Un titlu care vinde o revista

Gabriel Liiceanu | 21.07.2003

Pe aceeași temă

Draga Gabriela Adamesteanu,

Randurile pe care ti le trimit vor sa arate la ce poate duce uneori usuratatea cu care se confectioneaza un titlu "comercial" de gazeta. E vorba de felul în care ati prezentat un text al lui Mircea Martin publicat în iunie, în nr. 692 al revistei 22. Textul se refera la Noica si face parte - dupa cum rezulta din numerotarea fiecarui episod - dintr-un studiu mai amplu al lui Mircea Martin, purtand titlul Cultura romana între comunism si nationalism. Nu am de spus decat cuvinte bune despre paginile pe care le-am citit pana acum si, deopotriva, despre episodul care-l priveste pe Noica. El este scris cu onestitatea celui care vrea sa-si lamureasca si, implicit, sa le lamureasca celorlalti felul în care Noica a strabatut acea perioada a vietii sale petrecute sub comunism dupa iesirea din închisoare, perioada numita "ceausista".

Ce se poate face cu un "titlu ziaristic"

Cearcanul meu, dupa cum vei vedea, nu este asadar produs de textul lui Martin, ci de tehnica "ambalarii" lui în redactie în vederea unei mai bune promovari a revistei. Asa se face ca ati scos pe prima pagina în josul unei fotografii faimoase a lui Noica (fara sa mentionati numele artistului care a facut-o în 1986 - Dinu Lazar - si fara sa-i cereti permisiunea de a o reproduce), un "titlu ziaristic" de genul celor care, prin agresivitatea lor lipsita de acoperire, pe mine ma umplu de indignare. La adapostul unui asemenea gen de titluri poti terfeli linistit imaginea cuiva, fara sa ai de dat vreodata socoteala. Ati pus pe coperta revistei, cu litere mari ce pot fi citite de la distanta de catre oricine trece pur si simplu prin fata unei tarabe cu ziare, sintagma urmatoare: Noica - un "guru" al ceausismului?. De ce spuneam ca socotesc un asemenea titlu, menit "sa vanda revista", profund neonest? Pentru ca, în esenta lui, el cultiva ambiguitatea. El afirma întreband, dar pastrandu-si în subsidiar rezerva negatiei. El este neonest pentru ca a fost gandit sa traiasca desprins de textul caruia îi serveste drept eticheta si pentru ca, din aceasta viata separata a lui, el împroasca pitindu-se sub masca inocentei chinuite, chipurile, de dorinta de a afla: "A fost sau n-a fost Noica un guru al...?".

"Ei si? Ce e atît de rau în faptul ca ne întrebam?" mi-ai putea raspunde. "Si nu e aceasta întrebare pertinenta în cazul lui Noica? Nu s-a spus ca?"

Gabriela, îti vorbesc ca unul care a cunoscut aceasta tehnica a manjirii excrementiale pe pielea lui. Fascismul domnului Liiceanu? suna titlul, întins mare, pe doua pagini de ziar, în urma cu cativa ani. "O, nu, nu de asa ceva este vorba în cazul d-lui Liiceanu", aflam daca aveam rabdarea sa citim cele cateva zeci de coloane acoperite cu propozitii chinuite si care, în fapt, dadeau tonul unei campanii de denigrare bine ticluite.

Tehnica acestor titluri e simpla: se ia un cuvant garantat infamant, fie din recuzita universal-denigratoare a omenirii (bandit, escroc, ticalos, curva etc.), fie din cea blasfemiatoare a unei epoci (fascist, stalinist, colaborationist, extremist, ceausist, fundamentalist etc.), se aplica persoanei care trebuie executate în public, precedat de sintagma "este oare", si se adauga în final semnul întrebarii. In felul acesta poti sa întinezi în mod garantat pe oricine, fie el si cel mai pur dintre oameni, pentru simplul motiv ca, întrebandu-te astfel, deschizi asupra lui o suspiciune care pana atunci nu exista si îl proiectezi, prin întrebarea ta, în posibilul vinei si ticalosiei.

Un "titlu ziaristic" nu ucide, el împroasca doar

Trebuie sa recunosc ca acest procedeu se soldeaza "doar" cu terfelirea publica a imaginii unei persoane. Nu este obligatoriu, daca ai devenit victima lui, sa-ti pierzi slujba sau sa înfunzi puscaria. El este solidar, procedeul acesta, cu "presa libera" din tarile mai putin civilizate (si în mod expres cu Romania) si reprezinta un enorm progres fata de presa epocilor totalitare în care un titlu de articol (fara semnul întrebarii!) într-un ziar echivala adesea cu o condamnare la moarte ("X deviationist!") sau cu trecerea pe linie moarta ("Tovarasul Y practica evazionismul"; sau "paseismul"; sau "estetismul"). In cazuri de acestea se demasca si se zdrobea, totul se facea încruntat, cu pumnul strans si cu falcile înclestate. In cazul despre care vorbim, se împroasca doar; cu zambetul pe buze si cu boarea unei sugestii. Acolo ticalosia era criminala, aici e vorba doar de nepasare, calcul lateral, instrumentalizare a persoanei. Dar, în esenta, e vorba de aceeasi pliere pe imperative, pe alte imperative.

Ca sa-ti dai seama cat de eficace a fost "titlul" vostru e de-ajuns sa iei Romania literara din 25 iunie-1 iulie 2003 si sa vezi ce a înteles "Cronicarul", pe ultima pagina a revistei, din articolul lui Mircea Martin. El a luat de buna sugestia din titlul vostru, si nu demonstratia lui Martin, din care reiese limpede ca Noica a fost, pe întreaga perioada a "ceausismului", un tolerat si un marginal, si nicidecum mentorul sau inspiratorul unei ideologii de partid sau al lui Ceausescu însusi. Or, iata ce scrie "Cronicarul" în Romania literara: "A fost Noica un «guru» al ceausismului? Raspunsul, dureros, dar previzibil, la întrebarea din titlu, este afirmativ". Cel care a scris aceste randuri pare sa fi citit articolul despre care vorbeste, dar, în ciuda faptului ca raspunsul lui Martin la întrebarea din titlu este negativ ("nu, Noica nu a fost un «guru» al ceausismului"), el îl percepe apriori ("raspunsul previzibil", spune el), ghidat fiind de insidia titlului însusi, ca afirmativ.

Cum s-a ajuns la sintagma "«guru» al ceausismului"

M-am întrebat, citind articolul lui Martin, cum de v-a venit ideea nefericitului titlu pe care l-ati scos pe coperta. Geneza lui e transparenta si nu demonstreaza decat, iarta-ma, superficialitatea cu care v-ati facut treaba. Martin da la un moment dat un citat din Z. Ornea. Il reproduc: "S-ar fi bucurat oare C. Noica, în vremea ceausismului, de statutul lui de guru, de nu se întalnea, în temele tratate (inclusiv în Ontologia sa) cu nationalismul ceausist, care i-a deschis calea?".

Trec peste faptul ca un cercetator serios nu poate afirma un asemenea lucru decat dupa ce face inventarul tezelor nationalismului ceausist, apoi pe al temelor tratate de Noica, pentru a ne arata în final felul în care ele se întalnesc.

Inchid paranteza si revin. Ornea spune, în prima parte a textului citat de Martin, un lucru simplu: ca în vremea lui Ceausescu, Noica a putut sa joace rolul de guru pe langa, se subîntelege (Jurnalul de la Paltinis asta povestise), cativa tineri. Intre a juca rol de guru într-o anumita perioada (cum afirma Z. Ornea) si a deveni guru-ul unei perioade sau al ideologiei din acea perioada (cum spuneti voi în titlu) diferenta e de la cer la pamant. E vorba de fapt de o alunecare de la "guru în vremea ceausismului" la "guru al ceausismului".

Faptul ca alunecarea este facuta din ignoranta (fiind un paralogism), în care caz ea nu ascunde decat prostia celui care a facut-o, sau ca s-a produs cu buna stiinta (fiind un sofism), în care caz ascunde o marsavie - nu are, din punctul de vedere al rezultatului, nici cea mai mica importanta.

Sintagma de mai sus - o gafa culturala

Si acum, înca doua lucruri înainte de a încheia. Primul. Sintagma "«guru» al ceausismului" reprezinta o gafa culturala. Guru-ul se defineste nu în raport cu o doctrina, ci în raport cu o persoana. Accentul în definitia hinduista a guru-ului cade pe raportul personal pe care cel care a atins iluminarea spirituala (guru, maestru) îl întretine cu acela pe care el îl ghideaza spiritual (discipolul). Si catre ce îl ghideaza? Catre propriul sau sine. Guru-ul se defineste în raport cu sinele înca nedescoperit al unei persoane, si nu cu miezul unei ideologii. Guru-ul practica un soi de sculptura spirituala. El stravede în materia prima a mintii si sufletului celuilalt promisiunea unei forme viitoare. El îl poarta pe ucenic catre tarmul propriei sale fiinte si-l paraseste din clipa în care, la capatul acestei calatorii, ucenicul ajunge sa se descopere pe sine. Corect pusa, întrebarea ar fi sunat, eventual, asa: "A fost oare Noica un «guru» al lui Ceausescu?" Si cred ca nici nu ar fi fost rau sa fie pusa asa. Abia atunci ne-am fi dat seama de enormitatea ipotezelor în care am ajuns sa ne complacem si de usurinta cu care batem campii.

Un mod de viata în ceausism

Si în felul acesta am ajuns la al doilea lucru, la cel care, de fapt, m-a facut sa reactionez atat de amplu si de violent la mica operatie de cosmetica redactionala pe care 22-ul a pus-o la cale pe spezele destinului lui Noica. Stiu despre Noica lucruri pe care cei ce se joaca de-a titlurile si subtitlurile nu le stiu, le-au uitat sau nu vor sa tina cont de ele. Stiu ca în domiciliu fortat, la Campulung, Noica dadea lectii de franceza, de matematica sau de "saritura la lungime" ca sa faca rost de un litru de lapte. Stiu ca în închisoare a fost batut, în cateva randuri, crunt si, o data, torturat. Dupa '64, cand a iesit din închisoare, l-am cunoscut si, vreme de 20 de ani, am avut nenumarate prilejuri ca sa-i "pipai" mizeria. Stiu ce si cum manca (pe un ziar pus pe patura aspra a patului din cabana de la Paltinis), ce fuma (pipa cu tutun obtinut din tigari Carpati), unde dormea, ce bani avea si ce facea cu ei (cei luati de pe carti îi trimitea fetei în Anglia pentru ca "avea familie grea").

Sigur, într-o masura, a fost o viata de ascet pe care si-a ales-o. Paltinisul, spre deosebire de Campulung, a fost un domiciliu fortat pe care si l-a impus singur. Dar ma îndoiesc ca vreunul dintre noi ar fi fost în stare (sau va fi vreodata), de dragul operei, sa traiasca, fie si o luna, asa cum a trait el de la 58 la 78 de ani, halucinat de ducerea pana la capat a unei idei. Pai posturile astea de "guru al ceausismului", cum le ziceti voi, Gabriela draga, se plateau cu bani buni, cu privilegii, cu functii si cu rasfaturi de tot soiul. Supremul mod în care a fost rasfatat Noica este ca "i s-au publicat" cartile în tiraje bine cumpanite. E o crima atat de mare? Iar în rest...

"Privilegiile" unui "guru al ceausismului"

Ca sa primeasca o viza pentru a-si vedea copiii în Anglia, dupa 20 de ani de cand istoria îi despartise (Wendy Noica, prima sotie, paraseste Romania împreuna cu Dina si Razvan Noica în 1955), Noica a fost lasat sa astepte la Serviciul de pasapoarte din strada Iorga, prin anii '70, în anticamera nu stiu carui colonel de militie, de dimineata pana catre 10 seara (de la 5 dupa masa anticamera era deja pustie...). Dupa ce a primit încuviintarea sa participe la un colocviu de filozofie de la Paris, a fost dat jos din tren la Curtici, ca un infractor de rand, si pus sa astepte pe peron pana a putut lua primul tren înapoi. Fara explicatii. Pot sa umplu pagini întregi cu privatiunile si umilintele pe care le-a cunoscut Noica de-a lungul comunismului, fie el "ceausist" sau nu. Faptul ca i-a fost mila de "cei puternici", ca s-a rugat pentru "fratele Alexandru" (pentru calau) tine de strania si uneori discutabila originalitate a spiritului sau, de contorsiunile de gandire care se ascund adesea în maruntaiele oricarui geniu. Iar faptul ca "l-a vorbit de bine" pe Ceausescu în doua randuri la Paris nu denota ca "era vandut", ci doar ca, pe cont propriu, a crezut o vreme în varianta aceasta, fie ea si comunista, de a tine piept eternei amenintari rusesti. Ii stiu pe altii (si Paul Goma printre ei) care, pacaliti de discursul lui Ceausescu de dupa invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Pactului, au intrat în PCR. Mai pot sa-ti spun ca în 1985 era total scarbit de ceea ce vedea în jurul lui si ne îndemna sa parasim tara cu primul prilej.

Cert este ca Noica nu si-a traficat nici macar un rand din opera proprie pentru a fi pe placul puternicilor zilei. Nu a spus niciodata, asemeni lui Calinescu, ca asteapta indicatiile Partidului pentru a-si rescrie cartile. Noica nu a ocupat fotolii academice, nu a avut catedra, nu a condus institute, nu a reprezentat Romania în strainatate, nici un rand al lui nu a fost retinut în vreun manual de scoala spre a fi studiat. A fost, dimpotriva, oficial înjurat de campionii istoriei filozofiei romanesti confectionate în comunism, de alde "Cazan" si "Gogoneata", speriat, la tot pasul ca nu-si va vedea gandul desfasurat în carti publicate. Cand statea de vorba cu activisti de partid, o facea ca sa-i convinga de necesitatea unui echivalent cultural al cantonamentelor sportive sau de oportunitatea publicarii manuscriselor lui Eminescu si a operei lui Platon în romaneste. Ne-a marturisit, lui Plesu si mie, în preajma celor doua-trei "iesiri" în Occident, ca "i s-a sugerat" de fiecare data sa-l convinga pe Eliade sa vina în tara. Si a facut-o (i-a vorbit lui Eliade în acest sens), dar nu pentru ca "facuse pactul" si devenise "agent de influenta", ci pentru ca el, Noica, credea într-un institut de istoria religiilor condus de Eliade ("sase luni pe an ar putea sta în tara"), cu o renascuta revista Zalmoxis, jucand rolul de placa turnanta spirituala între Occident si Orient. "Compromisurile" lui erau momente ale unei strategii de supravietuire culturala menite sa perpetueze un anumit potential spiritual al natiei. In acest sens lucra nu în acord cu Ceausescu, ci împotriva lui ca pustiitor spiritual al Romaniei.

Inclinatia lui Noica pentru idiomatic si preocuparea lui de a gasi o identitate a spiritualitatii romanesti sunt vechi (vezi studiul Logica nationala din 1932, publicat în revista Actiune si reactiune) si nu era nevoie de aparitia lui Ceausescu pentru ca Noica sa capete primele impulsuri în acest sens. Alegand sa ramana în Romania, Noica a cautat tot timpul justificarile culturale ale acestei optiuni. A avut nebunia, oarecum sacra, sa creada ca paradisul culturii era cu putinta în chiar inima infernului comunist. In acest sens trebuie înteleasa povestea cu "Germania untului" si "Romania spiritului" si tot în acest sens si cariera de guru cultural pe care a facut-o pe langa noi.

"Noica nu-i ca noi"

Iar acum am sa-ti spun un lucru la care mi-ar placea sa te gandesti si tu. Desigur, nu stiu daca el devine credibil doar prin marturisirea sau prin convingerea mea. Stii ce cred? Ca Noica a fost pesemne cel mai altfel om din cati au aparut prin locurile astea. Nu facea aproape nimic în felul în care facem noi îndeobste. "Noica nu-i ca noi", spuneau despre el prietenii lui în tinerete. Acesta era calamburul care, dincolo de admiratie, respect sau antipatie, spunea ceva despre neîncadrabilul personalitatii sale, despre stranietatea sa. Si pentru ca l-am cunoscut 20 de ani batuti pe muchie, mai pot sa afirm, nu din iubire, ci dintr-un exces de cunoastere, ca a ramas în chip esential pur în cea mai impura dintre lumile posibile. Intr-o lume în care cei mai multi se gandeau la ei, la cum sa-si astearna un culcus mai cald - daca era nevoie mintind, turnand si omagiind -, Noica a trait mereu cu gandul la ceva care îi întalnea pe ceilalti, înfiintandu-i. Avea, cred, o ravasitoare pasiune a restituirii.

Voia sa le remita celorlalti partea cea mai înalta din om: pe Platon sau pe Eminescu, filozofia, demnitatea lui "a fi" în ordine umana, sensul faptei si al împlinirii, nebunia gandului care rastoarna lumea si, în subsidiar, "partea noastra de cer". A gresit uneori, a dat dovada de lipsa de gust si a facut nebunii pe masura maretiei sale. Ne-a exasperat adesea, ne-a dezamagit de cateva ori si ne-a contrariat constant prin blestemata optiune politica din tinerete, al carei mister va ramane, pentru mine, etern. Dar ce am trait noi, cativa, cu el a fost într-adevar, într-o lume întoarsa pe dos, ceva fara pereche.

O metamorfoza ciudata

Iar acel lucru, trait si povestit în paralel cu trairea lui, a fost perceput, în plin "ceausism", drept ceva care - prin insolitul sau, prin puterea (firava) de a crea o alternativa la un univers închis - "dinamita" dinauntru însusi acest univers. Daca Jurnalul de la Paltinis a avut în epoca rasunetul pe care l-a avut, daca se facea coada la camaruta lui Noica din cabana de la Paltinis, îmi închipui ca lucrul se întampla nu pentru ca lumea vedea în Noica un "guru al ceausismului", ci, dimpotriva, pentru ca, prin el, simteam cu totii o adiere de aer proaspat. Nu era nimic eroic, în sensul marilor disidente, în scenariul paideic al lui Noica, dar pe placul "autoritatilor" în mod sigur el nu era. Pentru ceva cu mult mai palid se crease în anii '58-'59 un "lot Noica", populat cu condamnari de la 1 an la 25 de ani. Sanduc Dragomir, prietenul-filozof al lui Noica, cu cativa ani mai tanar ca el (a scapat ca prin urechile acului sa nu faca si el parte din "lot"), ne-a povestit dupa '90 cum în repetate randuri îi reprosase lui Noica faptul ca, prin rolul de "antrenor spiritual" pe care si-l asumase fata de noi, ne expunea si ca s-ar fi putut ca într-o buna zi sa ne aiba pe constiinta, asa cum îi avusese pe cei care înfundasera puscaria la sfîrsitul anilor '50.

Cum, de la acest fel de a percepe lucrurile ("subversivul Noica"), s-a ajuns la finele, nuantatele si îngrijoratele dezbateri de azi: a fost sau n-a fost Noica??, subîntelegandu-se mereu, ca recent în Romania literara, ca "dureros, dar previzibil", Noica "a fost". Nu Zoe Busulenga, nu Radu Beligan, nu Nicolae Breban, nu Adrian Paunescu, nu toata echipa de omagiatori calificati vreme de decenii ne ofera imaginea rusinoasa a vietii intelectualului roman în ceausism, ci Noica!

Cel care, dupa 1989, a dat tonul acestui tip de lectura (Noica "filozoful colaborationist") este, daca nu ma însel, Adrian Marino. Am în fata o dedicatie pe care i-a dat-o pe una dintre cartile sale lui Popescu-Dumnezeu. Nu e cu nimic deosebita de cele, generatoare de vomisment, pe care Breban le închina lui Ceausescu în anii în care "daduse tava înapoi" si se considera "disident". Cand am citit articolul lui Marino, l-am considerat un banc prost. "N-o sa ia nimeni în seama o asemenea enormitate", mi-am zis. Uitasem povestea cu piatra aruncata în apa. Acum constat ca enormitatea a prins. Daca tot nu avem acces la opera lui Noica, la ceea ce ne-a dat de gandit singurul ganditor autentic roman, macar sa "îi batem marginile". Apucam si noi de unde putem ca sa-l facem sa semene cu ceea ce putem noi întelege. Mi-ar fi placut, Gabriela draga, sa nu tragi revista 22, prin titlul acela nefericit, în directia în care se merge cu turma.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22