Începutul răfuielilor

Ceea ce se întâmplă cu ICR este doar în­ceputul. Îmi amintesc cum în 2007, la scurtă vreme după intrarea României în Uniunea Europeană, am crezut cu toții că ne vom apuca, în frunte cu clasa politică, să lucrăm pentru a alinia standardele vieții noastre la cele ale Eu­ropei. Dar politicienii aveau alte priorități. Ne-au întors spatele și au început să se lupte, ignorând urgențele și nevoile noastre, pe îm­părțirea prăzii. România în­săși, pusă pe noua orbită, era, pentru ei, o provocare, o pradă-trufanda, care cerea, din partea acestor contorsioniști de profesie, abilități înnoite. Atunci, Grupul pentru Dialog So­cial a scris un Apel către clasa politică semnat de mii de oameni. Apelul acesta i-a deranjat teribil pe politicienii noștri. Aco­lo se spunea: „Niciodată de șapte­spre­zece ani divergenţa de interese dintre clasa politică (...) şi binele modern şi re­civilizator pe care îl merită poporul nos­tru după decenii de coşmar istoric nu a fost atât de mare“.

După fiecare ciclu al alegerilor, după fie­care nouă rundă de demagogie și de vane promisiuni, cei care ajung la putere ne întorc spatele, își freacă mâinile și „se pun pe treabă“. Își inspectează țara ca pe o moșie. N-au importanță continuitatea ins­tituțiilor, truda depusă de alții, beneficiile comune. Ura lor politică e mai importantă decât binele nostru. Nu binele comun dic­tează comportamentul politic. Iar dacă veninul acumulat cere o răfuială sim­bo­lică, „prada“ poate fi chiar și cea mai per­formantă instituție publică a țării. N-are nicio importanță, pentru cei care au cla­mat că le pasă numai de binele nostru, dacă Institutul Cultural Român a făcut ca România să existe, pentru prima oară în 20 de ani, în conștiința pozitivă a lumii. Să-l politizăm, să-l îngropăm. N-are im­portanță faptul că se năruie peste noapte zidurile construcției înălțate cu trudă, pa­siune și competență. N-are importanță dacă, măsurând cu măsura patriotismului, ceea ce se întâmplă acum cu ICR reprezintă, până la urmă, un act de sabotaj al țării.

ICR, spuneam, este, mai presus de orice, un obiect al răfuielii. Al unei răfuieli simbolice. Al răfuielii cu intelectualii criminalizați și culpabilizați pentru păcatul de a-și fi ex­primat, potrivit legilor țării și democrației, opțiunile politice.

Dar s-a amestecat vreodată cât de puțin crezul politic al stafului ICR cu strategiile Institutului? Poate cineva din țara asta să spună că Patapievici, Tania Radu sau Mi­hăieș au privilegiat pe cineva prin vreunul dintre programele ICR? Că și-au pus, ig­norând competențele, vreun prieten în funcție? Că au urmărit vreodată în anii din urmă altceva decât promovarea a tot ce e mai bun în cultura României? Că, pe scurt, au făcut altceva decât să-și slu­jească în mod exemplar țara, promovând peste tot în lume imaginea reușitelor spi­rituale românești?

Sau se poate oare spune că președintele Ro­mâniei a avut cea mai mică ingerință în viața instituției care, printr-o lege dată sub Ion Iliescu în 2003, cădea în ograda Președinției? Horia-Roman Patapievici a spus răspicat că, în toți anii în care a con­dus ICR, nu a fost niciodată sunat de Tra­ian Băsescu sau de cineva de la Cotroceni pentru a i se cere o angajare sau pentru a i se da vreo „indicație“ privitoare la un program instituțional. Singura politică pe care a făcut-o ICR este cea care i-a fost trasată prin lege: promovarea imaginii României în lume prin punerea în lumină a patrimoniului clasic și a reușitelor noilor generații de artiști români. Pe această li­nie, bilanțul activității, și asta numai în anul 2011, este amețitor:

- 859 evenimente organizate de institutele culturale românești din străinătate ;

- 111 evenimente în România;

- 2.670 artiști și personalități culturale au luat parte la proiecte derulate de ICR în străinătate;

- 2.680.000 de persoane din afara Ro­mâniei au participat la evenimente ICR;

- 250 de cursanți au învățat limba română în România (la București și Brașov).

Dar, pentru a da cea mai bună imagine a eficacității ICR din 2006 până astăzi, să spunem că niciodată în istoria României nu s-a întâmplat ca literatura română să fie prezentă, săptămână de săptămână, cu câte o nouă carte publicată undeva în lu­me. Astfel, în acești șase ani, 329 de titluri românești au fost traduse în 24 de limbi și difuzate în librăriile lumii.

Existăm în Europa, prima oară după 1990, grație Institutului Cultural Român, altfel de­cât prin cerșetori, proxeneți și fal­si­fi­ca­tori de carduri bancare. Noua guvernare a considerat că această stare de lucruri trebuie curmată urgent. Și acesta nu e de­cât începutul răfuielii.

Important e să nu tăcem. //