Pe aceeași temă
Mă gândesc, fireşte, şi la irizaţiile imateriale, crepusculare din poetica Livadă a lui Strehler şi poate la spicele printre care se tolănea Clody Berthola în montarea de la „Bulandra“ a lui Lucian Pintilie. Şi câte altele or mai fi fost văzute şi nevăzute, menite să ne aducă în casă nu doar povestea unei livezi de la cumpăna veacurilor, ci şi gustul pentru aventura unei lupte cu noi înşine. Piatră de încercare în aceste montări care trasează însăşi istoria modernă a spectacolului teatral a fost şi reprezentarea scenică a legendarei livezi. De la viziunile realiste la cele abstracte, aproape toate soluţiile s-au încercat în a instrumenta metafora cu valoare de personaj. De când vorbim despre livada din noi, despre capacitatea acestui simbol de a semnifica o valoare umană, morală perenă, respectiv libertatea interioară care ne apără de ameninţarea topoarelor, livada e din ce mai rar văzută pe scenă în „carne şi oase“, iar ameninţările exterioare transformate în frici, din ce în ce mai greu de suportat. Sub semnul nebulos al timpului care nu iartă şi al spectrelor care-l populează, livada poate deveni şi un „duh al pădurii“, un inalienabil dor de noi înşine.
La Teatrul Naţional din Bucureşti, regizorul Felix Alexa s-a gândit la conservarea Livezii. Cum adică să facem să păstrăm cât mai mult din suflul a ceea ce credem uneori a fi stâlpul existenţei noastre. A pus aşadar vişinile în borcane, după reţeta lui Firs probabil, pe rafturile dulapului legendar, dilatat acum pe toată întinderea scenei de scenografa Ruxandra Diana Ion, iscusită şi talentată ca totdeauna.
În faţa acestei vitrine care îi absoarbe din timp în timp şi pe cei care o privesc, personajele trăiesc parcă un déjà vu. Starea se traduce prin multe pauze de gândire, reacţii întârziate, gesturi frânte, un anume ritm sacadat şi interrupt de mici excentricităţi, gen pescuitul lui Gaev la marginea scenei, când îşi atârnă de undiţă pantofii sau te miri ce alte obiecte. Jocul acesta de-a foştii domină spectacolul, de parcă Livada e de mult vândută, ba chiar moartă, iar lipsa de surpriză e transferată şi în rândul spectatorilor, care cu siguranţă ştiu din prima clipă care va fi soarta nesăbuitei moşierese. Soluţia regizorului, care vrea să ne sugereze că mai există întotdeauna resurse în noi pentru a depăşi crizele, funcţionează acompaniată de nota de melancolie sceptică şi tristeţe a spectacolului, punctată genial de momentul în care borcanul cu vişine rămas pe raft explodează, însângerând locul cu roşeaţa conţinutului. În acest perimetru „însemnat“, jocul de-a şoarecele cu pisica al lui Lopahin e şi el motivat, iar interpretarea subtilă, nuanţată a lui Marius Manole ne sugerează o psihologie contorsionată a celui care vrea atât de tare să le ia locul proprietarilor, dar se teme să o facă şi nici nu prea ştie cum.
De aceea suferă într-un final, atunci când ar fi trebuit să se bucure, iar veselia lui devine o grimasă. Şi pare a-şi cere iertare stăpânei de odinioară pentru o fatalitate la care nu a contribuit decât cu un gând ascuns. Marţială, în interpretarea Maiei Morgenstern, dar vulnerabilă în fond, disimulându-şi cu greu lacrimile, Ranevskaia nu mai este acum nici atât de uşuratecă şi nici atât de naivă pe cât o ştiam. Pare a fi venit să îndeplinească un ritual. Să fie, cu alte cuvinte, de faţă, alături de familie la îngroparea trecutului, mutat acum în cămara sufletului. Actriţa conduce cu demnitate acest proces, temperându-l chiar pe lunatecul Gaev, din care Şerban Ionescu face nu doar un copil mare, ci şi un actor disciplinat. Varea, îndeobşte pragmatică şi realistă, devine, prin prezenţa în rol a Irinei Movilă, o sublimă eroină de tragedie. Viaţa ei are evident şi altă dimensiune, iar cheile pe care le poartă la şold nu sunt decât un accesoriu pasager. Varea se înrudeşte aici cu Sonia din Unchiul Vanea, cea care spune în finalul piesei „Şi lui Dumnzeu i se va face milă de noi“. În această tragedie asumată, care mi s-a părut a fi Livada lui Felix Alexa, fiecare personaj pune pecetea sa de contribuţie. Şi Ioana Anastasia Anton, o Ania de o preospeţime cum de mult nu am văzut, şi Ana Ciontea, o guvernantă împietrită de durere, şi Răzvan Oprea, care face din Iaşa un simbol al lichelismului periculos, şi Ileana Olteanu (Duniaşa), expansivă şi resemnată în acelaşi timp, şi chiar debutantul Conrad Mericoffer, care îl umanizează pe Trofimov, scutindu-l de tezismul proletar.
Spectrul nenorocirilor lui Epihodov (Mihai Calotă), de care nu prea mai râde nimeni, şi grobianismul lui Piscik (Marius Rizea) se adaugă peisajului acestei umanităţi care asistă în ritmurile unui dans sacadat, nefiresc la propria dispariţie. Cum mai poate fi conservată în aceste condiţii livada… din noi?, ne spune poate Firs, bătrânul majordom, lăsat să păzească borcanele cu compot de vişine după plecarea stăpânilor. Apropo, dacă aceste borcane ar fi rămas pe rafturile lor fără să mai circule prin scenă stânjenind uneori deplasarea actorilor, metafora ar fi funcţionat cred şi mai puternic, în zona abstractă a revelaţiilor metafizice. Dar şi aşa, spectacolul lui Felix Alexa are organicitate şi un plus de îngândurare de care avem nevoie în aceste vremuri care mizează uneori obositor doar pe cinism şi grotesc.
