De ce ne e greu sa ajungem la dumneavoastra?

Gabriel Liiceanu | 11.04.2006

Pe aceeași temă

Trei handicapuri ale comunicarii culturale*

 

De mai bine de un secol, dar având-si punctul de cul­mi­natie în interbelic, intelectualul român sufera de com­ple­xul culturii marginale. Toate reusitele postbelice ale in­telectualilor români ajunsi la Paris în preajma razboiului pot fi privite ca tot atâtea victorii repurtate împotriva aces­tui complex. Sa ne întelegem însa bine: acest complex nu s-a hranit niciodata dintr-o constiinta a limitelor in­di­vi­dua­le (înzestrari de inteligenta, de formare sau de creatie - sa ne amintim reactia lui Cioran dupa ce Camus îi face câ­teva observatii pe marginea manuscrisului Précis de dé­composition, înaintat spre publicare la Gallimard în 1947: "Acest tip cu cultura de institutor..."), ci din aceea a limitelor pe care intelectualul român le trage dupa sine din­tr-o realitate transindividuala (istorica), trecuta într-un re­gistru aproape mitic si resimtita (sau interpretata) apoi ca blestem. Voi trece acum în revista cele trei handicapuri care, împletite, alcatuiesc chipul "blestemului" de care in­te­lectualul român se crede urmarit - sau chiar este ur­ma­rit - de câte ori paraseste teritoriul culturii sale si se aven­tureaza sa-si vânda marfa în afara granitelor, dar mai cu seama la Paris.

1. Handicapul elitei izolate. Din motive pe care nu avem timp sa le examinam acum, elita umanista româna a cunoscut, dupa primul razboi mondial, o dubla izolare. Pri­ma izolare masoara distanta care o separa de marea ma­sa a populatiei si ea se explica - asa cum se explica de altfel si fragilitatea performantelor economice ro­mâ­nesti - prin lipsa unei clase de mijloc solide. Un exemplu în fuga: Germania are astazi (cum a avut de altfel mereu) cele mai bune orchestre simfonice pentru ca pâna si în ul­­timul sat german exista doua-trei familii care în week-end se strâng pentru un concert improvizat de muzica de ca­mera. Forta oricarui domeniu cultural vine din puterea pe care i-o da profesionistului constiinta ca munca lui "bate" de­parte, ca ea trimite dincolo de cercul celor care scriu si care se citesc între ei. Acest tip de izolare, provenit din ab­senta clasei culturale de mijloc, face din intelectualul cul­turilor mici o fiinta de la bun început fragila, nesigura pe ea si care cel mai adesea încearca sa compenseze lip­sa de comunicare culturala prin implicarea în viata po­li­ti­ca, mai întotdeauna cu rezultate incerte sau nefaste pen­tru biografia autorului.

A doua izolare pe care o cunoaste elita umanista ro­mâ­na este una în raport cu istoria. Pentru ca se simte în permanenta terorizat de istorie, el refuza sa o ia ca ma­te­rie prima a creatiei si interpretarii. Cel mai adesea, scri­i­to­rul român nu creeaza opere literare care, macar în sub­si­diar, ar urma sa faca vizibila originalitatea istorica a locului în care ele s-au nascut. Confruntat cu infernul is­to­riei, scriitorul român prefera sa se refugieze în onirism sau psihologism, iar gânditorul român, în filozofie spe­cu­la­tiva sau în eseul rafinat. Noi nu putem oferi echivalentul în literatura al lui Bulgakov, al lui Vargas Llosa sau al pri­mului Kundera, asa cum nu putem oferi în filozofie echi­va­lentul lui Patočka sau al lui Czeslav Milosz.

2. Handicapul capitalului istoric negativ. Este fals sa ne imaginam ca scriitorul (sau artistul în genere) patrunde în lumea larga pe calul alb al operei sale. El este în­tot­dea­u­na precedat de alaiul de prejudecati - pozitive sau ne­ga­tive - pe care ceilalti le au despre poporul si istoria din care acesta vine. Cum, asadar, ar putea fi scriitorul ro­mân desprins de imaginea propriei lui tari? Inainte de a fi indivizi (autori ai unor carti), nu suntem noi oare re­pre­zen­tantii locului din care provenim? Zestrea istorica a scriitorului român nu este nici revolutia maghiara, nici Primavara de la Praga, nici miscarea Solidarnosc. Dim­po­triva. Noi tragem înca dupa noi bluff-ul revolutiei ro­mâne, mineriadele care i-au urmat, mafiile politice si co­ruptia din tara, copiii strazii, tiganii de origine româna care împânzesc metrourile pariziene - pe scurt, o tara co­dasa a Europei si portretul ei robot, pe care Consiliul Europei nu stie înca daca sa o primeasca sau nu în UE sau pe care o va primi tinându-se de nas. De ce, în fond, ar trebui ca editorul sau cititorul francez sa nu pastreze, atunci cand îmi ia în mâna manuscrisul sau cartea, nici o urma din psihologia vamesului care, la RoiSy, mi-a sco­to­cit atent bagajele când mi-a vazut pasaportul ro­mâ­nesc? Mircea Cartarescu este un scriitor de prima mâna, cu nimic mai prejos decât orice scriitor de marca sud-ame­rican. Numai ca pâna si negativul istoriei noastre, spre deosebire de cel al istoriei sud-americane, este unul lipsit de exotism. Nimic spectaculos în el. Negativul nostru, cel care ne precede, este unul plat, searbad, la scara balcanica, unul nemarketizabil în plan cultural. Mir­cea Cartarescu poate fi nominalizat la premiul Médicis pen­tru Nostalgia, dar, orice ar face, el nu poate depasi un tiraj de 2-3.000 de exemplare. Si editorul lui stie asta. Eseurile lui Andrei Plesu nu sunt cu nimic mai pre­jos - stilistic sau ca forta a ideilor - de cele ale lui Fin­kiel­kraut sau Bérnard Henri Lévy, dar nu cred ca editura Buchet Chastel, care a publicat recent L’actualité des anges, va face profit de pe urma acestei carti.

3. Handicapul limbii. Este cel mai evident, si pe acesta îl împartim, desigur, cu celelalte culturi din Eu­ro­pa Central-Estica. Pentru scriitorii din aceasta parte a lu­mii, el presupune urmatorul cerc vicios: ca sa fii citit si ales spre publicare de un editor strain, trebuie mai întai sa fii tradus. Iar ca sa fii tradus, trebuie sa fi fost deja ales de editorul strain. Orice scriitor occidental este tradus de un editor estic in virtutea unei lecturi prealabile în original. Ori­ce scriitor estic este tradus de un editor vestic în vir­tu­tea unei traduceri prealabile. Din acest cerc nu se poate iesi decât prin situatii nestandardizabile. Fiecare carte din Est aparuta în Vest are în spatele ei o poveste, o aven­tura, o întâmplare. Fiecare carte din Vest aparuta în Est are în spatele ei prestigiul unei limbi si al unei culturi. Iata o ilustratie simpla facuta pe cazul editurii Humanitas din Bucuresti, de care ma ocup de 16 ani. În acest ras­timp, au fost publicate - în aceasta singura editura - 183 de titluri apartinând unui numar de 133 de autori fran­cezi si provenite de la 59 de edituri. În acest rastimp, 18 titluri românesti apartinând unui numar de 7 autori de la Hu­manitas au fost publicate în 7 edituri franceze. Pe­sem­ne ca aceasta este proportia justa dintre cele doua cul­turi.

O ultima chestiune. Prin noua structura de functionare a Institutului Cultural Român a aparut posibilitatea ca sta­tul român sa subventioneze costurile de traducere ale unui titlu pe care un editor strain doreste sa-l publice. Sunt convins ca aceasta oportunitate va modifica pro­por­tia pe care am amintit-o. Cu o singura conditie: ca editorii si autorii români si francezi sa fie lasati sa se caute si sa se gaseasca între ei pe piata culturala a Europei. Iar In­sti­tu­tul sa acorde subventia de traducere sau tiparire atunci când, la capatul unor contacte din ce în ce mai frecvente si variate, cele doua parti se vor fi gasit deja. Altfel spus, nu cred în interventia (binevoitoare) a nici unei institutii de stat (nici macar a Institutului Român) care, prin sta­tu­tul sau, va acorda subventia.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22