Bucureştiul Cultural, nr. 94: Drumul

Plecaseră dis-de-dimineaţă, într-un mijloc de toamnă neguros, străbătut de burniţi interminabile, şi schimbaseră deja două trenuri şi trei autobuze, zăbovind multe ceasuri prin gări şi autogări şi-n bifurcaţii de şosele. Nu erau însă Frăsinenii atât de departe cât i se părea lui Robert, doar că din pricina legăturilor proaste ameţeai aşteptând şi trambalându-te prin trenuri şi maşini. Astfel drumul se lungea şi adesea ţi se părea că l-ai rătăcit prin aglomeraţia duhnitoare a autobuzelor în care călătoreau striviţi printre sacoşe şi saci burduşiţi cu pâini, şi ţărani travestiţi, în cizme de cauciuc şi bluze de salopetă îmbrăcate peste pieptare de oaie şi flanele jegoase şi răscârpite, nemaiavând chiar nimic până să le porţi numai zdrenţe.

Era o vreme când Doina făcea drumul ăsta în fiecare săptămână. Lucra pe atunci la Sere-Vitan... Dar asta a fost demult. Dacă ar fi născut o fetiţă pe când lucra la Sere, ar fi avut astăzi aproape vârsta ei de atunci şi ar fi putut avea la rându-i o fetiţă. N-a fost să fie nici un fel de fetiţă, totuşi nu-i timpul pierdut ca să ajungă bunică... Da’ şi cât a lucrat la Casete de Televizoare, tot se repezea încoace la trei-patru luni. Pe urmă n-a mai venit vreodată mai mult de două ori pe an, ca şi cum fetiţa ei creştea şi mergea la şcoală şi ea nu-şi mai vedea capul de treburi... Păi cum naiba, fetiţă i-ar trebui ei acuma. Aia e că s-a dezobişnuit de drumul ăsta, iar acum mai era şi frigul şi umezeala, ce se strecurau prin încheieturile autobuzului şi se amestecau cu damfurile de sudoare dospită, cu izurile de tescovină şi tutun ordinar şi vibrau laolaltă în hurducături şi zdruncinături atroce.

– Da, bine’nţeles că ăsta a luat-o pe arătură...

Glasul lui Robert suna mai degrabă resemnat. Ar fi fost prea mare pentru Doina efortul de a-i răspunde. Strivită de şoldul lui şi din toate părţile, ea încă simţea nevoia să se apese cu palma în capul pieptului şi nu izbutea nici să surâdă. Îi era mai rău decât îşi amintea să-i fi fost vreodată într-un autobuz din ăsta. Mai au puţin, nici două ore, şi ameţeala creştea şi stomacul i se ridica la gură şi-i umplea gura cu apă, să nu se scufunde, dar încă se putea împotrivi şi numaidecât vor coborî pentru a schimba din nou autobuzul, de astă dată pentru ultima oară.

Erau într-o şosea de pământ tasat, pe care ploile din ajun nu-l înmuiaseră prea tare. Pe alocuri se distingeau vag în lumina înserării dâre de sfărâmături de calcar. Atmosfera rece fumegoasă, de zi în declin, ce-i urmărise pe tot drumul, părea să-şi fi schimbat dintr-o dată cursul. Doar ei doi coborâseră din autobuzul care dispăruse cu tot uruitul său pe un drum lateral tăiat peste câmp, şi rămăseseră mult în urmă ultimele case ale unui sat. O geană de lumină creştea şi descreştea în direcţia spre care călătoreau, profilând pe cerul vânăt cocoaşele unor dealuri sau munţi, iar umezeala din aer mirosea a fum şi bălegar. El o întreba despre munţii sau dealurile alea, cum le spune, şi ea se sprijinea şi se agăţa de el cu o furie ameţită şi îngreţoşată. Umbrele a două siluete încă se luptau în mijlocul câmpului cotropit de amurg, şi într-un târziu ea se smulse şi o rupse la fugă ca lovită de o nevoie presantă, săltând peste şanţ şi peste bolovanii mari ai arăturii atât de repede, încât el abia avu timp s-o vadă ţinând o mână la gură şi cu cealaltă apăsându-se peste stomac.

Nu vroia să fie ajutată şi nici văzută. Asta ar fi însemnat desigur o intimitate pe drumul căreia nu se învredniciseră să facă prea mulţi paşi. Ea vomita sau încerca să vomite, iar el îşi spuse că-i gravidă. Precis e gravidă, presimţise parcă tot timpul în cele câteva zile de când o cunoştea. Acum era dintr-o dată foarte sigur, cu atât mai mult cu cât n-apucase încă să se culce cu ea.

Diseară poate sau de mâine-ncolo, dacă ea l-a luat încoace sau el s-a oferit s-o însoţească, chiar nu-şi mai aminteşte cum de-a ajuns prin văgăunile astea, dar în definitiv n-a mai ieşit demult la aer curat şi-n locuri în care n-a mai fost niciodată, iar de mâine-ncolo o să pună şi el o mână sau un picior copilului ăla.

Se însera şi se înnopta cu repeziciune. De-acum era beznă să-ţi bagi degetele-n ochi, dar nu era aşa de târziu. Numai să nu fi trecut rata şi bine că reuşise să verse. Dăduse afară din ea fetiţa aia nenorocită. Îi era mai bine acum şi parcă-i era foame şi-şi aminti că n-a mâncat nimic de azi-dimineaţă. Astă-vară când a venit încoace la nunta soră-si, mai găseai prin magazine câte ceva de mâncare. Puteai să mănânci foarte bine la birtul din gară de la Râmnic. Acum era cu obloanele trase. Ba uite că uitase că azi e sâmbătă. Sâmbăta se cam termină, se închide peste tot devreme şi se golesc magazinele şi n-ai găsi barem un covrig.

A pierdut şirul zilelor şi numele lor, n-a mai ştiut ce zi e azi poate unde-i în concediu de o săptămână. Ar fi trebuit să plece încă din prima zi a jafului ăsta de concediu, pe care nu şi l-a putut lua la nunta Lenţicăi. Şi-a luat în iulie patru recuperări ca s-o vadă pe soră-sa mireasă şi mai mult a pierdut pe drum, în trenuri şi-n rate, înghesuită de poporul ăsta în zdrenţe care a început să nu-i mai cadă bine la stomac. Sau dracu ştie de la ce i s-a făcut rău, şi uite că s-a tot învârtit aiurea şi s-a câcâit o săptămână, nereuşind să se hotărască dacă să-l ia cu ea pe bărbatul ăsta.

Se ţineau de mâini. N-ar fi fost mare lucru să se piardă unul de altul în noaptea aceea fără nici o stea, cotropită de-o beznă definitivă parcă.

– Te-am luat cu mine ca să vezi cum dau la boboci.

El nu mai fu sigur dacă ţinea de mână aceeaşi femeie alături de care călătorise toată ziua, ca şi cum o alta îi luase locul odată cu lăsarea întunericului.

– Ei, nu face nimic, zău aşa. Ţi s-a aplecat...

– N-avea de la ce să mi se aplece. N-am mâncat nimic de azi-dimineaţă.

– Cine ştie de la ce? Poate şi de la peştele care l-ai mâncat cu prea mare poftă acum două luni. Îşi dădu seama că asta ar putea suna ca o aluzie, şi tocmai că nu-i stătea capul la aşa ceva. Doar că lui i se întâmplase ca după un post silnic de câteva zile, să fie sigur că-i e rău de la sarmalele pe care le-a mâncat prea lacom anul trecut. Acum nu mai avea cum s-o dreagă, da bineînţeles, cine ştie de la ce ţi s-a făcut ţie rău, sufleţel. O să te trag şi-o să-ţi treacă, spuse sumecându-i pe bâjbâite mâneca puloverului şi a canadianei de pe mâna stângă.

Frecţiona apăsat şi întins cu buricul degetului mare, pe care scuipase din belşug, plecând din încheietura mâinii pe toată lungimea antebraţului.

– Eşti priceput, constată ea sec, pe un ton care-l făcu aproape să vadă în întuneric capul lăsat pe spate şi privirea ei orientată exacerbându-şi mijirea într-un surâs ce ţinea bine în frâu un hohot de râs nebun.

– Sunt foarte foarte foarte priceput. Ridică mâna! Aşa, deschide palma mult...

Izbi cu podul palmei în podul palmei ei, repetat, temeinic, pecetluindu-şi parcă lucrarea.

– Păi nu eşti felcer. Parc-am înţeles că eşti tipograf. Şi eşti şi blond, ca dracu...

– Nu sunt tipograf. Lucrez într-o tipografie, da’ ca instalator. Şi-s mai mult decât douăzeci de felceri şi douăzeci de tipografi şi douăzeci de instalatori şi douăzeci de draci la un loc, blonzi şi bruneţi şi şateni...

– Ce naiba oi mai fi şi tu... îl îngână şi-l apostrofă ea abia auzită. Dacă m-ai prostit până într-atâta ca să te iau cu mine...

– Foarte foarte foarte bine ai făcut că m-ai luat. Mai ţi-e rău? Te-o fi deocheat vreun ţăran dă-ia d-ai tăi în rată. Îţi arde fruntea, ai mâinile reci, eşti palidă şi boţită şi răvăşită, te văd io...

– Mă vezi...

– Atât eşti de palidă şi de boţită şi răvăşită că te văd prin întuneric. Am să-ţi spun Tatăl Nostru şi pe urmă-ţi descânt de deochi.
El deja bolborosea ceva indistinct, fără şir şi fără noimă, un ropot dezlânat rostogolindu-se şi suind şi coborând prin cotloanele unui labirint doar de el ştiut.

– Dă-mi un chibrit, spuse ea.

– Vezi, caută prin buzunare, şi nu mă mai întrerupe...

Îşi reluă mormăiala cu palmele lipite pe toată fruntea ei şi pe ceafă, cuprinzându-i tot capul, în timp ce era căutat prin buzunarele scurtei de piele sintetică şi-n buzunarele pantalonilor îndeajuns de strâmţi pentru ca amândoi să perceapă senzaţia de apropiere echivocă şi deopotrivă febrilă, dintre bărbatul şi femeia în toată firea care erau, singuri în noapte şi-n mijlocul câmpului, jucându-se de-a căutatul prin buzunare şi inventând tot felul de tratamente cu descântece şi masaje.

Flacăra chibritului lumină cadranul ceasului şi figura aceleiaşi femei, pe care el o văzu dintr-o dată nerăbdătoare şi plină de vitalitate. Lumina se zbătu două secunde şi fu ştearsă de vânt şi întuneric.

– Te-am vindecat!

– E doar şapte şi douăzeci. Bine că n-am pierdut autobuzul. Trebuie să apară acum. Dac-avem noroc, într-o oră şi ceva suntem acasă.

În definitiv, îl luase cu ea dintr-un motiv temeinic, îşi spuse Doina poate pentru a şasea oară de azi-dimineaţă, gândindu-se totodată că n-ar mai avea mult până să i-o spună şi lui, măcar că el şi-ar putea da seama şi singur. La atâta lucru l-o duce capul. Cel puţin până la primăvară, ea nu-şi poate îngădui să nu-i pese că Robert e nepotul bătrânei la care stă în gazdă de două luni. Camera-i poate cea mai bună dintre cele vreo zece pe care s-a nimerit să le aibă de când e în Bucureşti, şi mobilată aproape aşa cum dintotdeauna şi-a dorit, cu intrare separată şi acees oricând la baie şi la bucătărie, şi-i doar ea cu bătrâna, care stă în celelalte două camere ale casei, şi două sute de lei pe lună e pân’ la coadă pomană curată pentru toată chestia asta. Păi unde a stat ea cu patru sute, tot pe Drumul Găzarului, la cinci străzi mai sus de madam Creţu, ce mai jaf şi ce dărăpănătură şi ce mizerie cu ăia cu copii mulţi şi toată noaptea scandaluri şi bătăi şi beţii şi fără apă-n curte, de-a zis c-ar da şi o mie pe lună, numai să n-o prindă iarna acolo. Până la urmă ar fi dat o mie, la bloc, rupându-şi de la gură ca să aibă cât de cât condiţii şi linişte şi să se poată odihni când vine de la fabrică, ca s-o poată lua dimineaţa de la capăt. Aia e că slăbise de nu se mai cunoştea când se uita în oglindă şi era tot istovită şi nu-i mai ajungea somnul, tot aşa cum nu se mai ajungea nici cu banii.

A fost un noroc chior c-a dat peste madam Creţu, mătuşa ăstuia de-i zice Robert, şi de-atunci a început să-şi revină de pe o zi pe alta la casa asta cu curte şi cu baie cu boiler şi două butelii la bucătărie şi tot confortu’, pentru chiria asta de nimic, de nici nu-ţi vine să crezi. Unde mai pui că baba găteşte pentru amândouă. Are ea plăcerea asta. Când vine Doina de la lucru găseşte masa pusă, şi seara sporovăiesc amândouă despre câte-n lună şi-n stele şi se uită la televizor şi dimineaţa madam Creţu se trezeşte prima şi-i face cafeaua Doinţei şi-i pregăteşte pachetul cu mâncare pentru la fabrică.

N-ar fi visat ea o astfel de combinaţie pe la câte gazde a schimbat în mizeria asta de oraş. Altminteri, e o nimica toată să intri pe sub pielea băbuţei. E liniştită şi înţelegătoare, şi lipsită de toane şi ciudăţenii, încât a socotit că merită şi se cuvine să-i facă hatâru’ ăsta, să-i plimbe nepoţelu’ pe la ţară pe la ai ei, deşi nici pomeneală s-o fi rugat pe Doina, ea, bătrâna. Adevăru-i că el s-a oferit şi a insistat. Doina a întrebat-o pe madam Creţu în seara aia, după ce a plecat el, cam ce-ar zice, adică nu că ar incomoda-o, că doar nu-l duce în spinare, sau că i-ar plăcea sau ar fi cu totul împotrivă sau altceva, ci numai ce-ar zice, cum i-ar pica ei, bătrânei, toată chestia asta, la care ea că mai bine să pleci la drum c-un bărbat după tine decât de una singură, şi p-ormă că Robert e băiat bun şi serios şi n-are nici un fel de obligaţii şi are şi serviciu şi tot felu’ de nenorociri d-astea, ca şi cum ea n-ar mai fi văzut ca Robert în viaţa vieţilor ei, aşa că să pună mâna pe el cât are ocazia, să lase nazurile şi fandoselile că nu se mai întâlneşte ea cu aşa ceva, încât chiar dacă n-a spus-o numaidecât aşa, Doina a înţeles că nu-i cuminte deloc să-l refuze pe nepoţel şi să-nceapă să-i scârţâie minunea asta de încropeală cu madam Creţu tocmai acuma-n prag de iarnă.

La o adică, n-are nici o vină, i-o fi şi lui drag să tragă o femeie pe mâini cu scuipat, la vârsta lui de băiat bun şi drăguţ şi serios, care se vede c-o are, şi la care până acuma s-ar fi cuvenit să aibă un rost cât de cât, ce mai, bagabond bătrân, fără familie şi fără una-alta, deşi nu-i mare lucru ca aceeaşi impresie să-i fi făcut şi ea lui, ceea ce nu mă doare chiar nicăieri, cum vine vorba aia că mă fut şi mă mut, e-nvăţată Doiniţa de ani de zile cu bagaju-n spinare, da’ nu te gândi că madam Creţu nu ar avea vreo vină, şi până la urmă nu-i nici Doina vinovată cu nimic, chiar dacă şi-a înghiţit vorba când să-i spună bătrânei cum e s-apari acolo-n sat la părinţi c-un bărbat sau băiat.

Nu i-a spus, cu toate că madam Creţu nu se poate să nu ştie cum vorbeşte lumea, oriunde, da’ mai ales acolo la ţară unde te ştie fiecare şi toţi cu ochii pe tine, care mai de care să te muşte de fund, uite-o p-aia a lu’ cutare cum face şi drege şi pe-a cui o freacă, şi până la urmă nu i-ar fi fost de ea, cât de-ai ei, care să nu se gândească madam Creţu că nu ţin la chestia asta, să nu se facă de râsu’ lumii adică, cu fata lor cea mare şi pe deasupra şi nemăritată. Adică la ce să-i zgândăre pe bătrânii ei pentru un capriciu şi-o distracţie a nu ştiu cui, când ea ţine la ei ca la ochii din cap, că doar pe ei îi are pe lumea asta, singură aicea prin străini în oraşu’ ăsta murdar şi nemernic să-şi câştige viaţa şi fără familie şi fără una-alta şi amărâtă vai de capu’ ei, ce mai, la ce să-i facă şi pe ei să sufere pe lângă ea? Băbuţa-i înţelegătoare şi sufletistă-n felu’ ei, încât nu te gândi că n-ar fi înţeles-o şi n-ar fi acceptat fără să se supere, ca nepoţelu’ să-şi ia gându’ de la plimbări şi aventuri pe spezele bieţilor ei părinţi. Altminteri, Doina chiar n-are la ce să-şi plângă părinţii, după cum nici ei nu-i poartă de grijă şi n-au cu ce s-o ajute. Vine o vreme când nu mai ai răbdare să-ţi plângi nici ţie de milă şi nu mai ai nici chef, şi cu atât mai puţin ţi-ar mai sta capul la părinţi şi fraţi şi surori. Şi totuşi, ar fi fost o nimica toată ca madam Creţu s-o înghită nemestecată şi ea să plece ca de obicei singură la ţară, încât nici acum nu-şi dă seama ce a făcut-o să zică hai, şi hai a rămas. Şi unde mai pui că după felul cum vrea să se lege toată povestea asta, după seninătatea necurată cu care-i privea pe amândoi madam Creţu şi după cum tocmai a început să se foiască nepoţelu’ pe lângă Doiniţa, poate că tot de hatâru’ mătuşă-si o să se şi reguleze cu el. Ar fi şi asta o chestie. Care unde merge suta merge şi mia şi milionu’, da’ Doiniţa nu-i de douăşcinci de bani. Păi ce impresie îşi fac ei, cum că ea n-ar fi o fată drăguţă şi cuminte şi serioasă şi are şi serviciu şi aşa mai departe, da’ poate că mai bine ar fi fost s-o facă de-acasă şi până s-apuce el să dea în fiert că zor nevoie să se ţină de coada ei, dacă nu cumva cine ştie ce ar mai fi vrut şi ăsta de la viaţa ei, şi plimbat şi futut şi încă mai ce?

Când a aprins chibritul să se uite la ceas, Doina încercă din nou să-şi amintească. Prea familiară îi era căutătura aia pendulând între răutate şi visare, şi încă se străduia să recunoască dintr-o închipuire îndepărtată figura palidă şi osoasă, cu nasul fin, dispropoţionat faţă de gura mare şi cărnoasă, cu buze aproape sângerânde, de culoarea unui sex tânăr încordat şi înfierbântat, care poate spune mult mai mult decât pot spune vorbele. Ea încă se străduia să înţeleagă ce spune gura aceea, spunându-şi totodată că lesne l-ai fi confundat cu o fată. Şuviţele părului blond şi lins se clătinau ca pletele unei fete deasupra umerilor înguşti. Era înalt şi puţin adus de spate, cu o statură ce te ducea cu gândul la un cocostârc, iar în uitătura uneori crucişă a ochilor albaştri plutea o undă de melancolie rece, răsucindu-se şi frământându-se când şi când într-un soi de sfidare scăpărătoare, dorind parcă să culce totul la pământ. Era ca o provocare, ce o făcea pe Doina să se simtă puternică, obligând-o să se adune şi să se concentreze la cel pe care-l avea în faţă, la toate gesturile şi vorbele lui, şi să renunţe să-şi mai omoare mintea încercând să-şi amintească de unde-l ştie. Trebuie că-l confundă ori îl aseamănă cu cineva. Simţise asta în primele momente ale serii când l-a cunoscut, când au băut toţi trei cafele la madam Creţu în cameră. Pe urmă, el a mers să-i vadă camera, cum s-a aranjat, şi-au stat puţin de vorbă la ea, după ce parşiva de babă a făcut ce-a făcut şi i-a lăsat singuri.

Poate unde se nimerise să fie pe ciclu, ea deja îl suporta tot mai greu. Nu mai avea nici un chef nici de el şi nici de mătuşă-sa. Vroia să fie singură în camera aia pe care mai mult ca oricând o simţea ca nefiind a ei şi dintr-o dată parcă nimic nu-i mai aparţinea, nici rochia de pe ea şi nici propriu-i trup, şi ea vroia să fie singură şi oamenii nu mai semănau între ei şi încetaseră de mult să fie fraţi şi surori. Ei se deosebeau chiar din pricina dorinţei lor de singurătate, care era totuna cu dorinţa lor de a se ucide între ei şi de a se împerechea. Ştia că bărbatul din faţa ei asta vroia, măcar că-l vedea reţinut şi spunând că o să intre şi el în concediu de joi şi ce mult i-ar plăcea să meargă cu ea la ţară, şi tot aşa a fost când el a venit s-o vadă pe mătuşă-sa în două rânduri. I-a mai spus că stă şi el tot în gazdă, că maică-sa a murit când el era foarte mic şi l-au crescut surorile ei. Păi şi madam Creţu, da, a stat cândva şi el la madam Creţu. Ea are o fată, dusă după bărbatu-său la Piteşti, aşa că nici la ea, după cum nici la celelalte mătuşi nu are vreo speranţă de moştenire... Au vorbit un timp aşa, sărind de la una la alta, despre morţi şi despre vii, despre părinţi şi mătuşi, depănându-şi unul altuia crâmpeie din romanul vieţii. Ba ea l-a întrebat într-un rând de ce trage el speranţă la mătuşi. Păi, tocmai că nu trage nici o speranţă, da’ vorba vine, ea a vrut să-l întrebe de fapt de ce nu-şi caută o nevastă în loc să umble brambura din gazdă-n gazdă. Ea îl întrebase parcă dintr-o veche obişnuinţă, aşteptând fără să-şi dea seama un răspuns, care ar fi putut fi valabil şi pentru ea, pentru viaţa ei zbuciumându-se de colo-colo. Parcă s-ar fi temut puţin ca el să n-o întrebe acelaşi lucru, dar el dădu din mână, o să-şi găsească până la urmă şi o nevastă, are tot timpul, şi se vedea că n-are nici un fel de intenţie fermă, nici în privinţa însurătorii şi deja nu mai arăta fript să se culce cu ea şi parcă nici nu mai ţinea cu tot dinadinsul s-o însoţească la ai ei. El doar că se lăsa luat de valul acelei sporovăieli pline de tot felul de nimicuri, cu oarecare plăcere, aproape ca o femeie dornică să se împrietenească. Parcă ar fi fost madam Creţu. Lesne l-ai fi asemănat atunci cu mătuşă-sa, iar Doina din nou nu mai era singură printre oamenii care începeau să se asemene între ei până la a redeveni fraţi şi surori. Se bucura gândindu-se la concediu şi că o să plece şi se gândea dacă să-l ia sau nu cu ea, iar acum el deja era lângă ea, în întuneric şi-n mijlocul câmpului. Se adulmecau şi se istoveau într-un soi de simulacru de pipăială, după ce a borât şi maţele din ea, îmbolnăvită de drumul ăsta atât de familiar cândva, şi de frig şi de înghesuială şi de tot felul de duhori, şi el cică s-o vindece.

Se ascundeau parcă unul de altul, iar după o vreme au început să se caute. Două perechi de mâini cotrobăiau febril, umblau pe trupuri şi pe sub haine, nemaiizbutind să se găsească.

– Trebuie să apară rata şi într-o oră suntem acasă, spuse ea. Ai răbdare, ce naiba. Doar n-oi vrea să ne-ntindem pe arătură, să ne tragă la noadă, să ne-mbolnăvim, să pierdem şi autobuzul...

Prea dintr-o dată el se arăta din cale-afară de nerăbdător, iar mustrarea ei părea să-l stârnească.

– Ce-ar mai fi acuma dacă l-am pierde? şi aşa avem unşpe ore de mers de azi-dimineaţă. Ce mai contează dacă ajungem la noapte sau mâine dimineaţă?

– Sunt legăturile proaste, ţi-am spus.

– Sunt legăturile foarte, foarte, foarte proaste, o îngână el ca prin somn, acompaniind stins tentativa tot mai decisă a acelei triste împreunări în picioare, oh, vai de capu’ lor de legături.

Palma lui cobora de pe sâni spre pântecul ei fierbinte şi fierbinţeala degetelor explora febril în timp ce ea îi înlesnea drumul depărtând picioarele şi căutându-i cu mâna în pantaloni pulsaţia şi zbaterea încordată, transmiţându-i propria-i aşteptare fierbinte şi tot mai precipitată. Cealaltă mână o mângâia pe cap, iar ea distingea în mângâierea lui presimţirea unei apăsări ce o inunda de smerenia unei dorinţe necuprinse. Se aplecă într-un hohot tăcut şi cutremurat, un ecou al descântecului acela, am să-ţi spun Tatăl Nostru şi am să-ţi descânt de deochi, cine ştie, sufleţel, de la ce ţi s-a făcut ţie rău, şi ecoul reverbera în pulsaţia vie ce-i umplea gura şi o inunda din creştet până-n tălpi în timp ce palmele lui îi cuprindeau fruntea şi ceafa şi nu se mai termina şi prea repede se termina şi se ridică la el sorbindu-i respiraţia, cu buzele ude de el şi plină toată de fiinţa lui.

Un zgomot de motor creştea apropiindu-se odată cu lumina farurilor ce măturau şoseaua de pământ tasat.

Uite-l, hai, şopti ea.