Pe aceeași temă
Un pseudonim livresc
În adolescenţă, această scriitoare e marcată în mod decisiv de revista ieşeană, pe care după propriile-i mărturisiri2 o urmăreşte număr de număr încă de la înfiinţare, din 1906. Stimulată de câteva poeme ale lui G. Topîrceanu, în 1912 trimite la Viaţa românească poezia Noapte, cu subtitlul Răspuns unui poet. Este încă elevă la un liceu din Iaşi şi se teme de eventuale mustrări din partea direcţiunii, care ar putea s-o acuze că, scriind literatură, se ocupă de lucruri neserioase; de aceea preferă să nu-şi dea numele şi iscăleşte cu trei steluţe... Timida autoare se numeşte Alexandrina Gavrilescu. Dar în redacţia revistei, G. Ibrăileanu şi M. Sadoveanu, căutând fiecare în trecut „numele unei dragoste fugare“, hotărăsc să o boteze Otilia Cazimir.
Pseudonimul i se pare prea livresc autoarei „n-am nimic comun cu eroinele vechilor legende germane“3, spune ea , însă îl acceptă şi îl păstrează din respect pentru „naşii“ săi literari. Toate cărţile sale, începând cu Lumini şi umbre (1923), vor apărea sub acest nume, deşi în presă va mai semna şi cu alte pseudonime, mai cu seamă articolele „feministe“: Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol. După debutul produs sub semnul unei simbolice întâlniri cu G. Topîrceanu (cu care va avea o relaţie cvasi-conjugală), scriitoarea devine o prezenţă aproape nelipsită din sumarul revistei de pe la mijlocul anilor ’20 începând să publice relativ constant şi proză. Poeta, recunoscută şi premiată chiar din tinereţe, o va pune însă în umbră pe prozatoare. Deşi scriitoarea îi va declara în anii ’60 lui George Sanda că se simte foarte ataşată de proza sa, întrucât „Am pus în ea poate mai mult decât în poezie“...4
Ca şi Lucia Mantu, Otilia Cazimir excelează în proza scurtă, construindu-şi schiţele cu rigoarea şi în acelaşi timp cu subtilitatea estetului. Autoarea are vocaţia miniaturalului, a amănuntului anodin prezentat într-o lumină insolită. Temele şi subiectele sale ţin de spaţiul patriarhal al provinciei moldave cu pitorescul, dar şi cu inerţiile acestuia. Personajele favorite sunt oamenii modeşti: unii ocoliţi de noroc sau nedreptăţiţi de semenii lor; alţii abrutizaţi de mizerie şi deveniţi din victime asupritori; când nu, pur şi simplu, gospodari mulţumiţi cu traiul lor monoton. Lumea aceasta alcătuită, deopotrivă, din „dureri înăbuşite“ şi mici bucurii domestice e privită fără părtinire şi fără iluzii. Nimic nu perturbă obiectivitatea vocii naratoriale, iar compasiunea nu riscă să se convertească în sentimentalism. De fapt, ceea ce desparte proza Otiliei Cazimir de proza unui Brătescu-Voineşti sau Bassarabescu este tocmai efortul de a ocoli sentimentalismul, cenzură care face ca viziunea estetului să prevaleze asupra viziunii moralistului (moralistei). Acest aspect ar putea fi pus în relaţie cu o observaţie îndreptăţită fomulată de George Sanda în monografia sa despre Otilia Cazimir: din proza autoarei populată de personaje reprezentând aproape toate tipurile umane şi rolurile sociale din lumea satului ori a târgului de provincie lipseşte învăţătorul, fapt cu atât mai curios cu cât, remarcă monograful, două dintre surorile scriitoarei sunt învăţătoare, urmând, de altfel, profesia tatălui lor5. Să fie vorba de un discret refuz al moralizării? De o opţiune de poetică implicită?
De la proza compasiunii…
În primul său volum de proză, Din întuneric. Fapte şi întâmplări adevărate (Din carnetul unei doctorese), autoarea schiţează cvasiautenticist, am spune o frescă a vieţii rurale. Un sat de pe Valea Siretului, Mirceştiul lui Alecsandri (însă neidilizat ca în Pastelurile poetului), este scena unor drame înregistrate, într-un fel de jurnal, de o tânără doctoriţă. O ţărancă îşi duce prea târziu la spital băiatul muşcat de un câine turbat, punând boala copilului pe seama „deochiului“ (Întuneric). O fată e anchetată pe motiv că şi-ar fi ucis pruncul nou-născut (Vinovata). Un ţăran se spânzură pentru că boierul l-a bănuit pe nedrept de furt (S-o spânzurat tătuca). O femeie tânără, bătută de bărbat, cere un certificat medical de la spitalul sătesc, ca să poată ameninţa cu divorţul (Un certificat medical). Violenţa şi moartea sunt personaje centrale în aceste proze tributare întrucâtva poporanismului care, contrar aparenţelor, nu sunt compromise de senzaţionalism.
Căci accentul cade pe observaţia psihologică, aplicată îndeosebi sufletelor elementare, şi pe „fotografierea“ rapidă a unor tipuri umane. Apoi, în mod strategic, faptul brut e împins de narator (naratoare) într-un arrière plan, atenţia deplasându-se de la evenimentul propriu-zis la tabloul în care acest eveniment se integrează, de la epic la detaliul de fundal, de la firul principal al povestirii la alte câteva „poveşti“ secundare: în Vinovata, de pildă, isprăvile unui motan care face ravagii în hulubăria şefului de post dublează ironic întâmplarea propriu-zisă, anchetarea unui caz de pruncucidere; iar în O confruntare, o autopsie devine un pretext pentru juxtapunerea câtorva instantanee din viaţa satului. Autoarea face din dialog veridic, vădind o sensibilitate auditivă cu totul specială un spectacol în sine; iar din ironia bine mascată, o strategie ce împiedică alunecarea în senzaţionalism şi în melodramă.
…la gratuitatea prozei de atmosferă
Mai luminoase sunt instantaneele din Grădina cu amintiri piese îndeaproape înrudite, ca scriitură, cu Miniaturile Luciei Mantu; sunt schiţe de dimensiuni reduse, descripţii migăloase de fotografii, reproducând scene din viaţa de provincie, cu după-amieze petrecute la „umbra teilor cu frunziş crud“ din grădina publică sau în intimitatea pudică a unei odăi în care un vechi ceas de perete „hârâie: parcă se îneacă de tuse un om bătrân“. Din spatele unei ferestre, un personaj discret urmăreşte ce „se întâmplă“ în grădina cu trandafiri şi garofiţe sălbatice, pe străduţa străjuită de castani pe unde trece zilnic, cu coşurile încărcate, o precupeaţă , pe aleea unde se joacă nişte copii ori se preling siluete de pisici. Sunt „fotografiate“, pe rând, secvenţe dintr-o zi de târg, chioşcul cu fanfară din grădina publică, un peron de gară, interioare cu mobile vechi, ogrăzi dominate de „gloata lacomă şi cârâitoare a găinilor“, procedeul narativ-descriptiv utilizat fiind devoalat autoreferenţial într-o proză Prestigiu în care câteva personaje se opresc în faţa vitrinei unui fotograf („furnizor al poliţiei“) ca să vadă pozele unor hoţi: simpla descriere a pozelor conţine, în eboşă, câte o mică naraţiune „palpitantă“. Când va prelua, mai târziu, într-un volum de proză „pentru copii“ câteva schiţe din Grădina cu amintiri, autoarea va alege, pentru instantaneele sale idilic-patriarhale, un titlu grăitor: Albumul cu poze.
„Tot mărunţişuri cotidiene de provincie“, exclamă cu o maliţiozitate doar pe jumătate îndreptăţită o comentatoare6 a volumului din 1929 al Otiliei Cazimir. Nuanţat, un critic ca G. Călinescu laudă, scriind despre Grădina cu amintiri, cu echivocul de rigoare, „suavitatea“ şi „talentul“, „ironia subtilă de nuanţă lirică“, aplicând prozei din cartea cu pricina aceeaşi etichetă pe care o folosise şi în legătură cu poezia autoarei: „Interior (...) minor şi călduros, cu temperatură blândă“7.
În prozele din volumul În târguşorul dintre vii, subintitulat (din nou după modelul Luciei Mantu!) Fragmente de roman, scriitoarea face un pas, dar nu hotărâtor, spre nuvelă. Intenţia sa pare a fi aceea de a adânci câteva fizionomii morale provinciale, pe care până acum le-a schiţat doar: de la boiernaşul de ţară şi moşierul scăpătat până la fata de pension şi la orfana crescută de călugăriţe. Dramelor puse în scenă de obicei sentimentale li se caută acum rădăcini în eredităţi încărcate şi fundalul întâmplărilor se colorează în nuanţe vag decadente. Oricât de subtilă, scriitura Otiliei Cazimir nu se va putea desfăşura niciodată pe spaţii largi, blocaj pe care autoarea însăşi îl conştientizează. Întrebată, prin anii ’30, de Valer Donea (Profira Sadoveanu) de ce nu scrie roman, recunoaşte că a încercat, „şi nu o dată“, dar totul „a rămas sfărâmat în bucăţele“ şi se declară resemnată cu gândul că „Prozatorii care nu-s romancieri nu trebuie să scrie roman“8. Ceea ce nu o împiedică să mai facă o încercare şi să elaboreze un prim volum (necontinuat ulterior) dintr-o tetralogie romanescă cvasiautobiografică: A murit Luchi... proză despre copilărie şi susţinând o anumită mitologie „medelenistă“ a copilăriei. Ecouri ionelteodoresciene, mai puţin poetizante însă, din Uliţa copilăriei sau În casa bunicilor răzbat în această carte în care centrul lumii pare a fi o căsuţă cochetă dintr-un Iaşi de poveste. Fără suflu epic, alcătuit din fragmente cu aspect autonom, microromanul Otiliei Cazimir seamănă cu un simplu volum de schiţe sau de evocări. Ca şi celelalte cărţi de proză ale autoarei, A murit Luchi... e un album cu fotografii.
Note:
1. Otilia Cazimir, Scrieri în proză, Vol. I, Studiu introductiv de Const. Ciopraga, Junimea, Iaşi, 1971.
2. Valer Donea (Profira Sadoveanu), Cu Otilia Cazimir în cetatea Iaşiului, în Domniile lor, domnii şi doamnele... Convorbiri şi portrete, Ed. Adevărul, Bucureşti, 1937, p. 128.
3. Otilia Cazimir, Să cunoaştem sufletul copiilor, în Scînteia tineretului, an. XI, nr. 1894, 2 iunie 1955, p. 3.
4. Idem, într-o scrisoare către George Sanda, citată în monografia acestuia, Otilia Cazimir, Ed. C.R., Bucureşti, 1984, p. 49.
5. George Sanda, op. cit., p. 54
6. Agata Grigorescu Bacovia, în Revista scriitoarelor şi scriitorilor români, an III, nr. 11-12/1929, p. 165
7. G. Călinescu, în Viaţa literară, an IV, nr. 129, 30 noiembrie 1929, p. 3.
8. Valer Donea, interviul citat, p. 130.
