Pe aceeași temă
Mai întâi că în majoritatea cărţilor sale fundalul, apăsător, este unul crepuscular-ceauşist. Romanele lui Aldulescu, exceptând Proorocii Ierusalimului (2004), îşi mişcă grupul de personaje din jurul celui central într-o fotografie socio-politică îngheţată, într-un fel de natură moartă a socialismului târziu. Senzaţia dominantă e de băltire. Cele mai energice gesturi şi cele mai violente acţiuni, în loc să rupă cadrul, intră (de fapt: rămân) în logica lui. Prin urmare, conflictul „externalizat“ din romanul de faţă a reprezentat o bună provocare pentru autor. A schimba Aradul (în Proorocii..., Bucureştii) cu Viena plină de ausländer-i (respectiv, cu Parisul magic pentru autohtonii puberi ai străzii) e mai mult decât o simplă amenajare a decorului. Substituţia implică, la prozatorul „nouăzecist“, o altă formulă epică, adaptată contextului şi climatului diferit.
De la export la import. Al doilea pariu pe care Radu Aldulescu îl face, cu el însuşi, în Ana Maria şi îngerii este preluarea unui subiect străin şi prelucrarea lui până la asimilare. Dacă ţinem cont de pagina introductivă semnată de Mădălina Ghiu şi n-o considerăm un truc textualist, metanarativ, romanul a fost scris pornind de aici: „Pe data de 9 februarie 2009, pe adresa de e-mail a Editurii Cartea Românească sosea un mesaj cu totul neobişnuit: o româncă stabilită de multă vreme la Viena voia să-şi încredinţeze drama cumplită unui scriitor român, care urma să o transforme într-o carte. (...) Cel care a acceptat imediat inedita provocare a fost romancierul Radu Aldulescu. Deşi lucra la un nou roman, s-a întrerupt şi s-a urcat în primul avion de Viena, ca să salveze o poveste şi să traducă un teribil coşmar în literă scrisă.“ (p. 7).
Fără să cunosc povestea iniţială, drama absorbită epic, pot spune că prozatorul mai degrabă o creează decât o salvează; mai curând o reinventează decât o traduce. Un joc critic nou fiind tocmai acesta: să vedem cum interferează romancierul cu un subiect apărut din senin şi care este unghiul de refracţie prozastică. De-a dreptul pasionantă a fost, la lectură, această urmărire detectivistică în materia mişcătoare a romanului: ce e şi ce nu e Aldulescu într-un capitol, o scenă, un episod sau o „măruntă“ întâmplare. În fine, ce e Aldulescu este oare bun şi vechi, de calibru deja testat, iar ce nu e Aldulescu are prospeţime tematică, dar nu prea se integrează în lumea lui ficţională?
Să vedem. Romanul începe în maniera greu confundabilă a autorului nostru, cu o anume lentoare determinată de introducerea personajelor. O sudoriţă fruntaşă, o „babă comunistă“ cum ar spune Dan Lungu, ocupă prim-planul cu meritele ei, după care, venind rândul tovarăşului său de viaţă, faţa oficial-zâmbitoare a Epocii de Aur se umple de pete. Fostul portar de fotbal Savu Bejan, condamnat în câteva rânduri pentru motive colorate ideologic, a ajuns un beţiv scandalagiu, un loser acuzând, prin propria ratare, societatea eticii şi echităţii socialiste. Cuplul acesta despărţit de convingeri şi comportamente centrifugale este important în economia cărţii: sunt părinţii Marianei, mama de mai târziu a nefericitei Ana Maria. Mami, cum o răsfaţă în stil indirect liber prozatorul, îmi pare cel mai puternic personaj din Ana Maria şi îngerii, romanul „deplasându-se“, de altfel, odată cu această fată independentă, tânără încăpăţânată şi femeie energică, luând de mai multe ori viaţa de la zero. Mariana e un aliaj caracterologic foarte interesant, o combinaţie de stahanovism preluat de la mamă şi generozităţi plus nepăsări moştenite de la tată. Poate să muncească la fel de mult ca „multstimata“ decorată de Ceauşescu, dar poate, la fel de bine, să se plictisească la un moment dat, schimbându-şi cu nonşalanţă nu numai încadrarea profesională, ci şi traiectoria existenţială. Tânără dotată, cu un trup atletic şi o voce cu care ar putea face carieră, nu vrea să-şi găsească un „drăguţ“, până în punctul în care se îndrăgosteşte de un instructor-coregraf, Remus Delea zis Belea, cu o „carismă de beduin hipnotizator“. Cât rău îi va face această pereche se poate vedea din mai multe capitole ale romanului, în care Delea-Belea toacă în localuri de lux banii familiei şi ai cunoscuţilor deveniţi creditori. Sufocată de cereri, presiuni şi ameninţări, disperată de a nu mai vedea luminiţa de la capătul tunelului datoriilor (care cresc întruna, fiindcă nimeni nu poate câştiga atâta cât poate hipnotizatorul cheltui), Mariana alege să fugă din România. Dar până la acest episod, remarcabil proiectate sunt secvenţele îndrăgostirii ei. Întâi visul: „îl visă trei nopţi la rând – nişte viziuni erotice care pe măsură ce se derulau se surpau într-o tristeţe fără leac. În timp ce o poseda îşi arăta faţa cu amândouă mâinile şi şi-o lipea iarăşi de genunchii şi pulpele ei ca să-şi ostoiască o suferinţă grea, imposibil de numit ori de descris. Mariana îi plângea de milă în vis, îl iubea şi-l dorea şi avea încredere în el; un sentiment rupt, panica ce i-o răscolise mâna lui mângâind-o prin surprindere, pe ascuns, dând s-o jefuiască ori s-o violeze.“ (p. 50). Şi în continuare realitatea relaţiei erotice, aldulesciană sută la sută: „A fost ca-n visele şi viziunile ei din ultimele două săptămâni – frica, durerea, plăcerea întinsă, vărsându-se-n nebunie, amestecându-se cu necazurile lui Remus depănate obsesiv, silind-o să le preia, întărindu-i iluziile: dăduse peste bărbatul vieţii ei, care avea nevoie de ajutorul ei. O să i se dedice.“ (p. 56).
Din păcate, un alt personaj pregnant, acest Romanian lover ce aduce nenorocirea (atât de plăcut intermediată) în viaţa Marianei, va rămâne într-un plan secund prin evadarea peste graniţă a tinerei lui soţii şi prin „externalizarea“ romanului. Ana Maria şi îngerii va fi istoria întreţesută a unei femei obligate să fugă de soţ şi a unei fete care nu are cu adevărat un tată. Şi această chestionabilă viaţă de familie e... familiară cititorilor lui Radu Aldulescu. E drept că aici ea este mult mai accidentată, mai tensionată şi tumultuoasă. Mariana îşi ia lumea în cap, după care revine spectaculos şi îşi „fură“ fetiţa, în timp ce Remus devine, bineînţeles, dintr-un profitor al regimului trecut, un „disident“ şi un mic lider fesenist după Revoluţie. Romanul lui curge în altă parte decât cel al părţii feminine eliberate de ticălos; şi care, ca un fel de revanşă ficţională, îl eclipsează epic.
Căci mami ajunge în Ungaria, apoi în lagărul Traiskirchen din Austria, unde este scotocită de nişte gardiene dedate la lesbianisme sado-maso şi, puţin mai târziu, violată de nişte kosovari care o „protejează“; ieşită de aici, face foamea şi doarme prin trenuri trase în gară, atunci când nu e sechestrată, bătută şi utilizată sexual de nişte ţigani-moldoveni-olteni „sufletişti“, „băieţi de treabă“; intră în sfârşit în pâine, una mizerabilă, muncind până la epuizare; iar după recuperarea fetiţei, va începe aventura birocratică în malaxorul instituţiilor austriece (o veritabilă odisee, cu insule înşelătoare numite Primărie, Societate de asigurări, Şcoală, Policlinică, Spital – şi nici un Acasă). Subiectul atât de plin al vieţii Marianei primeşte, în diferite scene, amprenta poveristă specifică lui Radu Aldulescu. Banii nu sunt un moft, ci o obsesie, fiindcă de regulă lipsesc. Mâncarea, la fel; acoperişul deasupra capului, nu mai vorbim. Romanul îmbină lipsa de orizont a socialismului real, în care majoritatea se descurcă la modul mizerabil, cu duritatea extremă a vieţii de azilant, într-un Occident prosper, dar nu pentru toţi. Într-o parte (România ceauşistă) se întâmplă prea puţine lucruri şi aproape toate sunt previzibile. În cealaltă (Vestul capitalist) se întâmplă prea multe, istovind şi cel mai întreprinzător şi robace om al muncii.
Nu vreau să ofer întreg desfăşurătorul experienţelor eroinei, răpind cititorului plăcerea de a le descoperi la prima mână. Suficient să spun că Mariana rămâne pivotul romanului, deşi trece printr-o metamorfoză izbitoare. Din tânăra subţire şi sportivă care aţâţa involuntar bărbaţii, ea se transformă într-o femeie bătând cu mult suta de kilograme. Un monstru de osânză sub care se ascund însă acelaşi suflet bun, acelaşi spirit războinic şi aceeaşi minte care caută soluţii la mizeriile ce o asaltează.
Foarte reuşite sunt paginile de portretizare şi activare a curtezanilor Marianei: o serie de ciudaţi ce îşi fac veacul la Imbiss-ul vienez unde serveşte ea. Unul va juca, până la urmă, rolul de amant, iar altul, pe cel de „dădacă“ pentru Ana Maria.
Aşa cum pune în umbră evoluţia unui personaj cu potenţial ca Remus Delea, romanul Marianei va eclipsa şi povestea teribilă a fiicei bolnave de Lupus, care a generat cartea. Ceea ce poate părea surprinzător, dar până la un punct. Centrul de greutate şi motorul ficţiunii nu se suprapun cu cele ale istoriei reale iniţializatoare. Drama fetei cade în altă ordine serială şi simbolică decât vitalitatea formidabilă a mamei care se luptă cu toţi şi cu toate pentru a-şi proteja fiica. Nu este exclus ca Radu Aldulescu să fi optat de la bun început pentru această ecuaţie cu mai multe necunoscute, din prevederea de a evita melodrama. A duce romanul exclusiv spre moartea unei tinere bolnave de Lupus ar fi accentuat inevitabil melodramatic Ana Maria şi îngerii.
Iată de ce consider că pariul cel mai important al autorului a fost câştigat. Între comoditatea exploatării unui subiect dramatic-incitant şi dificultatea înscrierii lui într-un complex ficţional specific, Aldulescu a ales dificultatea. Şi asta după Mirii nemuririi (2006), singurul lui roman în care se vedea oboseala...
Acum nu se mai vede. Încă o repriză: puternicul romancier a revenit în arenă pentru a câştiga.
Radu Aldulescu, Ana Maria şi îngerii, roman, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 376 p.
