Gabriel Liiceanu

Stimate Domnule Guvernator, Am trimis la cabinetul D-voastră, în urmă cu o lună, o scrisoare la care, din păcate, nu am primit nici un răspuns. Am așteptat să treacă perioada vacanțelor și, gândindu-mă că între timp anturajul D-voastră a rătăcit rândurile mele, am ales această cale pentru a fi sigur că le veți citi. Cred în continuare că problema pe care v-o semnalez – cea a Cabanei Noica în peisajul Păltinișului – are, judecată la scara istoriei, o importanță la fel de mare ca problemele bancare ale României sau ca raporturile noastre cu FMI.

Multă vreme după 1990 am crezut că vom putea schimba România cu ajutorul cuvintelor, altfel spus cu adevăruri bine rostite.

Plagiatul lui Victor Ponta a ajuns testul de etică  al comisiilor de etică din România. Să ne imaginăm că  o comisie de etică trezește suspiciuni în privința acurateței sale etice și deci asupra validității activităților ei. O manieră de a ne edifica în această privință ar fi să privim felul în care a luat ea naștere și garanțiile pe care le oferă membrii ei în raport cu atribuțiile unei comisii de etică: o judecată de apreciere privitoare la moralitatea unui individ, așadar la capacitatea acestuia de a distinge între bine și rău și de a respecta această distincție. Dacă, de pildă, o societate are ca normă faptul că nu e bine să furi, și dintr-o comisie de etică menită să aprecieze existența unui furt fac parte hoți patenți, credibilitatea comisiei este nulă. Invers se va întâmpla dacă în componența ei intră oameni reputați pentru cinstea lor.