Pe aceeași temă
Purtând un titlu identic celui al monografiei lui Daniel Cristea-Enache despre I.D. Sîrbu, Un om din Est a stârnit, deja, reacţii contradictorii. În Cultura, Andrei Terian îl taxează drept mediocru, în vreme ce Daniel Cristea-Enache (în Observator cultural) vede în el, dimpotrivă, o izbândă a romancierului. Avem de a face – e drept... – doar cu un prim volum dintr-un ansamblu care nu ştim câte piese va conţine. Mai mult, nu ne putem da seama deocamdată nici măcar cine este acel „om din Est“. Dar nu-i bai: poate la al doilea volum vom afla cu toţii despre ce om estic e vorba. Iar oferta acestui prim tom se dovedeşte îndeajuns de elocventă pentru eventuale prognoze privind ansamblul.
Din păcate, încercarea prozatorului de a se reinventa ca romancier prin reciclarea vechilor trucuri din Caravana... şi Trenul de noapte nu convinge, deşi naraţiunea curge plăcut, dezinvolt de la început până la final. Pus pe fapte mari, în ciuda aparenţelor lejere, Ioan Groşan încearcă să cupleze cel puţin două reţete prestigioase din ultimul deceniu: în paginile cărţii se împletesc un roman politico-erotic al ultimilor ani de ceauşism şi un roman din categoria „provinciei Mitteleuropene“, autorul pompând în ultima parte – probabil pentru impresia artistică... – o bună doză de fantastic şi de metaliteratură, cu rezultate discutabile.
Citit în oglindă, incipit-ul trădează nu numai tracul în faţa paginii albe manifestat de personajele principale – începând cu profesorul, scriitorul şi Don Juan-ul de provincie „Nelu Sanepidu“ –, ci şi tracul autorului de pe copertă, victimă a unei „nevroze de performanţă“: „Un mare roman, îi trecu, stupid, prin minte. Ce dracu să înceapă cu aşa ceva?“. Tema revine pe parcurs graţie scriitorului Iuliu Borna, ipostaza profesionistă a sus-menţionatului Nelu: „Sta în faţa unei pagini albe din caietul roşu şi nu ştia ce să scrie. Şi cum să-nceapă? Altădată, la primele încercări din juneţea sa de scriitor, depăşea dificultatea de a găsi prima propoziţie, prima frază, prima replică, parafrazând începuturi celebre din Kafka, Rebreanu, Márquez. Dar acum acest procedeu i se părea pueril fiindcă nu se lega cu nimic din ce trăia, din ce trăise în ultimul timp. Atunci, pe vremuri, se vâra în pielea unor fiinţe imaginare, le locuia cu oarecare uşurinţă, le croia un destin. Acum nu putea ieşi din propria piele...“.
Trebuie spus fără înconjur: Un om din Est nu e deloc romanul îndelung aşteptat. Ceea ce îl ţine e, în special, „partitura“ lui Nelu Sanepidu, pseudo-scriitorul coureur ajuns la 30 de ani cu spectrul ratării în faţă. Rememorările sale erotice de orfan „mitteleuropean“ rămas în grija mătuşii Hilde produc, în registru grotesc, o bună literatură de moravuri sentimentale made in „Epoca de Aur“. De altfel, aproximativ jumătate din cartea lui Groşan se alcătuieşte, contrapunctic, din „însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu“, redate cu caractere cursive. Andrei Terian are dreptate să observe că, dacă autorul ar fi păstrat doar aceste capitole, i-ar fi ieşit un volum mai mult decât onorabil de nuvele erotice renascentiste. Aş spune chiar mai mult: din aceste „nuvele“ s-ar fi putut închega chiar un roman pe măsură – romanul, ei da! –, aşa cum în Medgidia, oraşul de apoi, Cristian Teodorescu, un alt meşter al prozei scurte optzeciste, reuşise să se reinventeze ca romancier prin adiţionarea inteligentă de microproze. Numai că, pornind de la cadrul multietnic al orăşelului transilvănean A., lesne identificabil drept Agnita, autorul Caravanei cinematografice ţine morţiş să multiplice planurile într-un edificiu cât mai complex, caleidoscopic şi „polifonic“, folosind pentru asta mult mortar dubios şi multe artificii răsuflate. Câteva episoade din bogata experienţă de cuceritor a lui Sanepidu arată un Groşan at his best: Mariana B., Bucureşti, Cartierul Militari, Tiţa Pop, Zalău, N.R.M. Bucureşti. Bulevardul Banu Manta sau Liliana D. Bucureşti. Cartierul Drumul Taberei sunt în schimb piese de rezistenţă: modul în care eroul coureur experimentează cu program „specificul naţional“ prin exerciţiul fiecărei cuceriri în parte este relatat cu vervă, umor de calitate şi „senzualtitate“ a observaţiei caracterologico-sociale. Întâlnim aici de toate pentru toţi: săsoaice delicate, gata să-şi lase virginitatea înaintea plecării în RFG, odrasle groteşti, supraponderale de eroi locali ardeleni, profitoare provinciale mărunte din Făurei, o self made woman din elita bucureşteană, partenere estivale de Costineşti şi bovarice tantriste, cu pretenţii filozofice şi malformaţii ascunse. Cel puţin două suprateme transpar din această „istorie amoroasă a comunismului“ ce trimite, cum s-a spus, la Kundera, dar şi la Breban sau Gh. Crăciun. E vorba, mai întâi, de relaţia, uzată şi abuzată de postmoderni, între arta amorului şi cea a scrisului. În al doilea rând, de analogia dintre educaţia sentimentală şi cea social-politică. Nu întâmplător, principalii protagonişti ai romanului – „amatorul“ Nelu Sanepidu şi prietenul său „profesionist“ Iuliu Borna – sunt scriitori şi profesori evazionist-boemi, căutând în amor şi-n literatură căi ale libertăţii. Acestor, să le spunem, idealişti de provincie le corespund, simetric, doi „oameni mărunţi“ cu apucături burgheze, dar cu ciudăţenii care-i scot definitiv din normalitate. Ambii sunt animaţi de bovarisme partinice: şi profesoraşul de biologie Grigore Samsaru, şi Willy Schuster, fiu de pădurar local şi pokerist trişor intrat în plasa partidului şi a Securităţii. Ambii sunt implicaţi în relaţii de cuplu distorsionate, ambii visează minuni care să-i scoată din anonimatul provincial, eventual cu binecuvântarea unei vizite a tovarăşului Ceauşescu... Partea cea mai slabă a cărţii rămâne, de departe, cea dedicată profesorului Grigore Samsaru (un nou Gregor Samsa, of course), ins banal şi familist suferind de ejaculare precoce. Omul ar vrea „să intre în partid“, dar, după opinteli neizbutite şi o serie de episoade comice de tip Grupul Divertis, reuşeşte să „intre“ doar în... secretara de partid Szekely, regăsindu-şi astfel virilitatea. Ceea ce deranjează aici nu e doar artificiul parodic – marcat prin trimiterea de tot transparentă la Metamorfoza lui Kafka, în cheie politică –, ci şi rezolvarea ieftină, de almanah, la care se adaugă episoade burleşti de prost-gust (profesoara care cade repetat în „buda“ turcească a şcolii etc.). Există şi alte scene şarjate, superficial motivate. Însă nu numai umorul dubios de tip Nutzi, spaima... îi joacă feste prozatorului, ci şi excesul de explicitare a trucurilor. Avem, aşadar, o facilitate „joasă“, populară, şi una „înaltă“, jucată în registru grav, cu tot reţetarul optzecist de rigoare. Sunt reciclate elemente din proze mai vechi – bovarismul/sentimentalismul provincialist din Marea amărăciune –, „fazele“ cinegetice de partid din O dimineaţă minunată pentru proza scurtă, iar spre final, în timpul unei călătorii „din dragoste“ la Bucureşti a prozatorului Iuliu Borna, e deconspirat şi modelul livresc din Trenul de noapte (nuvela Un soir, un train a belgianului Fr. Devresse, adaptată cinematografic în 1968 de A. Delvaux).
Vânătoarea de iluzii desfăşurată în pădurile Sălajului cu participarea a numeroşi gonaci şi a tovarăşului Ceauşescu (pe urmele unui exemplar de cerb văzut numai de Willy) şi chermeza de după au un aer de déjà vu, de loc comun exploatat,
între alţii, de Petru Cimpoeşu, Dan Lungu sau Florin Lăzărescu, fără mare succes. Iar povestea lui Samsaru şi cea a lui Schuster sunt în fond nişte nuvele trefilate: una trivial-umoristică şi kitsch, cealaltă -– mai închegată artistic, ambele însă ratate în registru minor. Dacă Groşan şi-a propus să scoată din aceste partituri nişte ipostaze alternative ale bovarismului autohton sub comunism, părţi dintr-o „frescă“ postmodernă a ceauşismului târziu, nu i-a ieşit defel. Dar poate volumul doi ne va lămuri ce şi cum...
Revenind la tematizarea relaţiei dintre sex şi text: dacă istoriile Sanepidului sunt la fel de atent regizate literar ca şi cuceririle lui, paginile despre Samsaru suferă de aceeaşi „ejaculare precoce“ ca şi eroul lor: auctorele nu se poate abţine să nu dezvăluie prematur toate skepsis-urile, eşuând în anecdotic mărunt şi în trivializarea reţetarului optzecist. În schimb, scriitorului „adevărat“ Iuliu Borna i se încredinţează o partitură „sublimă“ şi în amor, şi în scris, ducând la capăt ceea ce în cazul lui Santinelu rămâne pură virtualitate. Îndeobşte retras în alcool, singuratic şi fără fără succes la femei, el îl umileşte pe prietenul Nelu suflându-i cel mai rasat şi mai inaccesibil exemplar feminin aterizat de la Bucureşti în A.: doctoriţa Vianda Ticărău (de la viande, „carne crudă“...) pentru a-l pierde şi regăsi în labirintul Capitalei, pe muchia de cuţit a revoluţiei din decembrie ’89.
Relatarea istoriei lor amoroase e şarjată fără nerv, în registru dulceag-sentimental, iar minunile scriptice pe care Iuliu le face împing totul într-o metaficţiune fantastică, la fel de ratată ca şi intrarea în partid a lui Samsaru, chiar dacă altfel kitsch: ca un adevărat demiurg, scriitorul transformă în realitate tot ce pune pe hârtie, inclusiv o anchetă la „Secu“, inclusiv despărţirea de Vianda... Groşan sare de la o reţetă la alta cu dezinvoltură, autopastişându-se şi încercând disperat să integreze toată gama într-un ansamblu sofisticat: după ce n-a reuşit să dezvolte credibil partiturile lui Samsaru şi Schuster, prozatorul se zbate acum să coasă la repezeală peticele naraţiunii cu toate firele artistice din dotare, punând la bătaie toate procedeele de efect disponibile.
Un om din Est e o carte inteligentă şi agreabilă, scrisă de un om de meserie, dar ca roman nu se ţine. Victimă a propriilor automatisme şi a unor trucuri uzate moral, ineficiente şi facile, Ioan Groşan rămâne un foarte bun nuvelist cu bovarismul construcţiei romaneşti.
Ioan Groşan, Un om din Est, Editura Noul Scris Românesc, Tracus Arte, Bucureşti, 294 p.
