Gabriel Liiceanu

De două luni de zile trăiesc un amestec de bâlci și coșmar. Cu excepția primelor guverne din anii 1990 (dar atunci istoria însăși se reașeza și își căuta matca), nici un guvern al României nu a reușit, asemeni guvernului Ponta, să inducă în populație o isteriei mai mare într-un timp mai scurt. Pe acest fundal de Blitzkrieg declarat societății civile, instituțiilor statului și constituției României, pe acest fundal de cultivare sistematică a urii și agresivității devenită program de guvernare, nimeni, se pare, nu mai poate să-și vadă de treabă. Oamenii și-au întors privirile de la îndeletnicirile curente și mestecă mental, clipă de clipă, ceea ce le oferă cotidianul. Iar cotidianul le oferă o hrană mizerabilă: minciuna barocă, atentatele repetate la pudoarea elementară a intelectului și a bunului simț, tupeul abisal, înscenările grotești. Parcă niciodată n-am văzut cuvintele mințind, punctual, în halul ăsta. Tot mai mulți oameni se simt interlocați și își caută, în replică, cuvintele potrivite pentru a găsi un remediu la tenacitatea minciunii.

Nu îmi mai fac vreo iluzie că românii îşi amintesc, ştiu sau mai vor să ştie ce au trăit înainte de 1990. Dar îmi e greu să accept că au uitat sau nu mai vor să ştie nici ce au trăit în urmă cu zece-doisprezece ani, în „epoca Năstase”. Aş dori să le spun, în acest moment în care mulţi dintre noi par să fie lăcrimos loviţi de amnezie, ce imagine mi s-a gravat mie în minte când se vorbeşte de anii 2000: imaginea unui grafician, Dan Erceanu, director pe atunci al Bibliotecii Naţionale, ridicat cu cătuşe la mâini şi instalat într-o celulă la Rahova. Omul era hipertensiv, supraponderal şi a primit, odată adus în celulă – şi asta ca să simtă mai bine ce făcuse şi cu cine îndrăznise să se pună – patul de sus.