Pe aceeași temă
Emisiunea de „bani de ocupaţie“ a fost o practică curentă în timpul celui de-al doilea război mondial. Toate părţile beligerante au practicat-o, atât germanii, cât şi aliaţii (sovietici, americani, francezi etc.). „Specialiştii economiei lui Stalin“ au emis şi ei, fără acoperire, bancnote de ocupaţie, care au fost în circulaţie de la sfârşitul lui august până la 1 octombrie. BNR a fost obligată să-i răscumpere, dar nu într-o cantitate globală, ci pe baza unui plafon care se stabilea în funcţie de gradul militarilor sovietici.
Guvernul de la Bucureşti nu avea ce să facă şi înghiţea situaţia. În cercurile politice tradiţionale româneşti circula bănuiala sumbră că sovieticii ar pofti la rezervele de aur ale Băncii Naţionale a României, pe care ar putea să le ia cu titlul de „despăgubiri de război“.
Un grup de finanţişti şi economişti apropiaţi de partidele istorice s-a gândit la o soluţie-paleativ pentru inflaţie. Aşa a apărut medalia „Ardealul Nostru“, cunoscută sub numele popular de „cocoşel“. Principalul scop pentru punerea în circulaţie a acestei medalii a fost însă acela de a încuraja populaţia să subscrie la împrumutul Refacerii. De altfel, împrumuturile publice erau o practică curentă a statului român în perioada interbelică (vezi Împrumutul Reîntregirii şi împrumuturile pentru înzestrarea armatei).
Decretul Ghilezan
La Ministerul de Finanţe, titularul portofoliului, liberalul Mihail Romniceanu, şi subsecretarul de stat Emil Ghilezan, membru marcant PNŢ, puseseră la cale să se împrumute de la populaţie prin emiterea unor obligaţiuni de stat. Erau necesare fonduri pentru reconstrucţia economică a ţării, dar şi pentru susţinerea pe mai departe a efortului de război. După tratative, se hotărâse retragerea leilor de ocupaţie de pe piaţă şi înlocuirea lor cu bancnote „bune“, emise de BNR, măsura devenind practică la 1 octombrie 1944. Se stabilise un curs de cinci lei ai BNR pentru un „leu sovietic“. Banca Naţională încerca astfel să uniformizeze circulaţia bancnotelor, pentru a evita marile neplăceri create economiei româneşti imediat după primul război mondial, când au circulat pe piaţă mai multe tipuri.
Asta s-a dovedit, însă, o bună oportunitate de afaceri pentru ocupanţi. Chiar înainte de data limită de preschimbare, de exemplu, au apărut, din Bulgaria, nu mai puţin de cinci vagoane pline cu lei de ocupaţie, care au fost împărţiţi soldaţilor Armatei Roşii campaţi sau în tranzit pe teritoriul României, după cum spune fostul demnitar Emil Ghilezan în convorbirile pe care le-a avut cu istoricul Adrian Niculescu.
Între România şi Bulgaria se practica un trafic de valută din pricina cursului leu/rublă care era dezavantajos faţă de cursul rublă/leva. Începuseră să se golească magazinele, până atunci piaţa românească fiind relativ bine aprovizionată pentru o ţară aflată în război. Populaţia României stoca multe kilograme de bancnote care nu aveau acoperire în marfă. Când, în cadrul Cabinetului Sănătescu 2, s-a luat decizia realizării Împrumutului Refacerii naţionale de la populaţie, subsecretarul de stat Emil Ghilezan a venit cu o idee. Împrumutul în sine, rambursabil în şase ani, cu o dobândă de cinci la sută, nu era foarte atractiv ca atare. Ghilezan a sugerat ca oamenii care contribuiau cu cel puţin 50.000 de lei la împrumut să aibă şi dreptul să cumpere, cu 15.000 de lei, o medalie de aur. Guvernatorul BNR din acea perioadă, economistul ardelean Ion Lapedatu (a fost în fruntea BNR
într-o perioadă scurtă, dar agitată, între 30 septembrie 1944 şi 15 martie 1945), a fost de acord cu ce voia să facă subsecretarul de stat de la Finanţe. Aşa a apărut Decretul-lege numărul 656 din 1944, prin care se stabilea să se bată medalia „Ardealul Nostru“ şi condiţiile în care se putea procura. Medaliile au fost emise de Ministerul Finanţelor care a cumpărat aurul respectiv de la BNR.
Cocoşelul
În ultimii ani ai secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX, pe teritoriul României a fost destul de populară moneda de aur franceză de 20 de franci. Monedele franţuzeşti au avut imprimate efigia împăratului Napoleon al III-lea sau, în perioada republicană, cocoşul galic. De aici au apărut denumirile populare de „napoleoni“ sau „cocoşei“. Fiindcă populaţia era obişnuită cu acest tip de monedă, s-a luat hotărârea ca medalia care însoţea certificatul de împrumut să aibă cam aceleaşi dimensiuni (diametru, greutate) ca şi cocoşelul franţuzesc. Era şi un apel făcut la amintirea leului-aur din perioada anterioară primului război mondial, când moneda naţională românească era cotată la paritate cu francul francez. La 23 decembrie a fost dat decretul de emitere a medaliei „Ardealul Nostru“, bătută la Monetăria Naţională. Ea avea un tiraj de un milion de exemplare, diametrul de 21 de milimetri şi o greutate de 6,55 grame. Era făcută dintr-un aliaj de aur şi cupru cu un titlu de aur ridicat, de 900 la mie. Pentru realizarea ei, Banca Naţională a scos din rezervele sale peste 6,5 tone de aur.
Ea a fost realizată de către trei gravori. La avers a lucrat Haralambie Ionescu, iar reversul a fost făcut de Ioana Bassarab Starostescu şi Ştefan Iordache. Cei trei erau de multă vreme în echipa BNR şi mai creaseră monede şi în perioada anterioară actului de la 23 august 1944. Pe avers erau suprapuse figurile lui Mihai Viteazul, Ferdinand I şi Mihai I (de la stânga la dreapta).
Sus se afla inscripţia „Ardealul Nostru“, iar jos anii 1601, 1918, 1944, când Transilvania a fost încorporată într-o structură statală românească. Pe revers se aflau stemele celor 11 judeţe din Transilvania pierdute de România în urma Dictatului de la Viena, având în centru vulturul regal cu o cruce în cioc, denumit în numismatică „vultur (acvila) cruciat(ă)“, inscripţia „România“. Pe muchie se afla ştanţată deviza Casei Regale, „Nihil sine Deo“.
Din ianuarie 1945, medalia a avut un succes imens. Cei din clasa mijlocie au înţeles că, încercând să stocheze cât mai mulţi cocoşei, se pot proteja de inflaţia galopantă. La scurt timp după ce a fost scoasă pe piaţă medalia, valoarea ei, la bursa neagră, ajunsese la 35.000–40.000 de lei, faţă de 15.000, preţul pentru care era vândută de BNR. Se apucaseră să adune cât mai mulţi cocoşei mulţi dintre cei care îşi dăduseră seama că România pică pe tobogan înspre un regim comunist-stalinist şi încercau să găsească soluţii să fugă înspre vestul Europei. Investiţia în aur, alături de procurarea de valută, a fost un mod de protejare a economiilor populaţiei şi apare mereu în perioadele de criză.
Monedă sau medalie?
Chiar dacă nu avea nici o valoare nominală înscripţionată pe ea şi oficial era considerată o medalie comemorativă, „Ardealul Nostru“ a circulat asemenea unei monede. Numismaţii români, pe forumurile de specialitate, au discutat intens dacă a fost vorba de o medalie sau o monedă. Aproape toţi s-au pus de acord, însă, că se făceau tranzacţii directe cu ele în perioada inflaţiei.
În timpul marii foamete din 1946 şi 1947, la ţară, alimentele erau comercializate aproape exclusiv contra cocoşei. Carnea de porc sau de vită era negociată la sânge în schimbul medaliilor de aur. Şi alte mărfuri care lipseau de pe piaţă, cum ar fi confecţiile sau medicamentele de import (penicilina), erau preţuite tot în cocoşei. Cei care mirosiseră că Guvernul Groza punea la cale o stabilizare încercau să pună deoparte cât mai multe medalii „Ardealul Nostru“. Pe de altă parte, medalia era cotată oficial la Bursa de la Bucureşti. Din martie în aprilie 1946, cotaţia la bursă a medaliei a crescut de la 725.000 lei la 1.140.000 lei.
Se strânge şurubul
Pe 15 august 1947, guvernul comunist al doctorului Petru Groza, având în spate o majoritate parlamentară obţinută prin fraude şi, după înscenarea de la Tămădău din 14 iulie 1947, fiind lipsit practic de opoziţie, a legiferat stabilizarea monetară.
Fiindcă tot am pomenit de Tămădău, capcana întinsă de comunişti fruntaşilor PNŢ conduşi de Ion Mihalache, care se hotărâseră să reorganizeze opoziţia în exil, trebuie să precizăm ceva. După ce agenţii de Siguranţă, în complicitate cu piloţii care se „oferiseră“ să-i scoată din ţară pe opozanţi, i-au arestat pe şefii ţărănişti, s-au apucat să cotrobăie în bagajele lor. Scânteia vitupera în următorul interval şi-l acuza pe „duşmanul de clasă“ Ion Mihalache că îşi luase cu el în tentativa ratată de fugă un smoking şi un joben (simboluri ale „burgheziei putrefacte“), dar şi 100 de monede de aur, înhăţate în viziunea ziariştilor roşii, bineînţeles, de la gura poporului muncitor.
Leul nou valora 20.000 de lei vechi, dar se impusese un prag de 5 milioane de lei vechi pentru preschimbare. Au fost duşi practic la sapă de lemn cei care îşi făcuseră economii în moneda naţională. În Legea stabilizării numărul 284 din 1947, la articolul 2, scria negru pe alb: „Se va ceda: a) Aurul sub orice formă precum şi medaliile jubiliare emise prin Decretul 656 din 1944 (...)“.
Deţinătorilor de cocoşei li se rezerva o soartă deosebit de crudă, conform aceleiaşi legi. Erau pasibili de o condamnare între 5 şi 25 de ani de puşcărie şi o amendă în cuantum de 5 ori mai mare decât valoarea aurului găsit.
La BNR, după plecarea lui Ion Lapedatu au urmat doi guvernatori „de tranziţie“ din gruparea liberală a lui Gheorghe Tătărescu, aflată pe atunci în coaliţie cu comuniştii. Primul dintre ei, Constantin Tătăranu (n. 1883), a fost obligat să demisioneze tocmai fiindcă nu era de acord cu apropierea prea mare a partidului său de comunişti. Cel de-al doilea, juristul Tiberiu Moşoiu (n. 1898), a fost dat afară după ce şefii PCR s-au gândit să-i arunce peste bord pe „tovarăşii de drum“ care nu le mai erau utili. De altfel, ambii guvernatori proveniţi din gruparea politică a lui Tătărescu îşi vor sfârşi vieţile în închisoarea de la Sighet, care devenise un fel de „club“ al foştilor şefi ai BNR, Moşoiu în 1952, iar Tătăranu (s-a sinucis, spânzurându-se) în 1953. După Tiberiu Moşoiu, în noiembrie 1947, a fost numit guvernator al BNR economistul Aurel Vijoli, care, potrivit propriilor afirmaţii, era membru al PCR din ilegalitate. Acesta era flancat de o echipă de comunişti duri, mulţi fără pregătire, dar „cadre de nădejde“ ale partidului.
Din nefericire pentru posesorii de cocoşei, comuniştii ajunşi în fruntea BNR puseseră mâna şi pe listele cu cei ce participaseră la Împrumutul Refacerii naţionale şi fuseseră, cel puţin în urmă cu ceva timp, posesori ai medaliei „Ardealul Nostru“. Guvernatorul Aurel Vijoli, cel care a cedat forţelor de represiune listele cu oamenii care cumpăraseră cocoşei, va fi la rândul lui o victimă a sistemului pentru care lucrase, fiind arestat şi anchetat cu ocazia luptelor intestine din PMR din 1951–’52, când Gheorghiu-Dej a mazilit „grupul deviaţionist Pauker-Luca“. Apropierea de Vasile Luca l-a costat o mazilire pe o perioadă de cinci ani, între 1952 şi 1957, când a fost reabilitat şi numit ministru de Finanţe. A supravieţuit în mai multe funcţii în conducerea statului şi partidului până la moartea sa, în 1981, când era titularul unui post decorativ în Comisia Centrală de Revizie a PCR.
Imediat după stabilizare, în presa controlată de comunişti a început o campanie furibundă împotriva posesorilor de medalii din aur, catalogaţi drept „speculanţi care sug sângele poporului“ şi „exploatatori“. Apăreau şi caricaturi în care „duşmanii de clasă“ aveau pungi cu cocoşei în buzunare sau la cingătoare. Se încerca o asociere a tuturor celor care-şi făcuseră economii în medalii de aur cu infractori de drept comun, din cauza cărora se agravează criza alimentară. Poliţia (încă se mai numea aşa) a organizat mai multe echipe speciale, menite să îi vâneze pe posesorii de aur. Au început raziile şi descinderile nocturne în casele celor bănuiţi că ar avea stocate medalii.
Represiunea
Se estimează, cel puţin după numărul de dosare de recuperare înaintate către BNR după 1990, că au fost cercetate pentru deţinere de aur peste 35.000 de persoane. Anchetele se desfăşurau cu bătăi crunte, iar la sfârşitul anilor ‘40 şi începutul anilor ‘50, în universul concentraţionar comunist, răspunsul „M-au luat pentru cocoşei“ devenise banal la întrebarea „De ce eşti la puşcărie?“.
Deţinătorii de aur trebuiau pedepsiţi exemplar şi populaţia care avea rezerve în metal preţios trebuia speriată aşa de tare, încât să le cedeze statului.
Astfel, lui Dumitru Peligrad, tatăl biologului stabilit la Paris Denis Buican-Peligrad, i-a fost găsită o mare vină fiindcă poseda 38 de monede de aur, printre care şi zece medalii „Ardealul Nostru“. Acestea i-au fost confiscate pe 14 septembrie 1948, iar domnul Peligrad, în ciuda vârstei înaintate (avea 71 de ani), condamnat la 10 ani de puşcărie şi o amendă imensă, în cuantum de 185.630 de lei. Unora dintre cei prinşi cu cocoşei li se confiscau chiar casele sau vitele din gospodărie.
Unii dintre cei care ascunseseră vestitele medalii încercau să găsească soluţii ingenioase să le scoată din ţară. Astfel, potrivit memorialistului Cicerone Ioniţoiu, în 1953, un grup de evrei care spera să ajungă în Israel a încercat să scoată un kilogram de cocoşei într-o vacă vie, care trebuia exportată cu vaporul, via Constanţa. Curat ghinion, tocmai vaca garnisită cu aur ar fi rămas, dintr-o confuzie, neîmbarcată pe vas. Tranşată la abator, s-a găsit în pielea gâtului animalului punga cu cocoşei. După o anchetă brutală, au fost arestaţi patru evrei: Wili Gruemberg, Marcu Zoltan, doctorul Miklos şi Marcu Weissman.
Aromânii, care în mod tradiţional îşi stocau economiile în metal preţios, au fost şi ei urmăriţi şi anchetaţi pentru „cocoşei“. Astfel, fostul comerciant Vasile Bocea, originar din comuna Mihail Kogălniceanu, dar stabilit în Bucureşti, a fost turnat în 1965 de un fost vânzător al său că ar avea ascunşi mulţi cocoşei. După bătăi crunte la Miliţie, a mărturisit că ar avea cantităţi de aur puse în borcane şi îngropate în pivniţa casei sale. I-au fost confiscate 224 de piese numismatice din aur, printre are şi multe medalii „Ardealul Nostru“.
Goana Miliţiei şi Securităţii după cocoşei a ţinut până în anii ‘60. Există numeroase mărturii că „organele“, de multe ori, deveneau la rândul lor „infractoare“, neeliberând nici un proces verbal pentru metalul preţios confiscat. Asta se întâmpla mai ales în cazul ţiganilor analfabeţi şi nomazi, care dintotdeauna îşi stocau rezervele în bani de aur.
Personal, îmi aduc aminte că prin anii ‘80 ai secolului trecut, se difuza la TVR un serial, Lumini şi umbre, făcut pe scenariul lui Titus Popovici, care se desfăşura parţial în anii imediat postbelici şi era populat cu comunişti buni şi oameni haini. Actorul Mitică Popescu, devenit un îmbogăţit de război, avea din când în când replica „Bauuu, cocoşeiii!!!“, atunci când corupea pe cineva.
În loc de epilog
Ministrul de Finanţe care a aprobat baterea medaliei „Ardealul Nostru“, Mihail Romniceanu (1891–1960), a avut un sfârşit crunt. Ca membru de frunte al PNL, a fost arestat şi a trecut pe la închisorile din Aiud şi Sighet. A murit în „închisoarea demnitarilor“ de la Sighetul Marmaţiei.
Ion Lapedatu (1876–1951) a fost arestat pentru vina de a fi fost ministru de Finanţe într-un cabinet averescan, culmea, fiind coleg de guvern cu doctorul Petru Groza.
Emil Ghilezan (1912–1997), subsecretarul de stat ţărănist care a fost artizanul decretului care prevedea vânzarea către populaţie a medaliei, a reuşit să fugă spectaculos din România, trecând cu o călăuză graniţa în Ungaria şi apoi ajungând clandestin în Austria, la sfârşitul lui 1947.
S-a stabilit în Italia şi a revenit după 1990 de câteva ori în România, unde a prezidat două congrese ale PNŢCD, în calitate de cel mai important demnitar ţărănist care a supravieţuit perioadei comuniste. Aşa cum a declarat într-o carte de interviuri istoricului Adrian Niculescu, s-a „reîntâlnit“ cu cocoşeii dintr-o întâmplare. Nu apucase să ia cu el nici o medalie, dar un prieten de-al său numismat a găsit la un colecţionar din Amsterdam trei exemplare pe care i le-a făcut cadou.
Medalia „Ardealul Nostru“ circulă şi acum printre numismaţii din lumea întreagă, cota ei de piaţă fiind undeva între 150 şi 200 de euro.
