În hărmălaia zgomotoasă a Kowalskilor, transformată de furie și lovituri într-un „bal al lui Satan“ în formulă americană, Mitch - puțin mecanic, puțin fragil - pare o figurină delicată care dansează pe scena miniaturală a unei cutii muzicale, cu intensitate și poezie, până la ultima răsucire a corzilor Dorinței.

„Călătoreşte, încearcă, nu există nimic altceva“, spune Tennessee Williams. Tramvaiul „Dorinţă“ vă aşteaptă la Unteatru.