A încetat din viață Coen Stork, fostul ambasador al Olandei în România ceaușistă

În ianuarie 1988, după ce îşi încheiase misiunea în Cuba, Coen Stork a fost numit ambasador al Regatului Ţărilor de Jos în România ceauşistă, poziție pe care a deținut-o până în 1993. 

Abia venit la București, el i-a intrigat pe oficiali cu felul său dezinvolt de a se purta şi de a lega prietenii cu scriitorii şi artiştii români. Imediat a fost bănuit de spionaj și a intrat în coliziune cu sistemul comunist. În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, a fost urmărit, filat, existau informatori ai Securităţii atît în ambasadă, cît şi la reşedinţă, aşa cum rezultă din cartea Dosarul de Securitate al unui ambasador: Coen Stork (Editura Humanitas, 2013) .

Coen Stork a ajutat şi ziarişti occidentali veniţi în România, oferindu-le găzduire la reşedinţa sa şi prezentîndu-le starea de fapt în care se afla România. Coen Stork a fost unul dintre personajele care au jucat un rol important atât în sprijinirea disidenţei autohtone în ultimii ani ai epocii Ceauşescu, cât şi în consolidarea democraţiei române după revoluţia din 1989.

Coen Stork a fost un apropiat al Grupului pentru Dialog Social si al revistei 22, căreia i-a acordat numeroase interviuri.

Trebuie să ne asigurăm că trecutul e înțeles- aprilie 2006

Martor al Revolutiei- decembrie 2008

"Am trimis rapoarte detaliate in Olanda despre disidenta"- ianuarie 2009

Adevaratele schimbari nu vor putea avea loc decat dupa moartea lui Fidel Castro"- martie 2009

: Din punct de vedere politic, studiul istoriei recente este foarte sensibil- iulie 2010

Pe stradă, românii vedeau imediat că sunt străin şi se uitau în altă parte- decembrie 2013

Dosarul de Securitate al unui ambasador: Coen Stork- decembrie 2013

Fragment din discursul tinut in 13 noiembrie 2013 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu cu ocazia lansării cărții sale Dosarul de Securitate al unui ambasador.

”Înainte de 1990, oficialii olandezi mi-au atras atenţia să nu-i pun în pericol pe ro­mânii cu care urma să mă întâlnesc. Si­gur, era o chestiune adevărată, dar am răs­puns mereu astfel: „Ei ştiu mai bine când sunt în pericol şi, dacă nu vor să se întâlnească cu mine, îi înţeleg. Dar dacă vor să mă contacteze, înseamnă că sunt conştienţi şi îşi asumă acest risc, iar eu o să mă întâlnesc cu ei“.

Am fost convocat de câteva ori la Mi­nisterul român al Afacerilor Externe ca să discutăm activităţile mele. Discuţiile se rezumau, mai mult sau mai puţin, la ur­mătoarea întrebare care-mi era adre­sată: „de ce aveţi aceste contacte, aceşti prieteni? Dacă vreţi să cunoaşteţi ro­mâni, de ce nu ne cereţi nouă o listă?“. La care le răspundeam că vreau să-mi aleg singur prietenii. La una dintre aceste discuţii, m-au întrebat de ce noi, am­basadorii occidentali, vrem să o întâlnim pe „femeia aceea din Cluj“, care nu re­prezintă nimic, care e o profesoară la menopauză, de care nici soţul ei nu se mai simte atras. Era vorba despre Doina Cornea, pe care am reuşit până la urmă să o vizitez. Ambasadorul Franţei avea o legătură specială cu ea, datorită fiicei Doina Cornea, care era măritată cu un francez. Ambasadorul Marii Britanii a în­cercat să meargă la ea acasă în ianuarie 1989, dar, când a ajuns pe strada din Cluj unde locuia, a fost oprit în mod brutal. În vara aceluiaş an, am decis că e timpul ca eu să fac ceva în privinţa Doinei Cor­nea şi am reuşit să merg, împreună cu familia mea, la ea acasă, unde am vorbit ore întregi şi unde l-am cunoscut şi pe soţul său, care nu se mai sătura de ea! Cred că reuşita acestei vizite a fost da­torată faptului că nu m-am lăsat inti­midat”.