Pe aceeași temă
Dincolo de un adevăr unanim acceptat privind nevoia de public, fără de care teatrul nu există, rămâne în discuție întrebarea: Care public? Practic, oamenii vin la teatru din motive diferite, așa încât publicul fiecărui spectacol are culoarea lui, ca și motivele. Dar și teatrele au publicul lor, format prin tradiție în funcție de consecvența în a promova un anumit program, repertoriu, stil, trupă, de unul sau altul din teatrele stabile, fiindcă despre ele e vorba aici.
Când vine vorba de teatrele din țară, abordarea se impune a fi specifică, pentru că, mai ales în localitățile mici, prezența unui teatru înseamnă înainte de orice un nod, un hub cultural care să se facă necesar publicului din toate generațiile, cu nevoi cât mai diverse. Un singur lucru îi poate aduce public și succes unei asemenea instituții, respectiv respectul pentru valoare și bunul gust. În unele locuri, acest fapt s-a întâmplat în timp, asigurând teatrului o reziliență, un fundament solid. În altele, mai expuse valurilor vremii, în care s-au amestecat adeseori interesul și politica, lucrurile au luat-o în sensuri fără sens, ajungând la carambol.
Prin astfel de caramboluri a trecut și Teatrul Al Davila din Pitești a cărui tradiție a fost escamotată (vorbim de anii ’70-’80) fără vreo direcție clară pentru viitor. Din fericire, de la un timp, o conducere inspirată, dornică să recâștige publicul și vizibilitatea de odinioară, inventează tot felul de evenimente, din ce în ce mai prizate în urbe și în breaslă, pentru a o scoate din amorțeală.
De curând, un festival inedit dedicat Teatrului de Studio, după un altul purtând numele lui Liviu Ciulei, care e autorul proiectului sălii Studio, completează fericit alte inițiative precum: Anul dramaturgiei feminine sau Studioul regizorului de film, proiect în care s-a implicat cu un spectacol și Thomas Ciulei, fiul reputatului regizor.
Desfășurat pe parcursul a nouă zile în micuța sală de la nivelul 4 al vechiului și frumosului edificiu, Festivalul Internațional dedicat Teatrului de Studio a fost cadrul unei interesante și utile dezbateri asupra genului sau a conceptului estetic care-l legitimează, cum bine spunea un coleg în cadrul colocviului cu tema: Teatrul de studio de la atmosferă la experiment, organizat în colaborare cu revista de specialitate Teatrul azi, redactor șef Oana Bors.
Din perspectiva ideilor emise în acest conclav, la care au participat regizori, actori, critici de teatru, afișul festivalului pare să fi produs argumente în favoarea unui profil dinamic al teatrului de studio, abordat fie din perspectiva atmosferei de intimitate a comunicării pe care o degajă, fie prin aceea a compatibilității cu experimentele teatrale. În ambele cazuri, distribuțiile restrânse pe care le suportă un asemenea spațiu, comunicarea directă cu publicul aflat în proximitatea acestora și mai ales modalitățile în afara canonului teatral de scriere teatrală și interpretare, tind să contureze un profil aparte acestui spațiu, până la urmă neconvențional în raport cu clasica scenă italiană.
Adoptând ca temă fragilitatea, această ediție a festivalului a creat pe de altă parte, prin selecția repertorială operată, un cadru propice dialogului cu publicul de azi pe probleme care îl frământă ca ființe vulnerabile ale acestor vremuri, fragile și ele. Într-un fel, fiecare spectacol a mai făcut un pas spre cunoașterea de sine, spre înțelegerea sincopelor existențiale și de context pe care viața le generează, chiar dacă nu întotdeauna la vedere.
Prima surpriză, debutul absolut pe scena piteșteană al Adrianei Bordeanu cu piesa Despre ce nu știi în regia lui Felix Alexa. Cu o structură aproape polițistă, replică bună și personaje bine conturate, piesa s-a dovedit o miză valabilă de reușită. Întâmplările tragicomice, care dau peste cap viața unei familii normale, vin din ambiția de a merge până la capăt în aflarea adevărului a unei tinere (fiică, soție, soră, nepoată) care descoperă în familia sa alte legături de sânge decât cele știute. Ea trăiește o dramă identitară, a cunoașterii de sine, cu necesitatea reevaluării relațiilor, și e pusă în fața unor alegeri dureroase. Acest accident biografic de parcurs nu poate fi depășit decât prin asumare, pare a fi concluzia spectacolului. Regizorul deslușește cu claritate meandrele acestui proces cu ajutorul scenografei Maria Miu și a interpreților Ada Dumitru, Gogu Preda, Mirela Popescu, Cătălin Mirea, Gabriel Gheorghe, Ioana Podăreanu și Vlad Popescu, care dau viață unor personaje credibile.
La Teatrul de Artă din Deva, aplecat spre entertainment, problemele sunt abordate mai lejer. Așa încât un personaj excentric, precum Eva din Povestea unei femei fatale de Aldo Nicolaj, derulează filmul unor adevărate acțiuni teroriste de cucerire a unui bărbat, ales să fie victima extravaganțelor ei. Diferențele de clasă, dar și de optică dintre cei doi dispar sub presiunea agresivă a unei false pasiuni instrumentate doar pentru a-și impune orgoliul de femeie fatală, care se consideră imbatabilă. Până la saturația care în stilul comediilor negre duce la eliminarea fizică a concurentului. Scene și replici cu haz de la un maestru al comediei de situație au făcut ca spectacolul regizat de Mihai Panaitescu să fie îndelung aplaudat, semn că publicul așteaptă de la teatru și o necesară destindere. Interpreții Andreea Pascu, volubilă și expansivă, Aurelian Culea, care exploatează până la grotesc tiparul comic al nătângului, și Eugen Pădureanu, cu morga de rigoare în rolul bossului absolut, au contribuit la buna dispoziție a serii.
Piesa Artă, prin care Iasmina Reza s-a făcut cunoscută nu numai la noi, ci și în lume, a fost prezentată de Teatrul Alexei Mateevici din Chișinău în variantă feminină, știut fiind că în piesă cele trei personaje, prieteni care dezbat în jurul valorii unei picturi abstracte, sunt bărbați. Așa încât, dincolo de temele din text, care pun în evidență, între altele, rolul valorilor morale într-o prietenie, regizorul Slava Sabrici introduce o perspectivă nouă, provocatoare, prin prisma genului personajelor. Interpretele nu evită a-și pune pecetea feminină pe discursurile intelectualiste, amendându-le snobismul în stilul lor. E adevărat că disputa mai și degenerează, fetele certându-se la un moment dat ca niște chivuțe, dar și asta face parte din adevărul căutat de cei sau cele trei. Actrițele distribuite duc greul acestei reprezentații cu farmec și aplomb. Ele sunt: Diana Boșcov, Giasti Sirah și Cătălina Budu.
De la Teatrul de Vest din Reșita a fost selectat un spectacol cu totul original, de la text la regie. Cosmin Stănilă, autor, și Mark Cristopher Demeter, regizor, ne poartă prin hățișurile vieții unei adolescente neglijate de familie și de anturaj (cum altfel?) și împinsă la sinucidere, de mână cu un pește pe care-l salvează de la cuțit. Într-o formulă scenică specific postdramatică, personajul multiplicat și disipat se adresează publicului pe voci diferite. Mai important fiind mesajul decât persoana. Sunt folosite în același scop și măștile care neutralizează identitățile. O inimă uriașă atârnă de la tavanul scenei, fiind mai degrabă evacuată din poveste. Actorii preiau rolul de personaje-argument de la regizorul care reușește o anume fluență în expunere, chiar și fără posibilitatea spectatorului să identifice persoanele. Din ansamblul de interpreți interșanjabili se disting actrițele Valentina Moghină și Claudia Dinu, care-și trec microfonul de la una la alta ca naratoare și voce a fetei.
Teatrul de Comedie și spectacolul Oameni buni de David Lindsay – Abaire în regia Andreei Vulpe spune povestea unei femei (în piesă e de culoare) sărmane, șomeră la data acțiunii, care-și caută o slujbă lovindu-se de nepăsarea și indiferența unora și reușind datorită solidarității pe care o găsește tot printre cei ca ea. Cu săgeți directe la tezele corectitudinii politice, piesa emană mult umanism preluat de interpreții care insuflă vervă acestor personaje realiste. În fruntea distribuției, mult apreciata Mihaela Teleoacă joacă prin multă implicare și energie rolul acestei Margret, prototip des vizitat de o anumită parte a dramaturgiei americane.
Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț și spectacolul Dolores după un text de Edward Allan Baker s-a remarcat prin performanța interpretativă a actrițelor Elena Popa și Nora Covali, care duc greul acestui duet imaginat de regizorul Ciprian V. Nechita, trecând cu dezinvoltură una în locul celeilalte. Ideea de a relua disputa dintre cele două surori, care-și strigă suferința schimbând rolurile și păstrând partitura, are efectul unei sugestii de multiplicare, având în vedere că experiențele biografice ale ambelor surori vizează, din unghiuri diferire, condiția de oprimată a femeii.
Într-un decor elaborat, semnat de Dumitriu Acriș, care e și regizorul spectacolului, Ciuleandra după Liviu Rebreanu în interpretarea Teatrului dramatic Ion D. Sârbu din Petroșani a fost printre momentele de vârf ale festivalului. Imaginea epurată, în alb, și enclava circulară prin care spectatorii sunt incluși în drama ucigașului Faranga sunt primul atu al reprezentației. În fine, tratarea în cheie simbolică și viziunea aproape mitică asupra acestui dans ritualic păgân românesc, folosit ca pretext al investigației psihologice, în romanul său, de Liviu Rebreanu, sunt mizele reprezentației la care se angajează trupa acestui teatru, aflat pe un drum al reconsiderării profilului. Mihai Radulea, Cosmin Brehuță, Dorin Ceagoreanu, Mihai Sima și Oana Liciu Sima, în rolurile cu vizibilitate, alături de întreaga trupă, care coregrafiază premonitoriu dansul blestemat, dau o probă de mare ambiție artistică într-un proiect demn de stimă.
Finalul de săptămână și de festival a fost rezervat unui musafir din Barcelona cu monodrama Mas o menos scrisă de Aldo Nicolaj, regizată de fiul său Luca și interpretată cu vigoare de Monica van Campen în rolul unei femei cu probleme de sănătate mintală.
Mă numesc Ioana Darc, text și regie Ilinca Stihi, producție a teatrului gazdă, deschide capitolul experimentelor care ar merita să continue, cu atât mai mult cu cât în acest caz și tema (feminismul) și tehnologia AI folosită de scenografa Imelda Manu plasează spectacolul în cel mai actual trend.
