Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Marele Codoș al conștiințelor
Catalin Bogdan - - - -
2018-08-14
Cultura
0

LOCALUL / THE PLACE (Italia, 2017) ∙ Regia: Paolo Genovese ∙ Cu: Valerio Mastandrea, Marco Giallini, Alessandro Borghi, Silvio Muccino, Alba Rohrwacher, Vittoria Puccini ∙ Distribuit în România de Independența Film din 13 iulie 2018.

 

Să recunoaștem, fără pioșeniile de rigoare: Dumnezeu e mai degrabă antipatic. Oricum am lua-o, căile lui sunt suficient de întortocheate încât să ne exaspereze – în cel mai bun caz. Nu doar că e taciturn – dincolo de ușurința cu care-i atribum tot felul de mesaje, în fond doar niște fake news în sos teologic –, dar și când intră în vorbă ne cam îngheață sângele în vine – ca lui Avraam când își pregătea cuțitul. În loc de-a fi înțelegător (pe gustul nostru), ne provoacă până la sânge, nu o dată. Chiar dacă nu ne place să recunoaștem, legăturile cu el ies cam prost, iar vina – nu-i așa? – pare mai mereu a lui, un ciudat când pus pe farse (de prost gust), când sadic fără pereche. Oricum am învârti-o, din punctul nostru de vedere (de bun-simț), e un personaj nu doar de neînțeles, ci și de neacceptat. Dacă n-am fi ipocriți incurabili, am sesiza, totuși, că el însuși nu-i mare iubitor de teodicee – preferă, cu alte cuvinte, indignații precum Iov, care, strânși cu ușa, nu se sfiesc a-i arunca reproșurile-n față.

 

În fond, când ne-a atenționat să avem grijă cu idolii, nu s-a referit doar la cei grosieri, ci mai ales la cei subtili, cu care-l confundăm chiar și când suntem cu conștiința (aparent) în gardă. Iar lumea e mereu vulnerabilă la invazia unor asemenea contrafaceri, de soiuri dintre cele mai surprinzătoare. Mai rău decât atât, noi preferăm să cumpărăm (la preț de chilipir) câte o amuletă de duzină, standardizată și aureolată prin strategii de marketing, pe care o suprapunem rapid – din lene, dar mai ales din (fudulă) viclenie – cu suma dorințelor noastre. Îi răpim împricinatului, dintr-un condei, cea mai elementară libertate. Și dreptul de a avea alte intenții, sentimente și valori decât noi. Și dacă la mojicia de a nu-l lua în serios nici cât pe un seamăn străin nu ne răspunde, ne facem iluzii crezând că-l putem lua de prost. Și nu doar fiindcă nu se lasă dus ușor de patentata noastră mixtură de plângăceală și aroganță, ci pentru că joacă tare, cu metode și mize tăioase. Joacă pe pielea noastră, mai pe șleau spus. Într-o altă optică, doar ne reamintește că jocul nostru e pe pielea noastră – replică uneia dintre amneziile noastre cele mai păguboase.

 

 

Dacă teologia – adică modul în care ni-l închipuim pe Dumnezeu – nu mai e azi doar un verbiaj amăgitor (și deseori reprobabil), meritul nu e al cuvioșilor (mai pricepuți în resentimente decât în înțelepciune), apologeților (încântați de propria bravadă țâfnoasă) ori minților coborâte în inimi (de înduhovniciți prin autocertificare), ci al câtorva artiști treji și nonconformiști, care chiar îl creditează pe cel atât de invocat, dar atât de puțin căutat. În Localul, Paolo Genovese – pe urmele lui Christopher Kubasik – i-a dat chipul unui stâlp de cafenea, care propune mușteriilor soluții (de viață) de-o desăvârșită incorectitudine politică. Ca să fim sinceri, îi ispitește doar, conducându-i prin cotloanele propriilor lor minți. Încercând, în acest mod (aparent) încâlcit, să urnească vreo conștiință, altfel mare iubitoare de posmagi muieți. Și, surprinzător pentru promotorii ierarhiilor cerești, pentru care ordinul (divin) se execută, nu se discută – expresia unei teologii încă hegemonice, care reduce toată istoria la tribulațiile spiritului (inutil) rebel al omului –, iscusitul croitoraș al conștiințelor lucrează cu materialul clientului, adică cu dorințele lor. Unul vrea să-și recupereze banii furați, al­ta să-și relanseze cuplul, unul vrea (doar) o amantă focoasă, altul să-și salveze băiețelul condamnat de cancer. Una vrea să fie mai frumoasă, că prea o părăsesc ușor iubiții, în timp ce alta, călugăriță, vrea doar să-l simtă ca altă dată pe Domnul ei. Un orb vrea să vadă, iar o bătrână să-și recupereze soțul pierdut de Alzheimer. Dorințe atât de comune, din care se țese cotidianul sufletelor noastre. El nu le judecă – drept inepte, meschine ori egoiste –, ci le condiționează. Orice are un preț, chiar dacă noi, de obicei, suntem niște jalnici profani în astfel de tranzacții – vrem să dăm pepeni pe diamante. Și nu pricepem că ceea ce suntem dispuși să facem e tocmai problema, nu soluția. Că violența noastră (cronică) nu e mântuitoare, ci cauza unei paternități ratate, de pildă. Că viața copilului nostru are același preț cu cea a altuia. Că e riscant să te joci cu gelozia nu mai puțin decât cu focul. Că a alege e o opțiune mai rară (și mai laborioasă) decât ne place să credem. Că indiferența noastră îi vulnerabilizează pe alții. Că vulnerabilitatea poate fi, adeseori, o scuză josnică.

 

Aveau dreptate unii – cei pentru care a meritat deranjul deplasării – din bătrânii pustiei: singurul mântuitor e discernământul. Fără acest luminiș greu accesibil, rătăcim prin selva oscura. Să nu ne amăgim: baba lui Țuțea e doar o găselniță publicitară. Fără travaliul conștiinței, credința e doar poză – când nu e prologul vreunui măcel. Dar (tot spre surprinderea bigoților) la acest liman nu se ajunge prin cumințenie (urmând ghidajul pios), ci chiar prin rătăcire. Dacă nu guști din gândul pervers, nu ai cum să te orientezi. Mântuirea e o gastrosofie, o rafinată pedagogie a gustului moral. Avem, oricum, o prejudecată în privința celebrului război al gândurilor. Lupta nu este între noi – o presupusă entitate bună – și gânduri – niște tâlhari rău-intenționați. Nici între gânduri din tabere adverse, ca și cum am fi doar un pretext pentru răfuielile altora. Ci în chiar iatacul conștiinței noastre versatile. Tocmai de aceea Dumnezeu pare un codoș care ne ispitește cu gânduri care mai de care mai nurlii. Mai bine zis, ni le prezintă, ca o matroană de bordel. Ce-i drept, unele însoțiri au evoluții neașteptate, dincolo de bănuita fugacitate.

 

Merită să amintim și o altă prejudecată – cele teologice, de altfel, sunt legiune. Dumnezeu nu ne idolatrizează dorințele, dar nici nu le privește (cu superioritate) drept demne doar de un pat al lui Procust menit să le reeduce radical. Dialectica la care recurge nu doar e mai subtilă, ci și mai profund solidară. Orice s-ar zice, autoritarii inspiră siguranță (când nu sunt prea amenințători), dar el are alte mize decât paternalismul. E un pic altfel – vorba barmaniței intrigate de așa client vag enigmatic –, mai mult coechipier imprevizibil decât co­ordonator de joc. O nuanță decisivă. Între respectarea unor legi și surpriza inventivității morale e un hău cât un iad. Anumiți oameni – nonconformiști pe gustul lui – chiar sunt coautori ai raiului. Fac ceea ce nici el nu se aștepta. Sunt vii cu adevărat, nu doar morminte văruite duhovnicește. De aceea, pe orice text religios care perorează impenitent despre ascultare ar trebui să-l bănuim de impostură. Ca și în film, ce ni se oferă sunt situații care impun o activare (chinuită) a conștiinței, nu vreun pont izbăvitor. Am adus sabia, nu pacea – un verset ce place caftangiilor, dar care se referă la cu totul altceva: dacă nu-ți pui pielea la saramură, nu ai cum obține mare lucru. Războiul e în conștiințe, iar victimele sunt cu nemiluita.

 

 

 

Dracul se ascunde în detalii. Privită mai îndeaproape, și această zicală se dovedește îndoielnică. Doar detaliile – ne reamintește personajul nostru – sunt, de fapt, mântuitoare. Fiindcă e vorba de microdetectivistică, nu de autoflatanta tăiere a nodului gordian. Schimbările de rută – cel puțin la nivelul conștiinței – sunt inițial insesizabile. Când (și unde) te aștepți mai puțin, un beculeț se aprinde, iar urmările pot fi imprevizibile. Doar această atenție la detalii ne ajută să nu ratăm microrevelațiile care chiar contează. Să nu invocăm (disculpant) paraliziile asociate despicatului în patru, căci acestea ascund – ca la Hamlet – o voință slăbită, nu o tulburare a cadrului general din cauza focalizărilor pe detalii. Datul la moara mitologiei perverse a simplității doar înroșește și mai tare cursul istoriei. Un detaliu nu compromite ansamblul, ci corespunde reliefului firesc al realității morale. Perspectiva e totul – de altfel, noua pasiune pentru vechea artă a icoanei spune ceva despre dezinteresul nostru (cu pretenții spiritualiste) pentru chestiuni morale.

 

Merită să remarcăm câteva detalii și despre enigmaticul stâlp de cafenea – ce loc mai potrivit pentru niște banale întâlniri, nici excesiv de intime, nici clandestine, doar cu ceva discreție și ușor accesibile? În primul rând, riscul nu e doar al oamenilor. Bomba pe care o pregătește bătrâna nostalgică (după un soț furat de demența senilă) ar putea să-i explodeze chiar lui în față. Că Dumnezeu își asumă riscuri a părut dintotdeauna drept o ipoteză revoltătoare. Probabil că omul nu-l poate ucide decât simbolic – vorba lui Nietzsche –, dar să provoace orori care să-i compromită credibilitatea transcendentă nu e exclus. Nimeni nu e protejat – și nu doar afară, cum precizează chiar el, ci și alături. Nu are bodyguarzi care să-i securizeze anturajul. E de-a dreptul expus – dacă nu la moarte, la eșec, ceea ce în cazul lui e chiar mai grav.

 

 
 

Imagine din filmul „Localul“, în regia lui Paolo Genovese

 

Dar cine e barmanița care pune ochii pe el? Și care îi întoarce, galeș, vorba lui proverbială, pe care, probabil, o tot auzise în frânturile de discuții ajunse la urechile ei printr-atâta zarvă: se poate rezolva! La așa muncă grea, satisfacțiile sunt departe de a fi pe măsură. Dacă ar fi un simplu om, cu siguranță ar fi renunțat de mult, cu atâtea frustrări. Barmanița care n-a prea cunoscut iubirea – un detaliu semnificativ – îi poate da mai mult decât ocazionalele mulțumiri ale unora după finaluri mai fericite. Această Cântare a Cântărilor de metropolă postindustrială e doar de bănuit, dar prea seamănă cea care-i servește atâtea cafele cu samarineanca intrigată de la fântână.

 

Trebuie să-i fim recunoscători lui Paolo Genovese nu pentru că a ales să ne reamintească de Dumnezeu – o fac atâția, de fapt, fie pentru a-l ridiculiza, fie pentru a-i tămâia contrafacerile. Ci pentru că s-a aplecat, fără prejudecăți, asupra venerabilei chestiuni a conștiinței, o cenușăreasă a zilelor noastre. Mulți o consideră deja, în cel mai bun caz, un mit vetust. În epoca neuroștiințelor – indiscutabil, nu doar un domeniu fascinant, ci și salutar demistificator –, prea adeseori aruncăm și copilul odată cu apa. Dacă suntem cu adevărat atenți, Marele Codoș ne poate învăța, totuși, dialectica încâlcită a conștiințelor, departe de pioasele basme ale teologilor.

 

Dar îi mai putem mulțumi pentru ceva regizorului italian, mai ales noi, românii mândri de cinematografia neaoșă. Filmul său e de un minimalism remarcabil: un Kammerspiel repetitiv, stilistic parcă nu mai mult de un banal sitcom. Montaj modest, cadre fără prețiozități plastice, o scenografie fără mize absconse. Nici măcar interpretările, întru totul onorabile, dar nu memorabile – excepție Valerio Mas­tandrea, de un rafinament pe măsura personajului –, ori coloana sonoră nu ridică într-atât filmul cât reușește scenariul (inspirat de un serial american). Care, cu sobrietatea parabolei, are ceva de spus. Mai bine zis: are foarte multe de spus. O lecție potrivită și pentru minimaliștii noștri, într-atât de fascinați de formă încât minimalizează cu fervoare orice conținut.

TAGS : localul THE PLACE Paolo Genovese dumnezeu Valerio Mastandrea Marco Giallini
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
2138
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22