Pe aceeași temă
Ultima discuție La liber la Teatrul Masca pe care am propus-o în acest sezon a fost despre subvenționarea publică a culturii și, fiind în limba franceză, puțină lume a urmărit-o în online, din păcate. Conversația este cu doi directori de Institute culturale (Institutul francez și Institutul Goethe din București), după patru ani de mandat în România.*
În țări ca Franța și Germania, subvenționarea culturii și responsabilitatea statului în a întreține și încuraja creația sunt evidențe sociale și economice de necontestat. Prin punctul 33 din Constituția României, despre care am mai scris aici, și cetățenii țării noastre ar trebui să cunoască faptul că această responsabilitate a statului pentru cultură e una pe cât de legitimă, pe atât de necesară. Din păcate, subiectul e încă vag pentru o largă majoritate a societății. Voi enumera aici câteva dintre motivele pentru care lucrurile stau așa.
Moștenirea comunistă a lăsat, chiar și după treizeci și ceva de ani, o dâră de neîncredere apăsată în ceea ce privește relația dintre stat și orientarea politică a manifestărilor culturale pe care acesta le susține. De aceea, ideea că statul construiește o arhitectură funcțională în interiorul căreia e garantată libertatea de creație este, încă, foarte departe de a fi o realitate în România. Ca urmare, atât funcționarilor culturali, cât și majorității activiștilor din domeniu li se pare că sub genericul culturii susținute de stat se dezvoltă fie activități de propagandă electorală, fie de divertisment, în așa fel încât justificarea cheltuielii banilor publici să fie clară și imediată. Numesc „activiști culturali” pe cei (o regretabilă majoritate) care nu au inițiative strategice, gândite cu sens pentru comunități, dar obțin resurse financiare grație alianței nesănătoase descrise mai sus. Există încă o toxic-productivă complicitate între administrația ignorantă sau dezinteresată despre rolul pe termen lung al culturii și operatori dornici să bifeze activități de dragul resursei financiare, nu al vreunei viziuni.
Se consolidează astfel, păgubos și injust, concepția despre cultură ca un consumator de resurse. Or, cultura, administrată cu adevărat strategic, nu doar retoric, este primul producător de resurse, pe termen mediu și lung. Și toate investițiile bune sunt doar cele pe termen lung.
Nu avem decât un mic număr de studii serioase, răsfirate și puțin cunoscute, despre asta, din păcate, dar impactul economic și sustenabilitatea socială a unui festival ca FITS la Sibiu, TIFF la Cluj, Bienala Art Encounters la Timișoara, Festivalul Enescu la București sau, mai recent, Romanian creative week de la Iași dovedesc deja empiric faptul că, da, cultura nu consumă, ci, dimpotrivă, ea produce. Iar teatrele publice, muzeele și filarmonicile, cinematografele de artă, centrele culturale municipale sunt tot atâtea spații în care talentul germinează și se dezvoltă. Iar talentul e singura noastră garanție de supraviețuire spirituală peste ani.
Nu cunosc un loc, nici în România, nici în Europa, care să devină o destinație unde oamenii vor să trăiască sau să vină și să cheltuiască bani fără ca locul acela să nu aibă o viață culturală vibrantă, patrimoniu pus în valoare, sau evenimente artistice variate și instituții publice de cultură solide, pe scurt, o personalitate culturală bine definită și bine comunicată.
De la Atena, unde sunt acum, pot constata că, după ministeriatul extraordinar al Melinei Mercouri, zona istorică a fost complet restaurată și, folosind și ocazia Capitalei culturale de acum mulți ani, Atena a putut supraviețui azi social și economic, în ciuda gravei crize financiare prin care a trecut Grecia de curând. Cultura este un sistem care trebuie protejat și înțeles, exact ca biodiversitatea. Din procesele nevăzute, dar valoroase și esențiale, din inițiativele creative mici și constante sunt generate marile creații, patrimoniul viitor, brandurile de țară după care toată lumea tânjește. Or, toate astea au nevoie de susținere publică pentru a se articula, a exista și a se dezvolta.
Cu prilejul alegerilor, adânca fractură socială și economică a celor două Românii a devenit mai evidentă ca oricând. Firește că și sistemul deficitar al educației este una dintre cauzele acestei rupturi. De îndată ce ne uităm însă mai atent, observăm că tot ceea ce a devenit grav deficitar e accesul la cultura vie. Lipsa teatrelor, a muzeelor locale, a bibliotecilor și librăriilor din localitățile mici și mijlocii, închiderea sălilor de cinema de artă, absența tuturor acestor instituții în zonele rurale sunt tot atâtea cauze ale fracturii despre care vorbim. Când nu există acces la cultură vie, spiritul critic suferă și este exclusiv pe TikTok sau pe rețelele sociale, unde se articulează judecățile valorice. Iar aceste judecăți încep să depindă exclusiv de algoritmi, nu de propria scară de criterii, antrenate de o gândire critică. Din cel mai recent Eurobarometru care măsoară atitudinea europenilor față de cultură aflăm că accesul la cultură se situează deasupra economiei, istoriei, justiției, sănătății, religiei, educației... ca factor-cheie al apartenenței europene. Cultura este forța comunitară cea mai importantă, iar 45% dintre cetățenii europeni doresc, de aceea, ca accesul la cultură să fie dezvoltat prioritar.
Ca exemplu despre importanța concretă a numitului acces, aș da o realitate din trecutul comunist. Programele Telecinematecii de la TVR-ul anilor ’70-’80 ofereau filme europene și americane valoroase. Pentru generația mea, aceste filme au funcționat ca o contrapondere intelectuală esențială față de propaganda comunistă care ne era predată în școală. Era și perioada de glorie a Teatrului Bulandra, a punerilor în scenă ale lui Ciulei, Pintilie, sau ale lui Esrig și Giurchescu. Era perioada colecțiilor de critică și istorie culturală universală publicate de Editura Univers sau a literaturii publicate de colecțiile „bibliotecă pentru toți”. Mai târziu, spectacolele Cătălinei Buzoianu și ale tinerilor, pe vremea aceea, Dabija, Purcărete, Galgoțiu, erau tot atâtea momente de contrast cu propaganda susținută prin educație. Ei bine, toate acestea au avut efect, au construit repere morale și afective mult mai diverse decât ar fi dorit partidul. Ele au pregătit generația mea pentru gândirea liberă, în ciuda programei școlare. Iar asta s-a petrecut fiindcă a existat interacțiunea accesibilă tuturor, complexă și tulburătoare, cu arta. Educația este incompletă fără expunerea la artă și fără interacțiunea constantă cu universurile umaniste. Iar acest acces nu poate fi asigurat de piață și de ceea ce publicul vrea să consume, fiindcă „a consuma” nu este același lucru cu „a fi”. Iar pentru a ajunge să dăm acces la cultură și să putem redesena politici publice eficiente pentru domeniu, în ziua de azi, schimbarea miniștrilor nu este suficientă. De ce?
Deoarece ministrul nou va lucra cu o administrație inertă și nemotivată, organizată după aceleași principii și practici nemodernizate, depășite de realitățile culturale actuale, instrumentele de lucru performante îi vor lipsi și resursa umană – atât cea din minister, cât și cea a colegilor din guvern – nu îl va susține decât accidental. Avizele de la finanțe și justiție vor putea bloca orice inițiativă, oricât de benefică, a domeniului. Tot așa, sentimentul de „domeniu secundar” îl va urmări în orice ședință de guvern.
Dacă însă cultura ar deveni o prioritate și un domeniu-cheie al conducerii care se profilează acum, există, astăzi, grupuri de creatori și de administratori și de „lucrători culturali” competenți și capabili să propună și să pună în mișcare o modernizare a instrumentelor despre care vorbeam mai sus. Dar este esențial să fie afirmată o linie de conduită guvernamentală prioritară, dată de la cel mai înalt nivel, pentru susținerea culturii și reorganizarea ei strategică. Suntem, astăzi, într-o lume în care tensiunea dintre natura sacră a culturii și cea a produsului cultural, care este și produs economic, trebuie mediată și rezolvată benefic pentru societate. Există suficiente experiențe ale trecutului recent care ar putea fi folosite ca să nu o luăm mereu de la capăt. Există un model al ICR-ului condus de Horia Roman Patapievici care a demonstrat că se poate face o politică culturală externă extrem de valoroasă și de competitivă când gândești și acționezi cu sens și când angajezi oamenii potriviți. Dar am, nu știu de ce, impresia că ne aflăm în plină metaforă a cărții lui Saramago – Eseu despre orbire, și nu ne dăm seama că orbirea e, de fapt, în noi. Așadar, tot în noi va trebui să căutăm și vederea.
