Pe aceeași temă
Acest raport este despre cum trăiesc copiii instituționalizați din România și despre traumele lor, încercând, totodată, să descopere cauzele acestor suferințe. Scopul documentului este de a arăta tuturor ce se întâmplă în centrele de plasament și, uneori, în asistența maternală. El rezumă experiența trăită de un senator român, care a dorit să afle răspunsul la întrebarea: „Ce se întâmplă, de fapt, cu copiii aflați în centrele de plasament?“.
Am vrut să le ascult opiniile, nemulțumirile, bucuriile, temerile, planurile de viitor sau orice ar dori să-mi povestească. Peste tot copiii mi s-au plâns de abuzuri, neajunsuri, violență și nedreptate. Am simțit în vocea lor disperare, lipsă de speranță că cineva îi poate ajuta să-și rezolve problemele și o mare, dureroasă nevoie de ajutor.
Mi-am propus ca prin acest raport să fac acele voci auzite. Copiii au dreptul primordial de a fi protejați împotriva oricărei forme de abuz, neglijare sau violență și orice persoană fizică sau juridică, precum şi copilul pot sesiza autoritățile competente pentru a-l proteja.
În prima jumătate a anului 2017, 38 de minori au fost supuși abuzului, traficului, exploatării sau neglijenței în sistemul de protecție a copilului și, respectiv, 67 în unitățile de învățământ. Dintre aceștia, 4 au fost abuzați sexual în centrele rezidențiale și 5 în unitățile de învățământ. Jurnaliști și procurori au publicat articole, respectiv comunicate de presă despre investigarea unor fapte de abuz sexual și trafic cu minore din centrele de plasament din județele Sălaj și Vaslui. Fenomenul pare să se întindă în toată țara. Reportaje pe care le-am citit cu toții, cu înfiorare, ne-au arătat că tinerii erau abuzați chiar în instituțiile care ar fi trebuit să îi ocrotească!
Ca răspuns la o întrebare parlamentară, Ministerul Afacerilor Interne m-a informat, la data de 25 aprilie 2018, că Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane are în evidență 27 de minori victime ale traficului de persoane, care provin din centrele de plasament. Dintre aceștia, 24 au fost exploatați sexual, iar 2 dintre ei prin muncă. Potrivit cifrelor centralizate de Ministerul Muncii și Justiției Sociale de la DGASPC-uri, în 2015 au fost comise abuzuri sexuale asupra a 12 copii aflați în grija unor asistenți maternali sau în servicii de tip rezidențial, iar în 2016, 6 abuzuri. Fluctuațiile între cifrele raportate de diferitele autorități indică o inconsecvență a urmăririi fenomenului, dacă nu chiar o mascare a acestuia. Din povestirile tinerilor cu care am stat de vorbă, dosare de abuz sexual au fost închise după ce victimele au renunțat să se constituie parte vătămată în justiție.
Tot ca răspuns la o întrebare parlamentară, Ministerul Muncii și Justiției Sociale m-a informat că în anul 2015 au fost 9 cazuri de sinucidere în rândul copiilor și tinerilor aflați sub măsura protecției speciale, dintre care 7 copii se aflau în servicii de tip rezidențial, un copil la rudă până la gradul IV și unul la altă familie/persoană. În ceea ce privește numărul total de decese, același minister mi-a semnalat că s-au înregistrat, în anul 2015, 87 de decese în rândul copiilor și tinerilor în servicii de tip rezidențial.
Abundența raportărilor de abuzuri în mass-media, în rapoarte ale unor organizații nonguvernamentale și discuțiile directe pe care le-am avut cu tineri ce au crescut în sistemul de plasament mi-au ridicat serioase îndoieli cu privire la eficiența sistemului românesc de protecție a copiilor.
Am documentat ulterior problema prin întrebări, interpelări parlamentare către instituții, interviuri, audiențe și vizite în centre, iar rezultatele mi-au relevat situația gravă în care se află cei pe care noi, statul român, prin ratificarea tratatelor internaționale din domeniul drepturilor omului, ne-am asumat să îi protejăm și să le asigurăm respectarea interesului superior în toate acțiunile pe care le întreprindem.
Ultimele luni mi-au arătat ce se întâmplă, în fapt, cu cele peste 56.589 de vieți aflate cu măsura protecției speciale la nivel național. Prin acest demers, reacționez față de suferința copiilor și tinerilor ce cresc în centrele rezidențiale, apartamente de tip familial și centre de plasament la nivel național, respectiv cei care au beneficiat de măsura protecției speciale de-a lungul anilor. Peste 3.000 de tineri părăsesc anual centrele de plasament, centrele rezidențiale și apartamentele de tip familial la nivel național și, de cele mai multe ori, nu au nicio susținere concretă din partea instituției de ocrotire privind pregătirea lor pentru o viață independentă și integrarea lor în comunitate. Demersul se constituie, totodată, ca mărturie despre realitatea nevăzută și necunoscută a copiilor crescuți în aceste instituții de protecție, realitate pe care doresc să o aduc, spre conștientizare, în atenția societății civile și a instituțiilor abilitate ale statului român.
Cea mai bună modalitate de a verifica situația reală a acestor copii a fost să mă duc eu însumi la fața locului. Așa mi-am început acțiunile de a vizita centrele de copii din țară, unde am ales să vorbesc atât cu reprezentanții instituției de ocrotire, cât și cu copiii/tinerii aflați în aceste instituții. Am vrut să văd cum se petrece viața lor de zi cu zi și să-i ascult pe cât mai mulți dintre ei. Am văzut, în concret, dormitoarele din centre, băile, sălile de mese, bucătăriile unde se pregătește mâncarea copiilor, spălătoriile, cabinetele medicale, cabinetele psihologice, locurile de activități de după școală și am ales să ascult în detaliu cum percep copiii și angajații toată situația. Doar așa cred că pot descoperi cauzele suferințelor acestor copiii, precum și de ce eșuează sistemul în a-i proteja.
