Pe aceeași temă
Exteriorul palatului bancar se inspiră din arhitectura franceză a Renaşterii şi a Clasicismului, rezultând astfel un eclectism cu accente clasicizante. Clădirea are o volumetrie impunătoare şi compactă, cu proporţii extrem de agreabile, tratată unitar. Faţada principală, dinspre strada Lipscani, este evidenţiată atât prin înălţimea mai mare, cât şi prin atenţia specială acordată întregii decoraţii. Volumul general este bine marcat de cele patru pavilioane situate la colţurile clădirii, decroşate în plan şi reliefate prin acoperirea specială, care preia tipul de cupolă frecvent utilizat în epocă, inspirat de Turnul Orologiului al lui Lemercier de la Palatul Luvru.
Faţadele sunt organizate, din punct de vedere plastic, în două registre suprapuse: primul corespunde parterului, nivel puţin înălţat de la sol, tratat ca un subasment al clădirii, finisat în piatră de talie cu rosturi orizontale egale. O profilatură discretă face trecerea la registrul următor, cel principal. Placat şi el cu piatră fin rostuită pe faţada principală şi tencuit pe celelalte faţade, acesta se desfăşoară pe înălţimea clădirii până la cornişă. Această structură compoziţională generală, unitară, are rezolvări particulare prin care este pusă în evidenţă importanţa faţadei principale care capătă, prin tratarea deosebită, o preţiozitate susţinută de celelalte. Axul central de simetrie al întregii clădiri este puternic marcat prin decroşul subasmentului pe care sunt aşezate patru coloane corintice elansate, canelate, pe care reazemă un antablament tratat simplu. Această parte a clădirii este singura care depăşeşte cornişa generală, accentuând verticalitatea elementului decorativ central. Intrarea principală este situată pe axul acestui element central.
Motivul ritmării verticale este reluat la cele două pavilioane terminale ale faţadei, dar ele sunt subordonate elementului principal. Relieful lor este mult redus, prin angajarea celor patru coloane de inspiraţie ionică la suprafaţa peretelui. Coloanele mediane susţin un mic balcon sprijinit, la rândul lui, pe două console viguroase ancorate în partea inferioară a faţadei. În centru este plasată la etajul I o fereastră de aceeaşi dimensiune cu toate celelalte ale faţadei, flancată, în deschiderile laterale, de două nişe în care sunt amplasate sculpturi decorative. Această rafinată gradare a efectelor plastice a elementului central şi a celor două laterale se proiectează pe suprafaţa mare a faţadei, tratată uniform, cu golurile dispuse echidistant, tratate diferit pe verticală, cu o abilă ierarhizare a nivelurilor.
Acoperirea palatului este făcută cu învelitoare de tablă; ea este greu de perceput, din cauza pantei foarte mici; suprafaţa mare a acoperişului nu intră, aşadar, în concurenţă cu compoziţia propriu-zisă a faţadelor. Singurele elemente speciale sunt cupolele, acoperite cu tablă de ardezie, înconjurate de balustrade, prin care se face articularea cu faţada de dedesubt. A cincea cupolă, având şi ea învelitoare de ardezie, este cea care încununează elementul, puternic marcat, al intrării principale.
Faţada Lipscani este îmbogăţită prin cele şase sculpturi în ronde-bosse înglobate arhitecturii. Cele patru personaje alegorice amplasate în nişele pavilioanelor de colţ de la primul etaj simbolizează ramurile economiei strâns legate de activitatea băncii. Ele sunt realizate de doi dintre cei mai reprezentativi sculptori români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Ion Georgescu (1856-1898) este autorul sculpturilor de la centru, înfăţişând Justiţia (Thermis) şi Agricultura (Ceres), iar Ştefan Ionescu Valbudea (1859-1918) a realizat statuile de la extremităţi, reprezentând Comerţul (Mercur) şi Industria (Vulcan). Cornişa elementului central, care marchează intrarea şi axul principal, este înălţată printr-un grup sculptural alcătuit din două personaje (o femeie şi un bărbat) care încadrează lucarna în care se afla un ceas. Autorul acestui grup statuar se presupune a fi Athanasie Constantinescu, cel care a realizat, câţiva ani mai târziu, partea sculpturală a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni.
Palatul din strada Lipscani al Băncii Naţionale reprezintă un moment aparte pentru arhitectura sfârşitului de secol XIX din Bucureşti. În primul rând trebuie avute în vedere calităţile în sine ale clădirii. Aceasta, în ansamblul ei, este una dintre cele mai valoroase construcţii publice bucureştene de la sfârşitul secolului. Într-una din lecţiile sale la Şcoala de Arhitectură, Ion Mincu – perfect cunoscător al eclectismului francez, fapt ilustrat prin eleganţa inconfundabilă a refacerilor radicale ale caselor Monteoru şi Vernescu, pe care le-a proiectat – o considera „cea mai frumoasă clădire din Bucureşti“. În al doilea rând, Palatul BNR a fost prima clădire bancară importantă a Bucureştiului. Ea a introdus, astfel, o tipologie nouă, foarte modernă, a clădirii bancare, ca şi echivalentul acesteia în expresia arhitecturală: o inevitabilă monumentalitate, căreia îi este asociată o evidentă forţă plastică dată de regularitate, echilibru, distincţie şi masivitate a exteriorului, căruia îi corespunde, prin contrast, la interior, o amplă şi spectaculoasă dezvoltare spaţială foarte bine stăpânită. În contextul Bucureştiului epocii, Palatul BNR este de departe cea mai impunătoare clădire a vreunei instituţii din domeniul financiar.
Palatul Băncii Naţionale marchează, în fine, modificarea sensibilă a orientărilor arhitecturale existente în România şi în mod special în Bucureşti – de la clasicismul târziu spre eclectismul modern al marilor capitale europene şi, în special, al Parisului. Ceea ce se poate denumi, pe bună dreptate, înnoirea masivă a arhitecturii bucureştene, prin pătrunderea şi difuzarea rapidă şi masivă a arhitecturii eclectice, prin realizarea unor clădiri monumentale, reprezentative ale Capitalei, care afirmă constituirea instituţiilor noi ale statului modern, burghez şi care au modificat decisiv imaginea urbană a Capitalei. Într-adevăr, cele mai multe clădiri publice importante, reprezentative, din Bucureşti au fost proiectate după începerea lucrărilor de construcţie la localul băncii: Palatul Regal (1885), Palatul de Justiţie (1890), Fundaţiile Culturale Regale (1891), Ministerul Agriculturii (1894), Casa de Depuneri (1895), Palatul Poştei (1894-1900), Facultatea de Medicină (1900) etc.
Acestă primă etapă a existenţei Băncii Naţionale şi, implicit, a primei sale clădiri centrale se încheie, simbolic, după terminarea războiului, cu dezvelirea, în martie 1924, a monumentului închinat lui Eugeniu Carada (1836-1910). Era un omagiu adus personalităţii care a fost printre cei care au militat pentru înfiinţarea băncii şi a condus-o din umbră timp de 27 de ani ca director, refuzând postul de guvernator. El a fost una dintre „eminenţele cenuşii“ ale Partidului Liberal şi a avut un un rol important în întreaga formare a statului modern român. Lucrarea este un grup statuar, încoronat cu bustul în bronz al lui Carada, aşezat pe un soclu în formă de trunchi de piramidă care, la rândul lui, este fixat pe o bază mai largă, cu colţurile rotunjite. Ansamblul conţinea, de asemenea, lucrate în bronz, figuri alegorice şi trei basoreliefuri reprezentând momente importante ale vieţii acestuia. Grupul statuar a fost realizat de sculptorul francez Ernest Dubois, iar soclul de piatră de Dimitrie Măţăoanu.
Transformarea contextului urban
Dinamica accentuată a zonei centrale a Bucureştiului a condus la transformarea rapidă a contextului urban în care era situată clădirea băncii. Astfel, după 1891 se formează străzile Karagheorghevici (care mai târziu se va numi Eugeniu Carada), spre vest, şi strada Băncii Naţionale, spre nord, la limita proprietăţii băncii, care au degajat volumul impunător al clădirii de amalgamul construcţiilor înconjurătoare. Pe de altă parte, arhitectura eclectică a devenit definitorie pentru întregul centru al oraşului. Palatul BNR nu mai este, astfel, ceva cu totul special într-un context arhitectural şi urbanistic vechi, ci devine parte componentă a „noului“ centru al Bucureştiului. El se înscrie în imaginea oraşului sfârşitului de secol XIX, fiind însă mereu pus în evidenţă nu numai prin dimensiunile construcţiei, ci şi prin eleganţa pe care o degajă arhitectura sa. Cea mai importantă schimbare funcţională – şi de imagine – este concentrarea, pe un teritoriu restrâns, a principalelor instituţii bancare şi financiare ale ţării. S-a format, astfel, un puternic centru bancar, parte integrantă, dar totuşi distinctă, a centrului Capitalei. Această concentrare s-a produs treptat, după realizarea Palatului Băncii Naţionale, încât, în anii 1930, între Calea Victoriei, străzile Lipscani, Stavropoleos, Smârdan, Doamnei, Eugeniu Carada, Ion Ghica şi Piaţa Universităţii funcţionau Bursa, peste 100 de bănci comerciale, instituţii de credit cu participarea statului, societăţi de asigurare etc. Multe – şi cele mai importante – dintre aceste societăţi financiar-bancare şi-au realizat propriile clădiri adaptate scopului. Dintre acestea relevante sunt Banca Chrissoveloni, Societatea de Asigurare „Dacia Română“, Banca de Scont, Banca Româno-Elveţiană, Societatea de Asigurare „Naţionala“, Creditul Funciar Urban, prima clădire a Societăţii de Asigurări „Asigurarea Românească“ – ARO, Bursa şi Camera de Comerţ, Banca Marmorosch Blank, cele două clădiri ale Societăţii „Generale“, Banca de Credit Român şi, în fine, pe Calea Victoriei, Casa de Economii şi Consemnaţiuni.
Transformările şi extinderile Palatului BNR
În forma în care a fost realizat între 1884-1890, Palatul BNR a funcţionat în primele decenii de existenţă ale instituţiei, perioadă în care banca şi-a dovedit rolul important în sistemul financiar şi în economia generală a ţării. Prezenţa sa din ce în ce mai activă în viaţa economică, adaptarea rapidă la situaţiile noi, în care a fost confruntată cu piaţa de capital în permanentă prefacere, a determinat nu numai înmulţirea constantă a filialelor băncii în numeroase oraşe, ci şi sporirea şi diversificarea serviciilor sediului central şi, implicit, mărirea numărului funcţionarilor. Spaţiile existente ale palatului s-au dovedit a fi insuficiente. Până la realizarea soluţiei optime – aceea a construirii noului palat –, necesităţile au fost satisfăcute temporar atât prin transformările aduse palatului „vechi“, cât şi prin extinderea spaţiilor de birouri în clădiri învecinate, achiziţionate şi adaptate acestor funcţiuni. Transformările succesive ale interiorului palatului din strada Lipscani au avut drept scop realizarea unor spaţii de birouri din ce în ce mai reclamate de buna funcţionare a instituţiei. Cele mai importante lucrări au fost făcute între 1929-1930, când, prin transformări importante, au fost obţinute suprafeţe considerabile de lucru. Extinderea vechiului palat bancar s-a făcut prin apariţia unui nou nivel peste cele existente. Acest fapt a însemnat transformarea în spaţii de lucru a podului înalt aflat pe aripa dinspre str. Lipscani (faţada principală) şi supraetajarea celorlalte trei aripi. Aceste lucrări au avut consecinţe importante asupra volumetriei generale şi imaginii construcţiei. Înălţimile, iniţial mai reduse, ale aripilor secundare ale clădirii au fost unificate la nivelul cornişei aripii Lipscani şi a pavilioanelor din colţuri. A rezultat astfel un volum compact, mult mai masiv, care degajă o forţă considerabil mai mare decât volumul iniţial. Actuala imagine a palatului este consecinţa acestor transformări.
Palatul din strada Doamnei
Prima tentativă concretă de extindere a clădirii vechi datează din 1933, dar în a doua jumătate a anilor 1930 Banca Naţională a pus de acord dorinţele sale de creştere justificată a suprafeţelor necesare activităţii sale cu interesele urbanistice ale Capitalei, rezultate din prevederile Planului Director de Sistematizare din 1935. Printr-un Decret Regal din 1939 s-a aprobat ca întreaga suprafaţă de teren dintre străzile Doamnei, Smârdan, Băncii Naţionale şi E. Carada să fie expropriată şi cedată BNR pentru construcţia unui nou local. Acesta trebuia să fie retras pe strada Doamnei, în aşa fel încât să rezulte o distanţă de 30 m între fronturi, care să asigure o percepere favorabilă construcţiei. Suprafaţa terenului rezultat din această retragere de la lăţimea curentă a străzii urma a avea o dublă funcţiune. Subsolul revenea, „în deplină proprietate“ Băncii Naţionale, pentru a construi garaj subteran, adăposturi etc., în timp ce suprafaţa de la sol revenea spaţiului public urban, pentru a fi folosit „pentru totdeauna de trecere pentru pietoni, vehicole, lampadare, spaţiu de lumină, aranjamente monumentale, scări, fără a putea fi îngrădit de primărie“.
Arhitecţii
Proiectul de arhitectură al noului palat a fost elaborat într-un birou special al Serviciului de Arhitectură al băncii, începând cu prima parte a anului 1938, sub conducerea lui Radu Dudescu (1894-1983), arhitectul şef al BNR, secondat de Ion A. Davidescu, director al Direcţiei Cadastru şi Sistematizare din Primăria Capitalei, şi de arhitecţi încadraţi în Serviciul de Arhitectură al băncii, N. Creţoiu, Gh. Nichitovici şi G. Vidraşcu.
R. Dudescu prezintă, în octombrie 1938, anteproiectul însoţit de un memoriu în care expune principiile compoziţionale şi de utilizare a spaţiilor care au stat la baza întocmirii schiţelor. Mare parte a acestora pot fi regăsite şi în construcţia executată, rezultat totuşi al unei evoluţii semnificative a proiectului. Intenţia de a defini riguros ansamblul celor două clădiri a fost materializată printr-un singur ax compoziţional, ordonator, care este cel al vechiului palat (perpendicular pe strada Lipscani).
Volumul principal al noii clădiri se dezvoltă cu aripi masive spre străzile Doamnei (spre care este orientată faţada principală), Smârdan şi E. Carada. Un al treilea volum major, de aceeaşi înălţime, legat de această formă generală de U, este plasat spre interior, pe axul compoziţional principal, accentuându-i în acest fel prezenţa. A patra aripă a clădirii, orientată spre faţada posterioară a vechiului palat, este dezvoltată numai pe înălţimea parterului şi etajului I. Între cele trei volume înalte (două flancând străzile Smârdan şi E. Carada) şi al treilea, din axul noii construcţii, rezultă două spaţii laterale identice, dispuse simetric în raport cu axul principal de compoziţie, în care au fost amplasate la parter sălile cu ghişee.
Ansamblul celor două clădiri este astfel o adiţionare a două construcţii înscrise în tipologii planimetrice complementare. El tinde a închide complet fronturile străzilor Carada şi Smârdan, cu excepţia spaţiului de articulare a celor două volume, prin care se preia şi schimbarea de direcţie a străzilor. Referinţa la „tradiţia spaţială“ a Palatului din strada Lipscani se regăseşte în intenţia lui Radu Dudescu ca dimensiunile în plan a marelui hol cu ghişee din vechea clădire să fie reluate identic în cele două spaţii cu destinaţie similară din clădirea proiectată, situate simetric în raport cu axul ordonator al întregii compoziţii. Axul concentrează, în acest fel, liniar, întreaga circulaţie a publicului: de la intrarea din strada Doamnei până la aceea din strada Lipscani, traversând cele două clădiri – veche şi nouă – printr-o succesiune de spaţii având configuraţii diferite.
Din punctul de vedere al expresiei arhitecturale, Radu Dudescu ia ca model partea centrală a faţadei principale a clădirii vechi: „Faţada este schiţată în spiritul vechiului Palat BNR, din care am luat motivul principal al faţadei spre Lipscani şi l-am dezvoltat repetând cele 4 coloane compozite cu aceeaşi înălţime şi aceeaşi depărtare din ax în ax, pe o faţadă de 70 m, ce va cuprinde 14 coloane“. El apreciază că, astfel, „impresiunea va fi grandioasă“. Nu trebuie însă neglijat faptul că „motivul central“ ales ca model de Dudescu era numai un accent al faţadei vechiului palat, articulat în mod savant, punând în valoare o întreagă ierarhizare a suprafeţelor şi a volumelor. Scoase din acest context perfect coerent şi multiplicate pe întreaga lungime a faţadei propuse, cele trei travei preluate transformă însă complet sensul acestui element arhitectural; el devine elementul unic al noii compoziţii a faţadei principale. Repetarea colonadei, bine fixată între două masive plinuri la capete, dezvoltată de trei niveluri (nu pe două, ca la vechiul palat), prin coloane detaşate de zid, constituie, de fapt, un motiv arhitectural nou care generează o faţadă complet diferită. Este preluat, de asemenea, registrul parterului, tratat, pe cele trei faţade, ca la vechiul palat cu un apareiaj orizontal, străpuns la distanţe egale de acelaşi tip de ferestre terminate în arc în plin cintru. Faţadele laterale preiau, şi ele, un motiv existent la vechea clădire. Prin aceste transformări succesive, ideea arhitecturală a lui Radu Dudescu se depărtează foarte mult de „modelul“ său, devenind motivul unei construcţii impunătoare, la o scară mult diferită de cea veche.
Organizarea generală a spaţiilor, volumetria mare, ca şi principiile compoziţionale prezente în această primă schiţă a proiectului vor suferi, în continuare, mai multe modificări, fără însă a altera intenţiile iniţiale. Proiectul este aprobat în 1940, utilizându-se, din punctul de vedere al structurii de rezistenţă, cele mai noi prevederi europene, fiind, probabil, printre primele construcţii importante din România în care au fost introduse măsurile antiseismice la calculul structurii de rezistenţă.
Realizarea
Execuţia palatului nou a durat mai mult de 10 ani, traversând perioada extrem de dificilă a celui de-al doilea război mondial şi a schimbărilor politice şi economice care i-au urmat. Este, credem, unul din aspectele extrem de interesante şi importante care depăşeşte, până la urmă, istoricul propriu-zis al Palatului BNR, pentru a sugera amploarea schimbărilor petrecute în acest deceniu în domeniul construcţiilor.
În urma licitaţiei organizate, Consiliul de Administraţie al băncii aprobă ca execuţia să fie realizată de antrepriza SONACO (Societatea Naţională de Construcţiuni SAR), reprezentată de inginerii Liviu Ciulley – director – şi Aurel Beleş. Contractul prevedea ca lucrările să fie încheiate în cursul anului 1941. Lucrările au avansat însă lent, din cauza dificultăţilor în obţinerea unor materiale, a condiţiilor de transport şi a lipsei mâinii de lucru, în condiţiile mobilizării pe timp de război. Planificarea iniţială a desfăşurării lucrărilor, stabilită prin contractul cu SONACO, a trebuit să fie revăzută de mai multe ori, în aşa fel încât clădirea a fost terminată „la roşu“ abia la sfârşitul anului 1949, iar lucrările de finisaj interioare şi exterioare, ca şi montarea instalaţiilor s-au prelungit până după 1950. În aceste condiţii, terminarea clădirii şi, în special, a lucrărilor de finisaj exterioare şi interioare au fost realizate, treptat, pe măsură ce construcţia la „roşu“ era încheiată, atât cu firmele şi antreprizele cu care fuseseră
încheiate contracte la începutul anilor ’40, cât şi cu noile întreprinderi care începuseră să apară după 1948, în urma naţionalizării şi a introducerii sistemului de stat şi în domeniul construcţiilor. Întregul sistem metalic de protecţie a tezaurului a fost executat, de exemplu, între 1941-1942, de firma FICHET, Societatea Anonimă Română, filială a Casei Fichet din Paris, iar uzina electrică automată a fost realizată de Societatea Motrică Română. Firma Sultzer Frères a lucrat din 1941 până prin 1948-’49 când, cu siguranţă, a fost desfiinţată. Ea a realizat încălzirea centrală a băncii, pentru care din 1940 se studia, în urma deciziei guvernatorului, aplicarea sistemului Crittall, care asigura încălzirea prin radiaţii cu ţevi înglobate în grosimea planşeului de beton armat.
Banca încheiase contract cu Societatea Marmi pentru executarea lucrărilor de montare a marmurei în vechiul palat şi în cel nou, cu marmură de Ruşchiţa (Rouge-fleuri), Sibişel sau din alte cariere. Această societate a devenit, în 1949, Sovromconstrucţie – fabrică pentru prelucrarea pietrei –, pentru ca ulterior să fie numită SA de Construcţii CISSA. În 1950 Sovromconstrucţie a executat lucrările de marmură la interioarele parterului: pilaştri, ancadramente, console, arhitrava cornişei, grinzi, ghişee, impostele pilaştrilor, chenare uşi, pardoseală, iar pentru 1953 erau prevăzute lucrări de finisare parţială cu piatră şi marmură a holului principal pentru public şi terminarea scării de la faţada Doamnei, rămasă nefinisată până atunci. Mare parte a lucrărilor de finisaj interior au fost executate, după 1949, de Întreprinderea nr. 2 de Construcţii Civile şi Industriale, cu sediul în bd. H. Botev nr. 1. Banca a comandat lucrări şi cooperativelor (recent înfiinţate) Munca Noastră, Micii meseriaşi metalurgişti, iar ornamentele tâmplăriei metalice au fost realizate de cooperativa Menghina...
Calitatea excepţională a execuţiei, detaliile de cea mai bună calitate, materialele alese cu multă grijă sunt, în condiţiile realizării – în timpul războiului şi în prima etapă a transformării comuniste a ţării – un fapt demn de semnalat. Toate aceste calităţi sunt datorate, fără îndoială, exigenţei conducerii băncii şi a guvernatorilor din perioada respectivă – Mitiţă Constantinescu (1935-1940) şi Alexandru Ottulescu (1940-1944).
În timpul execuţiei îndelungate a palatului, Banca Naţională a trecut printr-o primă reorganizare postbelică, ca urmare a Legii pentru etatizarea şi organizarea BNR din 1946, şi apoi a intrat, prin prevederile Decretului 320/1949, sub autoritatea Ministerului de Finanţe al regimului comunist. Cu toate că a rămas, în continuare, principala bancă a statului, i-a fost ştirbită considerabil libertatea de acţiune pe piaţa financiară a ţării şi i s-a diminuat mult sfera de activitate. Spaţiile de lucru ale BNR au fost restrânse şi noul palat, realizat cu sume imense, a devenit, chiar înainte de terminarea completă a lucrărilor, la mijlocul deceniului 6, sediul Ministerului de Finanţe. Prin urmare, până în 1990, ansamblul celor două palate nu au funcţionat niciodată în conformitate cu scopurile şi principiile pentru care au fost realizate împreună, prin proiectele de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi cel din anii 1930-’40.
Clădirea actuală – interiorul
Actuala clădire reprezintă o transpunere fidelă a rafinării succesive a intenţiilor exprimate prin schiţele din octombrie 1938.
Concentrarea din planul parterului a funcţiunilor care presupun prezenţa publicului a condus la dispunerea simetrică a acestora, în raport cu axul principal de compoziţie. De-a lungul acestuia este realizată, în final, o succesiune de spaţii, la capătul cărora se află sala ghişeelor din vechiul palat. Piesa principală de distribuţie a circulaţiilor se află în mijlocul planului. În dreapta şi în stânga se află câte o sală de operaţiuni, fiecare fiind prevăzută pe câte trei laturi cu ghişee care separă spaţiul public de cel al funcţionarilor. Acest „miez“ al clădirii, destinat în întregime accesului publicului şi circulaţiilor principale, este înconjurat, spre cele trei străzi, cu spaţii de birouri; acestea sunt întrerupte doar în dreptul intrării principale în clădire. Acestor spaţii li s-a acordat o atenţie deosebită în privinţa finisajelor. Pentru întreaga succesiune de spaţii situate pe axul clădirii, unicul material de finisaj este marmura de Ruşchiţa: toată suprafaţa pardoselilor, masivele pile, cea mai mare parte a suprafeţelor parietale, inclusiv decoraţiile clasicizante ale acestora – ordonanţa de pilaştri angajaţi, ancadramentele uşilor, balustradele scărilor etc. Modul de utilizare a acestui material preţios pune în valoare nu atât decoraţia arhitecturală, cât calităţile în sine ale pietrei. Plăcile de marmură, de dimensiuni apreciabile, au fost alese şi alăturate în aşa fel încât „desenul“ natural al acesteia constituie decorul principal al spaţiilor, iar cel proiectat este subordonat acestuia, marcând doar accente sau relieful suprafeţelor parietale.
Unitatea tratării acestor spaţii este dată şi de alegerea cu mult discernământ a culorilor marmurei. A fost utilizată, într-o proporţie covârşitoare, marmura de culoare albă, cu „vinele“ roz, al căror fin desen cuprinde practic întreaga suprafaţă placată, în timp ce puţine elemente au fost placate cu marmură roşie, care pun în evidenţă diferenţele mici de nivel ale holurilor, parapeţilor etc.
Caracterul singular, foarte personal, al Palatului nou al BNR este dincolo de orice îndoială. Cu toate acestea, el se înscrie firesc în modalităţile arhitecturale frecvent întâlnite la sfârşitul perioadei interbelice româneşti în cazul clădirilor de importanţă şi amploare similară. Renunţarea la delicateţea decoraţiei vechiului palat, la ştiinţa şi rafinamentul articulării elementelor de limbaj clasic – care definesc palatul din strada Lipscani – în favoarea noilor principii decorative este astfel perfect înscrisă în evoluţia internă a unuia şi aceluiaşi limbaj de esenţă clasică.
Exteriorul
Exteriorul noului palat exprimă, cu toată claritatea, sursele clasicizante de inspiraţie preluate de la vechiul palat, utilizate în scopul monumentalizării. Astfel, în afara preluării coloanelor corintice, intenţie afirmată de Radu Dudescu încă din 1938, mai pot fi identificate alte câteva elemente ale compoziţiei arhitecturale care au fost utilizate şi la noua clădire. Cu toate acestea, diferenţele dintre cele două clădiri alăturate sunt foarte mari; ele sunt datorate nu numai diferenţei de scară, ci şi modului de tratare generală a întregului volum. Noul palat se prezintă impunător, masiv, cu faţade laterale riguros simetrice, cu o puternică cornişă deasupra etajului III, peste care se dezvoltă, prin retrageri succesive în gabarit, etajele IV şi V.
Nivelul parterului, primul registru important al faţadei, este trasat în prelungirea celui al vechiului palat, respectând înălţimea lui, ca şi finisajul în piatră de talie cu rosturi orizontale egale, adânci, cu muchia rotunjită. Este preluat, de asemenea, şirul de ferestre al faţadei dinspre str. Lipscani al vechiului palat; în noua situaţie, acestea sunt dispuse echidistant pe toată lungimea celor trei faţade. Cele trei goluri ale uşilor de acces în bancă se înscriu în aceleaşi gabarite ale ferestrelor. Ele sunt puse în evidenţă prin intercalarea, simetrică, a câte unui gol dreptunghiular, de mici dimensiuni, reprezentând singurele întreruperi ale şirului monoton de ferestre, marcând astfel importanţa intrării. Următorul registru al faţadei este dezvoltat pe înălţimea a trei etaje, corespunzând înălţimii ordinului corintic, preluat, aşa cum s-a văzut, dintre elementele vechiului palat. Faţada spre str. Doamnei este astfel marcată de cele 14 coloane gigantice; acestea sunt desprinse de planul zidului, obţinându-se un relief accentuat al faţadei. Celelalte două faţade (Smârdan şi Carada) sunt tratate identic; diferenţa faţă de faţada principală este înlocuirea coloanelor cu pilaştri; prin urmare, relieful întregilor faţade este mult redus. Faţadele, mai puţin soclul, sunt placate cu piatră de Vraţa care, prin culoarea albă unificatoare, conferă o sobrietate deosebită întregii clădiri, iar soclul, cât şi scările ample care conduc la intrarea de la nivelul parterului sunt placate cu granit de Măcin.
Arhitectura cu puternice accente clasice a noului Palat al BNR se înscrie, în primul rând, în orientarea generală pe care a adoptat-o banca şi serviciul său de arhitectură. Opţiunea arhitecturală se înscrie, totodată, pe linia tradiţională a clădirilor bancare europene; ea asigură o imagine convenabilă, verificată, a forţei şi importanţei acestei instituţii. În acelaşi timp, însă, clădirea nouă a BNR se alătură celorlalte construcţii ale deceniului 4 care materializează revenirea puternică în practica proiectării a orientării accentuat clasice, fie ea într-o formă modernizată, fie prin redarea „arheologică“ a ordonanţei clasice. În România, astfel de arhitectură este asociată domniei autoritare a lui Carol al II-lea. Clădirea BNR este, în acest context, mai apropiată de arhitectura noului Palat Regal, reconstruit la mijlocul anilor ’30, după proiectul lui Nicolae Nenciulescu,
în urma incendiului din 1928, sau cu edificiul, de asemenea impunător, al Ministerului de Interne decât de orientarea unui clasicism modernizat, practicat de reputatul arhitect Duiliu Marcu în câteva impozante clădiri publice, precum Ministerul Afacerilor Externe din Piaţa Victoriei, Ministerul Transporturilor sau Regia Monopolurilor Statului, toate realizate la sfârşitul anilor ’30.
Clădirile centrale ale Băncii Naţionale a României reprezintă momente dintre cele mai importante nu numai pentru arhitectura clădirilor bancare, ci şi, în general, pentru evoluţia arhitecturii româneşti. Fiecare dintre ele au fost, în momentul inaugurării, expresii dintre cele mai moderne ale construcţiilor destinate băncilor, prin funcţionalitatea lor şi prin toate instalaţiile tehnice adecvate acestei destinaţii. Eclectismul palatului din strada Lipscani sau expresia clasicistă de la sfârşitul anilor ‘30 a noului palat constituie, prin calităţile fiecăreia dintre clădiri, exemple relevante ale arhitecturii perioadei respective. Ele au devenit, astfel, repere fundamentale ale arhitecturii româneşti pentru orientările stilistice ale epocii de realizare şi monumente de arhitectură de primă importanţă a Bucureştiului.
Textul de mai sus reia fragmente din volumul Nicolae Lascu, Banca Naţională a României şi arhitectura, Bucureşti, 2006, Ed. Enciclopedică.
