Pe aceeași temă
De mai bine de doua luni, si cu cat se apropie data fatidica de 29 mai, opinia publica franceza traieste o fierbere de zile mari. Referendumul pentru votarea tratatului constitutional al Uniunii Europene a pus pe jar nu doar partidele, sindicatele, mass-media, asociatiile si ONG-urile de tot soiul, ci si marea masa a francezilor din toate straturile si de toate culorile politice care tin sa-si faca cunoscute opiniile foarte vocal. O majoritate neta de cetateni s-a folosit de aceasta ocazie ca sa-si exprime iritarea, revolta si nemultumirea fata de tot felul de neajunsuri ale politicii interne, incepand cu somajul si delocalizarile de intreprinderi in Europa de Est (deci si in Romania!) pana la saptamana de lucru de 35 de ore si la greva medicilor urgentisti prost platiti din spitale. Desi decalajul de amploare intre NU-ul popular si cvasi-unanimitatea decidentilor politici pentru DA incepe sa se reduca si sa se apropie de bara indecisa si nesigura a lui 50%, dezbaterea franceza pentru Constitutia Europeana a repus totul in discutie - schimbarea guvernului, reformularea politicii interne si externe, rolul Frantei in lume etc. - si a permis o pluralitate mediatica ce parea, multora dintre intervenienti, disparuta.
Se simte peste tot o dorinta enorma a francezilor de a discuta public un subiect important, Europa, mai bine zis constructia europeana, subiect confiscat pana acum de tehnocrati si de elite. Dovada, intre altele, succesul de librarie al cartilor despre Uniunea si Constitutia Europeana, care se vand ca painea calda, chiar daca guvernul a promis sa trimita proiectul tratatului constitutional la tot cetateanul, prin posta. Carti scrise de politicieni si politologi, de ziaristi si juristi, de sociologi si filozofi, care demonstreaza, pe de o parte, ca intelighentia franceza nu e deloc adormita sau diminuata, cum se credea, si, pe de alta parte, ca lectura nu e moarta pentru publicul larg, care cere argumente clare despre o tema capitala pentru viitorul apropiat si indepartat al tarii lor si al continentului.
E o mare ocazie pe care francezii nu vor s-o rateze. Chiar daca subiectul tratatului constitutional a fost amestecat cu toate sosurile si inteles in toate felurile - "Poporul e invitat sa se exprime si el isi exprima micile ranchiune si nevoi!", comenta un ministru -, marele NU aruncat de multi cetateni a schimbat deja dona politica interna si jocurile de putere din urmatoarele luni si ani. Francezii par sa nu vrea sa renunte la "specificitatea" lor nationala, careia revolutia de la 1789 i-a fost expresia cea mai detonanta, cu obsesia lor pentru o Europa sociala, protectoare si antimondialista, care sa nu se plieze pe o vulgata neoliberala de tip anglo-saxon. Chiar daca presedintele Chirac, la televizor, si numerosi politicieni aflati in campanie se straduiesc din rasputeri sa explice caracterul neutru si echilibrat al acestui tratat, favorabil francezilor si superior in orice caz Tratatului de la Nisa, care ar ramane in vigoare daca noua Constitutie nu e votata...
Citind, ascultand, urmarind la televizor, ai impresia ca asisti la o fierbere care anunta un fel de nou "Mai 1968" - obsesia nostalgica a oricarui francez care se respecta -, dar unul strict mediatic si deocamdata numai verbal, civilizat si "cool" cum spun tinerii, dar care s-ar putea transforma intr-o "conflagratie calda", daca nu e luata in seama. Si, in fata interesului si pasiunii populare pentru poate singura aventura politica pozitiva a secolului 20 (aceasta uniune paneuropeana initiata tocmai de Franta impreuna cu Germania), nu poti sa nu devii visator. Caci, dincolo de un temperament belicos si de un caracter national orgolios, e nevoie de multa mobilizare umana si de o mare solidaritate colectiva, in afara de mult timp si de o experienta istorica asimilata, ca sa creezi o asemenea sensibilitate publica si responsivitate sociala la cele mai mici si mai mari provocari ale inaintarii in post/modernitate.
Daca Presedintia si clasa politica franceza si-au asumat riscul unui referendum, nu e doar din considerente istorice si democratice, ci si pentru ca se poate miza, finalmente, pe o maturizare a interesului individual al cetateanului pentru res publica, sau macar pe o implicare masiva si activa in viata cetatii (cu semirateurile de rigoare, vezi alegerile din 2002). Exista o cultura politica difuza, dar viguroasa, lucida si pragmatica, de la micul vanzator din colt pana la saloanele artistice cele mai sofisticate, care coloreaza cu o vitalitate neobosita (uneori obositoare) o tensiune adulta (uneori pedanta) si un simt al responsabilitatii (uneori prea universale) toate dezbaterile locale.
Invers ca in alte tari, ai impresia ca in Franta revolutia nu s-a terminat, cum spunea un barbat politic francez. Prin comparatie, ai impresia ca, in unele tari, revolutia (de implicare, de responsabilitate, de mentalitate) abia daca urmeaza!
ADINA NANU*
Descoperirea picturilor murale de la Primaria Sectorului 1 din Bd. Banu Manta
La Primaria Sectorului 1 s-au gasit de curand fragmentele unor fresce apartinand pictoritei Olga Greceanu, despre care se credea ca ar fi fost distruse. Cand au fost ele realizate si care a fost cauza disparitiei lor?
La Primaria Sectorului 1 din Banu Manta, Sala de consiliu de la primul etaj fusese impodobita de Olga Greceanu, in 1938, cu o suita de scene din istoria administrarii orasului de catre consilii de boieri si cetateni din secolele trecute. Pe unul dintre aceste panouri aparea si silueta regelui Carol al II-lea, infatisat precum odinioara ctitorii din bisericile pe care le finantau, si din acest motiv nu numai imaginea cu pricina, ci intreg ansamblul a fost acoperit cu tencuiala, fiind victima aceleiasi politici anticulturale care a distrus si statuile ecvestre ale regilor Carol I si Ferdinand, create de sculptorul Ivan Mestrovici, ori Monumentul Infanteriei al lui Ion Jalea.
In ce imprejurari au fost descoperite aceste picturi?
Multi ani am crezut acest ansamblu disparut definitiv. De curand insa, a avut loc la Palatul Brancovenesc de la Mogosoaia, condus de istoricul de arta Doina Mandru, o expozitie Olga Greceanu. Cu acest prilej au fost reluate cercetarile si, cu sprijinul d-lui primar Andrei Chiliman, un grup de la Catedra de restaurare pictura monumentala de la Universitatea Nationala de Arte, condus de prof. univ. Dan Mohanu si Vasilica Martin, a izbutit sa inlature pe alocuri tencuiala si sa decoperteze cateva fragmente din vechea pictura, pe care speram sa o revedem cat mai curand in toata splendoarea ei.
Cine a fost Olga Greceanu de fapt?
Olga Greceanu a fost in perioada interbelica una dintre artistele cele mai cunoscute ale Romaniei, la fel ca si Cecilia Cutescu Storck sau sculptorita Milita Patrascu. Ele faceau parte din prima generatie de femei care, dupa primul razboi mondial, s-au afirmat in diverse profesiuni, pana atunci rezervate barbatilor - de la avocate la aviatoare. A trait intre 1890 si 1978 si era descendenta unei vechi familii nobiliare poloneze, cu origini datand in timpul cruciadelor, insa stabilita de mai multe generatii in Romania. A fost casatorita cu inginerul Nicolae Greceanu, care se tragea si el dintr-o veche familie boiereasca. Si-a facut studiile in Belgia, la Liege, la Scoala Superioara de Arta, si mai apoi la Paris, unde s-a specializat in pictura murala cu profesorul Paul Baudouin. A deschis expozitii personale de mare amploare, participand la Saloanele Oficiale de la Bucuresti, dar si la expozitiile internationale de la Barcelona, Paris si New York. Telul artistei era insa pictura murala cu subiecte istorice si religioase. Mai pot fi vazute si astazi realizari ale ei, precum cele doua compozitii istorice de la Universitatea de Arhitectura, frescele exterioare de la Institutul de Istorie "N. Iorga" din Piata Victoriei sau mozaicurile din pridvorul Bisericii Manastirii Antim. Olga Greceanu a scris si studii fundamentale despre arta, cum ar fi Compozitia murala, legile si tehnica ei, aparut in 1935, sau Specificul national in pictura, publicat in 1939. Straduindu-se sa patrunda sensurile imaginilor sacre, a studiat indelung textele sfinte si a scris ea insasi un Dictionar Biblic Ortodox, pe care l-a daruit in manuscris Bibliotecii Sinodului. Cu permisiunea Patriarhiei, lua deseori cuvantul in biserici, explicand in cuvinte de o fermecatoare simplicitate praznicul zilei sau vietile sfintilor. Din anul 1968 a obtinut autorizatia Patriarhiei de a picta si restaura biserici, dedicandu-se acestei activitati pana la sfarsitul vietii.
Care i-a fost destinul in perioada comunista?
Inevitabil, in timpul dominatiei comuniste, o personalitate ca a ei trebuia sa fie stearsa din paginile istoriei. A fost marginalizata de regimul comunist si ignorata de cartile de istoria artei, incat astazi nici un tanar nu a auzit de ea. Cartile ei din biblioteci au fost dosite, iar picturile din institutii publice varuite, asa cum s-a intamplat cu frescele de la Primaria din Banu Manta ori cu cele din Piata Amzei. La conacul ei de la Balteni, cartile si tablourile i-au fost scoase in curte si arse, iar peretii pictati in fresca au fost daramati. Mai tarziu s-a instalat acolo o fabrica de branza care, dovedindu-se nerentabila, a fost abandonata. Privind de curand paragina, imi inchipuiam cum ar fi aratat in incaperile spatioase, cu peretii albi, ca la manastire, un muzeu memorial Olga Greceanu...
Care ar fi specificul operei Olgai Greceanu si mai ales al picturilor de la Primaria Sectorului 1?
Olga Greceanu s-a impus ca o personalitate distincta in perioada interbelica, de exceptionala inflorire a artei romanesti. Ca si confratii ei, Pallady, Sirato, Tonitza sau Sabin Popp, ea a cautat sa raspunda principalei probleme care ii preocupa: "Suntem europeni, dar cum ne deosebim de ceilalti?". Astfel, pe langa experimentele artei internationale (care formau telul modernistilor), artistii citati au cercetat zestrea vechii arte romanesti, culte si populare, pornite de la traditia bizantina, propunand fiecare propria sinteza.
Picturile murale de la Primaria Sectorului 1 din Banu Manta aveau toate trasaturile distinctive ale stilului autoarei: pe primul plan se exprima viata sufleteasca si nu redarea realista a lumii materiale, personajele prezentate ca modele morale aveau figuri prelungi, grave, compozitiile erau perfect adaptate formei peretilor, desenul simplificat, pentru a fi vazut clar de la distanta, culorile in acorduri sobre erau asternute pe suprafete plate.
Exista in viitor si alte intentii de punere in valoare a operei Olgai Greceanu?
Un al doilea tel al echipei noastre este scoaterea la iveala a celeilalte picturi murale care a avut aceeasi soarta, o mare Rastignire realizata de Olga Greceanu in sala de judecata a Primariei Sectorului 1 din Piata Amzei.
Aceste ansambluri artistice de valoare vor atrage fara indoiala nu numai pe istorici si amatorii de arta, dar si pe turistii care vor vizita Capitala.
*Profesor de Istoria stilurilor in décor si costum la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica
Interviu realizat de Cristina Koneffke PAUL CERNAT
"Io" e un altul*
La 27 de ani, Sorin Stoica este deja un autor cu opera si cu o identitate distincta: trei volume personale de proza: Povestiri cu injuraturi (Ed. Paralela 45, 2000), romanele Dincolo de frontiere (Paralela 45, 2002) si O limba comuna (Ed. Polirom, 2005), un volum colectiv de Povestiri mici si mijlocii (Ed. Curtea Veche, 2004) in colaborare cu Cosmin Manolache, Ciprian Voicila si Calin Torsan, plus doua carti de istorii orale, coordonate impreuna cu sociologul Zoltan Rostas si realizate cu contributia studentilor de la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii: Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale (Ed. Tritonic, 2003), cuprinzand povesti de viata ale unor pensionari anonimi ai tranzitiei, si Televizorul in "Micul infern" (Tritonic, 2004), despre influenta televiziunii asupra familiilor din România anilor 90. Exista si alte proiecte, aflate deocamdata in curs de aparitie si care, sunt convins, vor produce destule surprize. Experimentele de antropologie sociala, anchetele de istorie orala sunt doar cateva dintre uneltele unui scriitor autenticist, fascinat de inregistrarea povestilor de viata ale semenilor sai - oameni de langa noi, oameni de tot felul, "curiosi" si "ciudati" pe care-i priveste cu o afectivitate iscoditoare si cu un umor à la Daniil Harms. Purtand la brau aceste povesti ca pe niste trofee, Sorin Stoica aspira realitatea inconjuratoare prin limbajele de un pitoresc "oral" irezistibil, intr-o tentativa de a depasi alienarea sociala si de a regasi, prin descoperirea unei limbi comune, functia comunitara a povestirii si a "povestasului": "Treaba scriitorului asta ar trebui sa fie, sa incerce sa ceara oamenilor sa-si reaminteasca franturi din acea limba accesibila oricui. De fapt, nu oricui, ci tuturor. Cateodata devin patetic, dar nu mi-e rusine. In fond, e problema lumii ca denigreaza patetismul. Sunt in joc niste sentimente absolut firesti si doar daca ni le reprimam vom avea probleme". Este credo-ul unui "morometian" atasant, fost "taran hardn heavy" trecut prin scoala microrealismului optzecist via Nedelciu-Sorin Preda si prin aceea a antropologiei cotidianului, marca Irina Nicolau si Zoltan Rostas - am mai spus/scris asta undeva, dar nu strica sa o repet. In treacat fie spus, acest elogiu al sentimentalismului si patetismului (care il apropie, pe undeva, de Radu Cosasu), onestitatea asumarii tuturor vulnerabilitatilor de care altii se jeneaza - de la dificultatile de socializare pana la dorinta de a scrie "un roman pasunist" - imi place foarte mult. Sfidarea fandoselilor, arivismelor si ipocriziilor marturiseste la randul ei despre calitatea umana a celui care povesteste si se povesteste in aceste pagini - un copil mare si hatru. Personal, nu am incredere in autorii care isi dau cu tot dinadinsul silinta sa para "duri". Forta unui scriitor provine si din curajul de a-si asuma pana la capat, cu firesc si cu naturalete, slabiciunea, vulnerabilitatea, singuratatea si diferenta, tot ceea ce-l scoate in afara celorlalti.
Mai mult decat oriunde altundeva (poate cu exceptia povestirii despre pavilionul cancerosilor din volumul colectiv Povestiri mici si mijlocii), in O limba comuna Sorin Stoica "ataca" frontal autobiograficul si autofictiunea, chiar daca nu lipsesc nici aici unele masti fictionale (ex.: camuflarea unor personaje reale sub nume fictive sau ideea semisurzeniei naratorului-personaj ca handicap productiv in materie de scris). Protagonistul, devenit intre timp student, nu se mai ascunde in spatele numelui de Jul, precum memorabilul adolescent rocker de la tara din romanul Dincolo de frontiere, ci in spatele pronuntiei populare a persoanei I: "io", pentru ca "eu" suna strain si inadecvat. Tema indeterminarii identitare nu mai e o noutate: am intalnit-o si in precedentele volume de proza. Apare insa acum, mai acut ca oricand, obsesia virtualitatilor benigne sau maligne ale scrisului ca actiune asupra realitatii. De aici teama de a numi personajele cu numele lor adevarate si, mai ales, teama naratorului de a-si dezvalui numele real. Sorin Stoica nu se joaca deloc cu vorbele. "taranul", textualistul si antropologul din el stiu, mai mult: simt ca fictiunea actioneaza cu o forta magica asupra realitatii, ca o modifica si uneori o genereaza, ca actul scrisului poate la fel de bine sa vindece si sa ucida ("odata am omorat un om scriindu-l" - spune undeva, amintindu-si de moartea unui unchi pe care a anticipat-o fara voie). Ar fi de remarcat, in treacat, sensibilitatea sa speciala fata de receptare (va las placerea de a ghici identitatea criticilor cu care se razboieste, simpatic, in capitolul intitulat Tiffany Reynaud). Chiar surzenia naratorului este o replica ironica la adresa comentatorilor care i-au laudat, pe drept cuvant altminteri, "urechea" de prozator, extraordinarul simt al oralitatii, greu de regasit chiar si in textele celor mai rutinati prozatori optzecisti: "O concluzie ar fi ca am invatat sa scriu atunci cind mi-am pierdut auzul. Ar trebui sa incerc sa-mi explic logic tot mecanismul asta, apetenta pentru oralitate. De unde venea ea? (...) Ca Dumnezeu se rafuia cu mine ar fi o varianta. Asa imi placea sa cred. Ca imi luase auzul pentru a nu mai putea dovedi io ceva. (...) Ca Dumnezeu are un plan cu mine - e o alta varianta. Ia adu-ti tu aminte tot ce ai auzit in cei douazeci de ani cit ai trait! De-acum inainte, oricum, tot ce vei auzi e repetitie. Daca eram infatuat, asa as fi gandit. Altfel, de ce toti in cronicile lor ar fi subliniat parca ironic ca am un simt auditiv exceptional. Ca si cum ar fi stiut ceva". Limbajul strazii este captat nu pentru expresivitatea lui, ci pentru semnificatia umana a acestei expresivitati pitoresti, transcrise cu verva debordanta si cu un simt lingvistic irezistibil. Desi adeseori argotic-buruienoasa, "limba comuna" a tanarului scriitor flamand de real nu e nici o clipa vulgara (in fond, vulgaritatea tine de atitudine, nu de lexic...)
Scris cu o verva si un firesc colocvial putin obisnuite, romanul de fata e mai putin "legat" narativ decat Dincolo de frontiere. Bucurestiul ii ofera acestui extraordinar observator de oameni pitoresti mai putine personaje expresive decat Banestiul natal; in locul fostului Jul, cel care trece acum in prim-plan este un "io" in raspar (io est un autre!). Debusolat, pudic in fond, simpaticul personaj-narator se refugiaza - cu agresivitatea timidului - in digresiunile memoriei afective si in tematizarea dramatica a nevoii de comunicare cu semenii (vezi si... optiunea sa pentru jurnalism si stiintele comunicarii!). Chiar si capitolele ce par cumva parazitare sunt la fel de atasante. Nu e exclus, apoi, ca aparenta si relativa indiferenta fata de structura sa asculte de o coerenta mai profunda: aceea a derivei identitare, a hoinaririi narative prin diferite medii in cautarea ravnitei "limbi comune" menite sa compenseze infirmitatea senzoriala (mai mult ontologica), singuratatea si instrainarea. Dupa un debut confesiv despre experienta spitalizarii ca expulzare in afara lumii, despre "textualizarea" problematica a corpului si a bolii ("Problema e daca temperamentul meu instabil a dictat corpului, iar celulele au preluat si s-au supus sau chiar corpul a determinat identitatea mea precara"), urmatoarele secvente infatiseaza ratacirile unui tanar student plecat de "la taroaia" intr-un Bucuresti el insusi in buna masura post-rural. Amintiri din copilaria pre-scrisa, figuri de oameni amarati si abrutizati, inchistati in stereotipuri linistitoare, sau de literati suspecti sau antipatici, intamplari haioase si cu talc din studentie sau din adolescenta petrecuta in localitatea prahoveana Banesti, jocuri de fotbal si anagrame "cabalistice", reflectii si reactii ulcerate, portretul afectiv al unei iubite "pe jumatate" si al unui profesor atipic - inclusiv de... scris - cu model real identificabil, se insira pe canavaua memoriei. Entuziasmant e capitolul Meta-viata, o spovedanie de o dureroasa onestitate si puritate, care ar merita inclusa in manualele scolare. Epilogul Adica orice corp e facut din cuvinte inchide in forta cartea printr-o (imposibila) intoarcere in satul natal de langa Cimpina: naratorul "io" este confruntat aici cu reactiile indignate ale unui consatean "facut de ras" in romanul anterior, prilej pentru consideratii provocatoare despre povestitorul "dezradacinat" ca destabilizator al inertiilor comunitatii sale de origine...
Ceea ce impresioneaza la Sorin Stoica este puterea sa de a-si trai si de a-si gandi proza "pe viata si pe moarte", cu o implicare totala, absolutista. Radicalismul nevoii de a se intelege pe sine pana la capat, fara fasoane si menajamente, de a-si lamuri raporturile, toate raporturile cu lumea inconjuratoare, dincolo de orice "frontiere", vine de undeva dintr-un centru nevralgic al fiintei sale, dintr-un sacru negativ (Nota Bene: Sacru era numele formatiei de rock a liceanului Jul din romanul Dincolo de frontiere). Revolta blasfemiatoare a unei adolescente timide si rebele, in raspar cu toti cei din jur, seduse de heavy metal si de Emil Cioran, subzista in acest sufletist eretic, posedat de demonul interior al explicarii realului prin scris: "Urechea mea de prozator e rafuiala mea cu Dumnezeu. Pot recupera realul, chiar daca el nu ma lasa, imi baga strambe. (...) Cand eram in liceu, v-am zis ca ma dadeam satanist. Lasam de inteles ca Dumnezeu imi e urgent dator cu niste explicatii". Ereticul cuvant-cheie - explicatia - incheie de altfel si ultima propozitie a cartii: "Mai bine de atat nu stiu sa va explic"...
Nu am mai citit de mult o carte româneasca "tanara" atat de cinstita, de dramatica, de intens emotionanta. O carte-ecorseu, care te implica si te pune pe ganduri.
*Sorin Stoica, O limba comuna, Ed. Polirom, 2005
RADU ALDULESCU
Nemuritorii (I)
Valul de canicula abatut peste oras la sfarsitul lui iunie il determina pe Rafael sa-si schimbe putin tabieturile. Isi muta programul de plaja si scaldat, de la pranz, la sase dimineata, nadajduind totodata ca portia matinala de inot i-ar limpezi mintea pentru a medita pe indelete, cumpanind la sanse si perspective ca sa ia o hotarare si sa treaca la fapte pana n-ar fi prea tarziu... Dupa cinci dimineata si asa nu se mai lipeste somnul. Zadarnic s-ar mai perpeli in pat langa Mirela si fiu-sau cel mic. In definitiv nici n-a prea fost el vreodata prieten cu somnul, iar pe zapuseala asta... Te mananca pielea, te scarpini pana la sange, esti lac de transpiratie, de-ai zice c-ai tras la jug... Tocmai ca dupa o varsta s-ar zice ca dormi tot mai putin. Probabil ca o compensatie in vederea somnului de veci care te paste si te pandeste. Oricum timpul trece altfel, zilele vietii tale se misca tot mai repede si te gandesti cu jind la vremurile copilariei si tineretii, cand fiecare zi dura cat o viata.
Somnul de veci, da, tot felul de tampenii iti trec prin cap. Nimeni nu moare, nimeni nu vrea sa moara. Atata ca-i fierb creierii-n cap tot gandindu-se si razgandindu-se, sa vanda si sa plece, dar unde? Unde sa te duci cand n-ai fost niciodata nicaieri? Oriunde, da, cat mai departe, nimic si nici propria-i moarte nu l-ar mai tine-n loc si nu doar creierii ii fierb, ii fierb si matele si-i fierbe tot trupul in urdori usturate... Cat de apriga o fi zapuseala, peste noapte trebuie sa te baricadezi cu ferestrele inchise fiindca te casapesc tantarii. Pastila aia de tantari nu mai are nici un efect, de trei-patru zile de cand o tot freaca cu apa intorcand-o pe toate partile. Pai daca nici o mie de lei pentru o pastila de tantari... Acum chiar a ajuns franghia la par. Deja a inceput sa puta. Trebuie sa pleci, sa fugi, sa-ti schimbi locul cat mai repede, daca nu vrei sa te manance viermii de viu aici, in cuibusorul Mirelei, cu tot cu Mirela si copiii.
Pai sa vinzi, n-ai decat, e tot ce ti-o mai fi ramas de facut, sa cauti un fraier dispus sa dea sase mii de dolari. In definitiv cam astea sunt preturile in zona la garsoniere. Poate ceva mai mici, fiindca-i cam tiganie aici. Si pana la urma unde nu-i tiganie in Bucurestiul asta? Si uite ca toata lumea trage-ncoace, ca mustele la mortaciune. Toti stramba din nas la tiganie si totodata trag la tiganie...
Daca tot s-a incurcat cu Mirela, tot el ar fi cel in drept s-o descurce. A fost o zi memorabila totusi cand a vazut-o prima data, desi din cu totul alt motiv, care a coincis cu acea miscare subtila a destinului, poate tocmai pentru a fixa data in memorie: 20 mai 1990. N-ar mai avea cum sa uite, vezi, in duminica aia Rafael iesise cu sora-sa putin dupa pranz intr-o plimbare si spre sectia de votare din zona amenajata in salile de clasa ale unei scoli generale. Era parca mai multa lume pe strazi decat in alte duminici. O lume insufletita de o zarva pastoasa si de soarele iute al amiezii facand sa fiarba sangele si sa se zbata-n priviri, gata parca sa sara pe zidurile afumate ale blocurilor inscriptionate cu lozinci suprapuse, sterse, modificate, spoite cu bidineaua cu vopsea neagra si rosie: Jos Dictatorul, Jos Iliescu, FSN=PCR, Jos Ratiu si Campeanu, Noi nu ne vindem tara... Ii ajunsese din urma un card de sapte-opt femei. Pe unele Rafael le stia, prietene de-ale Elenutei, vecine din blocurile din imprejurimi, mai dadeau cu nasul la barfa si cafele, iar cele pe care le vedea pentru prima data erau desigur prietene de-ale prietenelor, se adunau in alte parti sau se nimereau la sora-sa in lipsa lui. Acum pareau foarte grabite. Plutea in jur un nor de precipitare haotica, un soi de mancarime viscerala care le facea sa topaie si sa se hlizeasca. Rosioara parca ar fi dat tonul, incitandu-le la aluzii porcoase de doi bani, ca hai mai repede draga, sa dam din craci mai cu nadejde, sa nu ne-o ia altii inainte la vot si hai, Getuto, misca-te...
Pe Rosioara, Rafael o stia cel mai bine. Era nelipsita de la sora-sa. Latareata si cu fundul ala lasat, semana cu o para. O para prea coapta, gata sa se borseasca, si cu uitatura aia somnoroasa si incercanata. Vadana, deh, la treizeci si ceva de ani, cu trei copii facuti cu doi sau trei barbati. Dupa cata veselie dadea din ea, n-ai fi zis ca are viata asa grea, si auzi-o pe Getuta cum behaie ca ti s-a dus, Rosioaro, nu mai e sti tu ca sa dai din craci, te-ai garbovit si te-ai latit...
Adevarul e ca Getuta, asa roscovana, baietoasa si batoasa, arata mai bazata decat Rosioara si totodata mai grijulie pentru sufletul ei. Cica, Rosioaro, in loc s-apuci calea bisericii, tot de prostii iti arde, si pe urma ca noi, femei serioase ce suntem, in loc sa fi venit la sase dimineata cand s-au deschis urnele si pai de ce fa sa ne sculam la sase dimineata? Si pai d-aia fa si nu mai vorbi prostii ca mai ie lume cu copiii mici si sa vezi acuma inghesuiala daca ne-a prins pranzu la vot... Mdam, Geta, ar fi ceva de capul ei si-i merge mintea sa se descurce mai bine decat Rosioara, macar ca-i si ea vai de steaua ei, cu un copil pe care l-a dus la ma-sa la Moldova, si Vasilica, uite-o cum bate din picior aiurea, sa se afle-n treaba, sa stie lumea ca are si ea un cuvant, ca n-o intereseaza, sa se termine mai repede, e duminica, mai avem si alte treburi decat s-o frecam cu astia cu votul...
Rafael se gandea ca au trecut de atunci niste ani, mai bine de opt, si tot cu astia o freaca facandu-si probleme ca n-ar gasi cumparatori pentru cuibusorul Mirelei fiindca-i tiganie... De fapt, problema ar fi sa vinzi cat mai avantajos, ca sa cumperi o casa mai ieftina si sa ramai cu niste bani. Ceva mai ieftin si eventual mai spatios. Ce planuri destepte! Mai ieftin si mai spatios, poate la periferie. N-ai decat sa rumegi amagirea asta, ca si cum aici ar fi Centrul Civic sau Cartierul Primaverii. Pai mai la periferie decat aici, in fundul Vitanului, poate doar la tara. La camp si la padure, departe, cat mai departe, cum ai zis... Sase mii de doari ai zis. Sau sase mii cinci sute negociabil. Sub sase mii in nici un caz. In ruptul capului. Garsonierele sunt oricum mai cautate decat apartamentele, se stie, fiindca-i mai lesne cu intretinerea. E lesne pentru altii. Pentru muritorii de rand, fiindca la ei s-au strans deja douazeci de milioane de lei. O sa trebuiasca sa-l abureasca pe ala care o ravni la cuibusorul lor de nebunii sa plateasca mai intai intretinerea, pe care s-o scada pe urma din pret. In cel mai rau caz tot ar ramane cu cinci mii cinci sute de dolari. Nu-i chiar de colea. Sunt destule locuri in lume unde te-ai putea duce cu banii astia ca sa-ti incropesti un rost... Femeile alea grabite si deopotriva curioase si Geta intrebandu-se daca or fi cozi mari, draga, si privirea dilatandu-se: uite draga cata lume pe strada, mai ceva ca la Revolutie, la care Rosioara, scandalizata, atinsa parca unde-i place mai mult: ne-a mancat capu Revolutia asta! Nu se mai linisteste dracului lumea asta odata! A-nnebunit lumea! Si Elenuta aproband-o si hlizindu-se spre frate-sau: chiar c-a innebunit! Lui Rafael i se paru pe moment ca i se atrage atentia ca a luat-o razna, intrand astfel in randul lumii - bineinteles ca-i o nebunie generala, atotcuprinzatoare, atotstapanitoare... Contempla de-acum avid si surazator cardul de femei rasfirate pe mijlocul strazii si Rosioara improscand dezgustata ca ce mare distractie si votu asta? Atata lume stransa gramada, de parca s-ar da cine stie ce bunatati. Toata lumea asta cu foamea-n gat, moarta sa voteze, de parca cine stie ce...
Ce sa mai. N-ar fi nici primii si nici ultimii care sa-si vanda casa de sub cur. E buna garsoniera, spatioasa-n draci. Treizeci si ceva de metri patrati cu tot cu dependinte. Cam asa scrie-n contract. Doar camera singura are saispe metri. Sa ai mobila sa bagi in ea pe langa ce-i aici. Ei s-au rezumat doar la dormeza si fotoliu-pat, masa si sifonierul, si televizorul Ney... Antena prin cablu sta la dispozitia cui s-o muta. L-ar costa o nimica toata ca s-o rebranseze. E aproape un an de cand n-au mai platit abonamentul. Mirela tot mai trage speranta ca intr-o buna zi si-or reveni barem cat sa aiba nas pentru treizeci de canale prin cablu. Sa nici n-auda sa vanda televizorul, desi cu banii pe el ar mai lungi-o si-ar mai indulci-o cel putin o luna... Cum se mai mirau si mai minunau cu toatele de atatia prosti care se inghesuiau la vot, dar nu s-ar fi lipsit nici ele de distractia asta, macar ca era duminica si ar fi fost cam aiurea ca niste femei ca ele, cele mai multe fara soti care sa le tina socoteala, sa le astepte acasa la ora fixa, sa-si iroseasca timpul la coada la urne. Cica casa duca-se, nu-i pasa, poate da Dumnezeu sa ne descurcam cu ce om lua pe ea... Pai cum sa nu ne descurcam, dragostea mea, suntem doar oameni in toata firea. Atata ca-i mai rau decat un copil cand e vorba de televizor... Adevarul e ca tot ce-ar fi de vanzare pe aici sunt peretii astia din prefabricate de beton care se pare ca trag a paguba, dragostea mea, casca gura la femeile alea, toate cam la treizeci de ani, unele mai tinere... Le sorbea din priviri Rafael, eliberandu-se parca de o pornire vicioasa ivita din atmosfera terna, monotona a dupa-amiezii de duminica, saturata de familii de proletari onorabili imbracati in ce au mai bun ca sa mearga la vot, si uite-o, dragostea mea, atunci te-am vazut, uite-o p-aia, nu pare sa aiba mai mult de douazeci de anisori. Bruneta aia criminala cu pometi inalti, invapaiati si cu buze pline si umede, tremurand imperceptibil, de-ai zice ca-i in toiul problemei. Pai bineinteles c-a innebunit lumea, Rafaele, te lingi pe buze, mort de foame si de sete... Nu te mai uita ca-ti pica, deh, ie sa-ti vina rau fetita asta, o gradina a deliciilor si a dementei... Ie sa-ti vina si nu-ti mai vine. Uita-te ca sa-ti vina. Asta-i fata adevarata a celui rau si viclean. Vrajmasul intruchipat, uite-o, ie sa-ti bati copiii si parintii in mormant si toata familia... Varfurile parului flutura batandu-i mandretea de crupe inalte, pietroase, stranse in blugii care nu acopera si nu ascund nimic. Bineinteles ca n-are nimic de ascuns, ci doar de aratat, de etalat, mandria si trufia, si dezmatul apocaliptic, toate fetele posibile ale vrajmasului scurse prin uitatura aia crucisa. Asa a fost sa fie, dragostea mea, cine s-o muta in locul nostru sa aiba mobila sa bage. Inca doua paturi ar incapea lejer. Si pentru noi ar fi bun inca un pat. La atata personal si aglomeratie... Atatea suflete si rasuflari rabdandu-se si dorindu-se zi si noapte, gandeste-te numai, ei doi, amantii si mirii nemuririi, un barbat de patruzeci si doi de ani si o femeie de treizeci, si doi copii, unul de paisprezece si unul de un an si patru luni. Cat i-o mai rabda zapuseala asta, Doamne Isuse Hristoase, cu ala mic zbierand ca oparit, miluieste-ne pe noi pacatosii, cat o suferi de caldura... D-aia plange, dar trebuie ca si de foame, desi ea o tine una si buna ca nu, si n-ar fi mare lucru ca sa aiba dreptate. Adevarul e ca pentru asta mic s-ar mai gasi cate ceva acolo, cat de putin. Aiurea, cine nu stie ca foamea ne-a facut asa cum suntem? Mari si frumosi, si sanatosi, si puternici, si destepti, asa incat ii prieste ceaiul din biberon si ciorba lunga de cartofi si absolut tot ce baga-n el, slanina si iahnie de fasole si pilaf, si mancare de cartofi cu praz. Se potriveste cu vorba aia ca-i copil de batatura ce gaseste baga-n gura: cotoare de mere si oase, coji de paine uscata ratacite sau puse de el la pastrare sub pat, sub covor sau dupa sifonier si doar sa ai grija sa nu se inece. Altminteri, mesteca si chelfaie non-stop, in timp ce-si exerseaza mersul prin casa usurandu-se pe unde apuca... Aminteste-ti, arata cea mai pusa pe rele din tot cardul ala de femei. N-o stia nici macar din vedere, dar ii era limpede ce hram poarta. O vedea pornita pe jaf si ravagii printre barbati, capabila sa culce la pamant tot ce i-ar iesi in cale. O veritabila forta a naturii, mai puternica decat o hidrocentrala...
(Fragment de roman)
RAZVAN BRAILEANU
De ce mi-a placut...
O logodna foarte lunga* Pentru ca regizorul Jean-Pierre Jeunet a stiut sa foloseasca bugetul de 46 milioane de euro (record pentru un film francez) dat de Warner ca sa faca un film senzational din punct de vedere vizual.
Pentru ca Jeunet a obligat echipa tehnica sa urmaresca de cateva ori la rand scena debarcarii din Saving Private Ryan al lui Spielberg. Rezultatul: scenele de razboi sunt extrem de realiste - gloantele-ti suiera pe langa ureche, te faci mic in scaunul de la cinema cand auzi obuzele cazand, simti umezeala din transee.
Pentru culorile puternice din film, de la griul razboiului la sepia Parisului. Filtrele de culori folosite la filmari, dar si editarile ulterioare ale peliculei il fac pe spectator sa se integreze si mai mult in decor.
Pentru multimea de personaje secundare, unele tragice, altele de-a dreptul pitoresti, fiecare insa cu povestea lui foarte bine definita.
Pentru ca Dominique Pinon joaca in toate filmele lui Jeunet, de la excelentul scurt-metraj Foutaises, din 1989, trecand chiar si prin americanul Alien: Ressurection.
Pentru ca Jodie Foster vorbeste o franceza impecabila, intr-un rol cu totul secundar.
Pentru ca ochii negri ai lui Audrey Tautou, mari, jucausi cateodata, tristi de cele mai multe ori, rivalizeaza oricand cu cei ai copiilor din picturile lui Tonitza.
* Un long dimanche de fiançailles (2004), regia Jean-Pierre Jeunet, cu: Audrey Tautou, Gaspard Ulliel, Dominique Pinon, Marion Cotillard, Jodie Foster.
De ce nu mi-a placut...
Regatul Cerului*
Pentru ca regizorul Ridley Scott n-a reusit sa egaleze performanta vizuala si tensiunea din Gladiator si nici jumatate din ritmul din Black Hawk Down.
Pentru ca scenariul are probleme de coerenta: Balian, personajul principal, se transforma, intr-un timp imposibil, dintr-un fierar care abia manuieste o sabie intr-un mare strateg.
Pentru ca o scena de amploare (cavalcada unui grup mic de cruciati impotriva unei armate de musulmani) este filmata doar cateva secunde din elicopter, pierzandu-si mare parte din spectaculozitate.
Pentru ca Orlando Bloom n-are (inca, sper) tinuta de a intruchipa in mod veridic un personaj principal, mai mult, un cavaler care devine aparatorul Ierusalimului.
Pentru ca prestatiile actoricesti ale lui Jeremy Irons si Liam Neeson, desi excelente, sunt prea scurte, lasandu-l pe Orlando Bloom sa umple ecranul; nu reuseste.
Pentru ca personajele negative (cruciatii care vor razboi cu orice pret, si chiar il obtin) sunt caricaturale si au nume frantuzesti.
Pentru ca finalul este plat, oferind o solutie foarte politically correct. Si tot pentru political correctness, unul dintre cruciati este de culoare!
In ultimul rand, fara legatura cu filmul in sine, pentru ca in salile de cinema romanesti se vorbeste la telefon fara nici o jena in timpul proiectiei.
*Kingdom of Heaven (2005), regia Ridley Scott, cu: Orlando Bloom, Liam Neeson, Jeremy Irons, Eva Green, Brendan Gleeson.
Bursa de valori literare III (1990-2005)
MIRCEA MARTIN
Un alt tip de canon
Afirmare, impunere, canonizare
Urmarind discutia despre canon si despre schimbarea lui in literatura romana (inclusiv paginile aparute recent in Bucurestiul Cultural), constat cu surprindere ca termenul insusi de "canon" nu e prea bine inteles de majoritatea participantilor, care ofera cu dezinvoltura liste de (asa-zicand) "evidentiati" in productia ultimilor ani (si nu numai). E drept ca intrebarile insele conduc spre o asemenea confuzie.
Canonul inseamna insa altceva; am incercat o definitie a lui acum cativa ani in Romania literara, in Observatorul cultural si in Euresis. N-o voi relua; voi spune doar ca, de la afirmare la impunere este o anumita distanta si de la impunere la canonizare este inca un prag important pe care putini autori ajung sa il treaca. Nu e doar o problema de memorie personala sau colectiva. Sunt mai multe criterii de care trebuie sa tinem seama si mai multi factori care intra in joc.
Din pacate, noi nu prea luam lucrurile in serios si reducem orice discutie la persoane si la persoana proprie. Nu conteaza criteriile, ci numele. De fapt, cu exceptia unor eforturi izolate, activitatea de revizuire critica, de regandire a trecutului imediat se face (cand se face) cu un scop atat de evident si de meschin incat initiativa e compromisa din start. Circuitul canonic are si o componenta superficiala (dependenta de o publicitate bine sustinuta si bine tintita), precum si una irationala, imprevizibila. Totusi, pentru o minima regularizare si pentru o improspatare autentica a vietii literaturii (nu a vietii literare!) este nevoie de un examen critic al mostenirii imediate. Revizuirile trebuie precedate de relecturi, de revizitari. (Am incercat sa introduc la noi acest ultim termen, imprumutat din exegeza americana, dar m-am lovit de "urechismul" autohton bine cunoscut.) Fara acest efort de reconsiderare, nu vom reusi sa clintim nimic din canonul vechi. Simpla negatie, "taierea" unor nume de pe liste, grimasa de dezgust ori injuria nu au efect decat in spatii exigue, in cercuri inchise.
Ajungem astfel inevitabil la problema criteriilor canonice. Dar mai inainte ar trebui sa recunoastem ca exista mai multe canonuri*. Chiar si in perioada totalitara au functionat cel putin doua. Intre 1964 si 1989, canonul oficial, puternic ideologizat - chiar daca in chip diferit in anii 60 si in anii 80 -, a fost dublat de un canon estetic tolerat, la constituirea caruia au contribuit cei mai multi si cei mai buni scriitori romani ai epocii si, in primul rand, criticii. Mai mult, chiar in anii 50, oricat de ciudat ar parea, a existat, alaturi de canonul realist socialist** sustinut de critica literara si ilustrat de majoritatea autorilor care au publicat atunci, si un canon estetic potential (adica neasumat, neteoretizat) intruchipat in opere precum Bietul Ioanide, Scrinul negru, Morometii I, Groapa si chiar Cronica de familie.
In perioada postcomunista, pluralitatea canonurilor este mai evidenta, dar ea se etaleaza nu altundeva decat in cadrul unui canon estetic largit si scapat de concurenta neloiala a unui canon oficial, ca si de cenzura lui castratoare
Cum se explica perpetuarea vechiului canon estetic si dupa 15 ani de la schimbarea regimului politic?
Mai intai, experienta istorica ne arata ca nici o revolutie social-politica nu poate fi insotita si nici urmata rapid de o schimbare la fel de abrupta in plan literar si artistic. (Nici macar revolutia socialista - sa ne gandim la anii 20 din Rusia sovietica.) Apoi, schimbarea politica de la noi n-a fost nici ea atat de revolutionara pe cat se anunta si pe cat s-ar fi cuvenit sa fie. Revolutia Romana a ramas un proiect neterminat. Stim cu totii in ce masura reforma insasi a fost franata, blocata si oricum confiscata nu numai din punct de vedere politic - ceea ce a fost de la inceput evident -, dar si din punct de vedere economic - ceea ce nu este mai putin evident, in ciuda apartenentelor partinice diferite. In plan cultural, dupa istovirea primului val revolutionar, cele mai multe institutii au incaput tot pe mana unor "fosti". De unde, prin urmare, suflul innoitor care sa inspire si o schimbare in literatura?
Un canon durabil
Dar cauza longevitatii vechiului canon cred ca este in primul rand una interna. El dureaza inca pentru ca a fost elaborat in timp, printr-un efort convergent depus in conditii nefavorabile; un canon (relativ) judicios tocmai pentru ca trebuia mereu aparat de intruziunile si presiunile canonului oficial; un canon autonom, conceput, pe cat posibil, in afara conjuncturilor, un canon care a pus si a mentinut in centrul sau criteriul estetic, care a promovat si a cultivat valoarea estetica pana la a neglija alte elemente constitutive ale literaturii. Acest canon a fost "construit" si impus de o serie de critici cu priza asupra literaturii, castigandu-si autoritatea prin adecvarea mijloacelor analitice si prin siguranta gustului. Adoptat apoi (selectiv) de scoala si universitate, canonul acesta s-a reprodus si s-a raspandit in paturi sociale destul de largi. In plus, acest canon a fost mereu unul deschis, apt sa anexeze treptat valori noi, chiar daca unele dintre acestea contineau germeni potrivnici, valente incompatibile. Asa se face ca, la sfarsitul anilor 80 si in anii 90, cei mai buni dintre optzecisti au patruns in canon, in canonul estetic forjat de criticii saizecisti.
Intarzierea unei schimbari radicale, a unui proces spectaculos de canonizare-decanonizare se explica si prin dificultatea adaptarii scriitorilor la noul regim, la noul lor statut: una era sa scrii in conditii de relativa securitate materiala si sa-ti negociezi libertatea de expresie cu cenzura comunista, si altceva este sa fii liber sa scrii orice, dar trebuind sa-ti negociezi modul de viata, nu numai opera, in conditiile economiei de piata. Adaptarea la noul statut este, bineinteles, invers proportionala cu varsta autorilor.
Dar problema canonica a acestui moment este alta si probabil ca abia acum dam peste cauza mai ampla a mentinerii canonului anterior. Sa ne intelegem: nu sustin in acest fel ca nu au loc schimbari. Dimpotriva, sustin ca schimbarile sunt de anvergura. Si tocmai acest fapt produce o incetinire a adoptarii lor, pe de o parte, iar pe de alta parte, a vizibilitatii lor. Caci nu se inlocuieste numai un canon estetic cu un alt canon estetic - desi are loc si o asemenea alternanta -, ci se petrece un fenomen mai complex: se inlocuieste treptat un canon estetic cu un alt tip de canon, in care heteronomia prevaleaza asupra autonomiei si eterogenia asupra puritatii.
Are loc nu trecerea de la modernism la postmodernism - caci o literatura postmoderna a aparut deja in anii 80 -, ci confirmarea, consolidarea acestei treceri prin productivitate, prin urmasi; are loc consacrarea acestei literaturi, canonizarea ei. De fapt, o autocanonizare, adica o legitimare si o reformulare conform unor criterii proprii.
1. Aceasta este marea schimbare care s-a produs - si se produce in continuare - fata de canonul literar antedecembrist.
3. Date fiind cele scrise mai sus, nu ma grabesc sa-i scot de pe lista pe scriitorii canonici de ieri. Nu cred ca modernismul si-a epuizat resursele in cultura romana. Imi amintesc, de pilda, ca in 1999, cand am publicat la editura Univers noul roman al lui Buzura - Revciem pentru nebuni si bestii -, acesta s-a vandut in 14.000 de exemplare. Ceea ce cred ca s-a perimat astazi este tipul de literatura alegorizanta, infloritoare in comunism.
2. Ce inseamna "ultimii ani"? Ultimii 5 ani sau ultimii 15 ani? Ce ne facem insa cu autorii a caror afirmare a inceput in anii 80? Oricum, asa cum e pusa, intrebarea nu are o miza canonizanta (sau are una vaga, indepartata). Ea nu cere altceva - si nici nu a primit altceva - decat o lista de preferinte.
In ce ma priveste, ii voi exclude pe cei afirmati inainte de 90*** (Cartarescu, Craciun, Dan C. Mihailescu, Radu S. Ruba, Cristian Popescu, Razvan Petrescu etc.) pentru ca noutatea sa fie mai vizibila. Ii includ aici si pe exilatii americani (Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Marcel Pop Cornis etc.).
Poezie: Ioan Es. Pop, Ion Chichere, Dan Coman, Mihai Galatanu, Floarea Tutuianu, Ioana Nicolaie, Ruxandra Novac.
Proza: Paul Goma, Mircea Daneliuc, Petru Cimpoiesu, Simona Popescu, Florina Ilis, Veronica A. Cara, Ionut Chiva.
Jurnale-Memorii: Mihail Sebastian, Alice Voinescu, Nicolae Steinhardt, I.D. Sirbu, Matei Calinescu (Portretul lui M.), Annie Bentoiu (Timpul ce ni s-a dat).
Eseuri: Sorin Antohi, H.-R. Patapievici, Andrei Cornea, Caius Dobrescu, Ruxandra Cesereanu, Ioana Parvulescu.
Critica literara: Virgil Podoaba, Al. Cistelecan, Stefan Bórbely, Carmen Musat, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Andrei Terian.
CARMEN MUSAT
Schimbarile de canon sunt lente si rareori spectaculoase
Mai vizibile dupa evenimente majore - politice sau sociale, cum a fost decembrie 1989 -, schimbarile de canon se produc, in general, lent, de-a lungul mai multor ani, si doar arareori ele sunt spectaculoase. Cum, pana in 1989, criteriul politico-ideologic a fost uneori mai important decat cel estetic in alcatuirea canonului, era de asteptat sa asistam la o rapida revizuire a acestuia. E nevoie de cel putin o generatie noua de cititori si de critici literari care sa impuna schimbarile canonice.
A scazut in mod vizibil (si previzibil) interesul pentru literatura esopica si, in general, pentru scriitorii considerati importanti inainte de 1989, si au fost redescoperiti si readusi in prim-plan autori despre care se vorbea putin pana atunci - ma gandesc la N. Steinhardt, la I.D. Sirbu sau Alexandru Vona, dar si la Norman Manea, la Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.
Foarte prezenti in revistele culturale si in librarii au fost si reprezentantii Scolii de la Targoviste, Mircea Horia Simionescu, Costache Olareanu si, prin cartile inedite care s-au publicat, si Radu Petrescu. Au revenit in atentie, prin reeditari sau carti noi, Radu Cosasu si Gabriela Adamesteanu, ale caror scrieri, publicate in cea mai mare parte inainte de 1989, nu sunt "datate". In poezie, Nora Iuga si Ioana Ieronim au devenit nume sigure. S-au impus in ultimii cincisprezece ani scriitorii generatiei 80 - Mircea Nedelciu, Gheorghe Craciun (romanul sau, Pupa Russa, si studiul erudit, original si nuantat despre poezia moderna, Aisbergul poeziei moderne, fiind, probabil, printre cele mai importante carti ale ultimilor 15 ani), Mircea Cartarescu (care s-a impus nu doar ca poet, ci si ca prozator si eseist; daca in materie de poezie mi-e greu sa aleg, pentru ca e inconfundabil in toate volumele publicate, Nostalgia si Pururi tanar, infasurat in pixeli sunt titlurile pe care, din proza si eseistica, as miza oricand), Daniel Vighi, la fel de bun in proza si in eseu, Bedros Horasangian. In materie de eseistica nu pot fi omisi Liviu Antonesei, Adriana Babeti, Ruxandra Cesereanu, Andrei Cornea, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Andrei Plesu, Simona Popescu, Ciprian Siulea, Stelian Tanase (in ordine strict alfabetica). Poeta, prozatoare, eseista, Simona Popescu poate fi considerata, cred, printre cei mai semnificativi autori aparuti in ultimii cincisprezece ani (a debutat in 1990). I se pot alatura Andrei Bodiu, Mihai Ignat, Doina Ioanid, Ioana Nicolaie, Ioan Es. Pop, Iustin Panta (din nou in ordine alfabetica). In materie de critica literara, preferintele mele merg spre Stefan Borbely, Paul Cernat, Sanda Cordos, Nicoleta Clivet, Luminita Marcu, Marius Chivu.
Am omis, cu siguranta, destule nume. Canonul nu este insa niciodata imobil si nu depinde, in exclusivitate, de opinia unui singur om, oricat de autorizata ar fi aceasta.
IOAN STANOMIR
Dupa cincisprezece ani
Lansata prin interventia lui Virgil Nemoianu la inceputul anilor 90, dezbaterea relativa la semnificatia si constitutia canonului literar este indisociabila, istoric, de polemica ocazionata de utilitatea/necesitatea "revizuirilor". Din acest punct, clivajul din campul intelectual a devenit unul imposibil de ignorat, iar distinctiile de atitudine, timbru si selectie, la nivelul diferitelor grupari, generatoare de confruntari.
"Batalia canonica" este asociabila unei teme pe care "revizuirile" au plasat-o in prim plan: relatia, uneori dilematica, dintre productia autorului si raportarea lui, concret-biografica, la angrenajul totalitar ce a definit ultima jumatate de veac. Orice perspectiva de a reconcilia punctele de vedere adverse este una iluzorie: intre strategia eufemizarii, care refuza, mai mult sau mai putin direct, o anatomie a complicitatii intelectuale, si evaluarea unui context al culpei, context din care insasi opera face parte, o cale de mijloc este cu dificultate imaginabila critic si etic.
Resurectia memoriei, in sensul cel mai larg al sintagmei, este responsabila pentru regandirea pozitiei detinute in canonul anterevolutionar de autorii care ilustrau, in lectura "angajata" a criticii, "luciditatea" si "curajul" in confruntarea cu raul totalitar. Pierderea de prestigiu nu este decat reflexul unei recontextualizari postrevolutionare. Pentru a fi precis, unul dintre cazurile limita de revizuire canonica este cel al romancierilor incadrabili in tipologia narativa a "obsedantului deceniu".
Dincolo de inegalitatea valorii estetice, obiectele textuale ale lui Marin Preda, Alexandru Ivasiuc ori Constantin Toiu apar, retrospectiv, ca datate istoric si tarate de un mod predictibil de relectura a istoriei postbelice. Decupajul lor cautioneaza, direct sau indirect, un efort oficial al partidului de a inocenta sistemul, prin indicarea, spectaculoasa, a erorilor de parcurs. Mitizarea prezentului de constructie socialista este dublata de exorcizarea demonilor trecutului. Repozitionarea, postuma, a lui I.D. Sarbu intervine pe acest fundal est-etic, in terminologia Monicai Lovinescu. Contrastul dintre esopismul fictional si energia epistolarului sau indica ratiunile unei mutatii in cadrul ierarhiilor literare.
Regandirea canonului implica si o inteligenta dozare a nuantelor in judecata critica: a ignora, dupa un deceniu si jumatate, potentialul de complicitate ideologica al unor texte dramaturgice "angajate", in numele unui fals purism estetic, este o proba de cecitate, daca nu de ipocrizie. Comunicarea dintre etic si estetic in anii de comunism este una dintre pistele de relectura ce nu pot fi refuzate in avans. Publicarea jurnalelor inedite ale lui Radu Petrescu ofera accesul la un tip de depozitie care transcrie un refuz al aderarii, implicit, dar nu mai putin transant.
Fara a evita raspunsul la invitatia dvs. de a nominaliza pe autorii potential "canonizabili", as alege o strategie mult mai flexibila in formularea replicii mele. Ceea ce poate fi retinut ca definitoriu este efortul de a dota cultura autohtona cu un set de referinte critice: primul in ordine cronologica, stabilind un standard, Dictionarul scriitorilor romani, coordonat de Marian Papahagi, Aurel Sasu si Mircea Zaciu. Nu mai putin importanta, opera girata de Ion Pop, Dictionarul analitic de opere literare romanesti. In fine, dar nu in cele din urma, masiva Enciclopedie a exilului literar romanesc, datorata energiei lui Florin Manolescu. Mai mult decat o lista, disciplinata si precis ordonata de nume, ceea ce memoria mea (afectiva) poate actualiza in acest moment este traductibil intr-un sir de prezente: Iustin Panta, Petre Barbu, Alexandru Vona. Si un catalog de texte asociabil unei sensibilitati intelectuale: Politicele lui H.-R. Patapievici, Amintirile in dialog ale lui Matei Calinescu si Ion Vianu, Eseurile morale ale lui Petru Cretia, Paradoxul roman al lui Sorin Alexandrescu. Pe un alt plan, in ecuatia caruia eticul coloreaza esteticul, Inchisoarea noastra cea de toate zilele, depozitia lui Ion Ioanid.
MARIUS CHIVU
Reconsiderarea manieristilor
1. Canonul are un caracter predominant reformator (neplanificat) si nu revolutionar (ierarhiile presupun o dinamica intrinseca), confruntarile polemice demonstrand tocmai existenta neprogramatica, ciclica si discreta a canonului. Asadar, canonul este intr-o continua miscare de la jumatatea piramidei in jos, cum ar spune Paul Cornea, schimbarile nefiind vizibile in totalitatea lor. La o simpla privire putem insa vorbi de un real succes de critica al marginalilor interbelici: Blecher, Fantaneru, Sulutiu si chiar Mihail Sebastian sau Anton Holban si, pe fondul unei rutinari critice si chiar al scaderii bruste de audienta in ceea ce priveste opera unor Preda, Breban, Eugen Barbu, Toiu, Fanus Neagu, Nichita, Sorescu s.a., de revitalizarea critica a prozatorilor targovisteni, a poetilor Naum, Dimov, Brumaru, Mircea Ivanescu s.a. Schimbarea consta, in cateva cuvinte, in reconsiderarea asa-numitilor minori, a manieristilor a caror opera se arata acum deloc afectata de receptarea pietei literare democratice. Un alt aspect important al dinamicii canonului este introducerea in manuale, in canonul curricular asadar, a unor scriitori "blocati" in anii 80, cum ar fi Mircea Cartarescu, Gheorghe Craciun sau Mircea Nedelciu, dar si a unor contemporani, Simona Popescu sau Ovidiu Verdes
2-3. I-as mai adauga, supunandu-ma capriciilor memoriei, pe Ioan Es. Pop, Floarea Tutuianu, Cristian Popescu, I.D. Sirbu, Razvan Petrescu, Petru Cimpoesu, Radu Aldulescu, Dan Lungu, Ioana Parvulescu, Caius Dobrescu, Carmen Musat, Andrei Cornea si Sanda Cordos, desi lista ar putea continua lejer cu cel putin zece nume.
Ancheta realizata de Gabriela Adamesteanu si Cristina Spatarelu
CONSTANTIN ABALUTA
Vid si plin in arta coregrafica
Nefiind un specialist in arta coregrafica, aceasta prezentare va fi fatalmente una simpatetica. Raportandu-ma la placerea introspectiva pe care mi-o dau spectacolele d-nei Ianegic, pot spune ca aceasta carte m-a uimit. Caci e intotdeauna uimitoare puterea de analiza si sinteza pe care un artist o are vizavi de propria sa arta si e plin de invataminte sa constati, inca o data, ca spontanul simtirii se cladeste, ca o arhitectura, pe plinuri si goluri indelung studiate si testate.
Riguros structurata, cartea analizeaza diversele conjuncturi care dau nastere spectacolului coregrafic modern. Actualul si virtualul, realul si posibilul, cat si legatura lor cu noile tehnologii, sunt parametrii intre care trebuie sa functioneze arhitectura dramaturgica propriu-zisa a acestor spectacole. Si e suficient sa privim cele doua coperti ale splendidului volum editat de Institutul Cultural Roman, ca sa pricepem din doar doua secvente - e drept, extatico-paroxistice - faptul ca toate aceste deziderate teoretice Raluca Ianegic le-a transpus cu brio in act. Misterul corpului uman si al dublurilor sale posibile, al cojilor rigide de sub care ne extragem flexibilitatea si scanteierea ori, si mai exact, forand si mai adanc: e vorba "despre acel "foc de sub piele", care face ca timpul sa arda fiecare miscare in aer" (p. 136).
Cele trei capitole care marcheaza conjuncturile filosofice, teatrale si plastic-muzicale in care se produce nasterea dansului modern sunt eseuri profunde, scrise intr-un limbaj inspirat, poetic chiar, pe alocuri. Raluca Ianegic investigheaza aici cele mai diverse domenii ale spiritualitatii si le raporteaza, in chip esential, la lumea dansului. Ne reveleaza, astfel, incitante conexiuni: de la husserliana valenta de semn a gestului, la extrapolarea lui Merleau-Ponty prin care corporalitatea, cu intrinsecile ei posibilitati de dispunere in spatiu si succesiune in timp, e capabila sa transforme semnele tot in semne, pana la "schema corporala" a lui Schilder care prelungeste dincolo de limitele corpului cunoasterea si localizarea miscarilor noastre. Ne propune alte posibile modele coregrafice, precum, de exemplu, "corpul amestecat si fondator" al lui Michel Serres, respectiv spatiile religiilor si ale politicului, prin jocul lor, brutal ori insidios, de cucerire a puterii.
Capitolul care se refera la contextul teatral trece in revista marile nume ce au influentat arta coregrafica. Sunt pomeniti aici: Grotowski si trecerea de la ritual la happening, antrenarea spectatorilor intr-un act ce devine osmotic, anteic; Kantor si interactiunea obiectelor si-a trupurilor vii; Artaud si cruzimea ca motor al dramaticului, conditionand purificarea si indumnezeirea tocmai de aceste noduri energetice; Gordon Craig si dimensiunea metafizica, supra-marioneta, nu corpul in carne si oase, ci corpul in stare de extaz.
Contextul plastic este considerat ca major in coregrafie, autoarea amintind colaborarile lui Braque, Léger si Picasso cu baletele lui Rolf de Maré, aportul lui Schlemmer si Kandinski la miscarea Bauhaus si happening-urile zilelor noastre. Cat despre muzica, ea este privita ca un univers sonor din care, pe baza empatiei, coregraful isi extrage ideile gestuale.
Analizand dramaturgiile coregrafice, autoarea distinge trei tipuri. Astfel: dramaturgia coregrafica continua (adica narativa, aristoteliana, cronologica, mizand pe inlantuirea cauza-efect), dramaturgia coregrafica discontinua (adica aceea care pune accentul pe actualizarea memoriei corporale, pe confesiune, pe jocul spectator-public) si dramaturgia coregrafica rizomatica, respectiv aceea care, pornind de la sugestii deleusiene, propune dispersarea eului, faramitarea lui, constanta lui nedefinire, transcendenta estompata, imanenta omniprezenta. Ajungand in acest punct, autoarea isi dezvaluie preferinta pentru aceasta ultima modalitate si, trebuie sa spun ca - asa cum veti vedea ceva mai incolo - , fara sa stiu, intr-un anume moment artistic, m-am raliat si eu acestor preferinte. Transdisciplinaritatea si opera totala si Tendinte coregrafice post-moderne sunt capitolele ce incheie cartea. Ele aduc sporul de noutate si experiment, de constructie polifonica ce integreaza domenii diferite, ca filosofia, poezia, fizica, matematica, in matca aceluiasi orizont.
Realizarilor Centrului de expresie artistica - for interdisciplinar condus de Raluca Ianegic intre 1992 si 1994 la Teatrul Odeon din Bucuresti - iata ca acum li se alatura aceasta carte fundamentala, in care seriozitatea demersul ideatic general se impleteste cu precizia si eleganta raportarilor strict coregrafice si cu expresivitatea scriiturii.
Daca ar fi sa spun de ce mie, ca profan, imi place aceasta carte, as spune urmatoarele. Raluca Ianegic scrie tot atat de frumos, nervos si esential precum danseaza. In plus, citind aceasta carte, am aflat realmente de ce imi place dansul, am gasit, bine argumentate, motivele pentru care mi-au placut anume spectacole coregrafice, iar altele mi-au placut mai putin. Si, pour la bonne bouche, am aflat de ce, dupa ce m-am delectat cu spectacolele Solo si Eu nu, pe care Raluca Ianegic le-a creat pornind de la texte beckettiene, eu, un impatimit cititor si traducator al irlandezului nobelard, m-am trezit de zeci de ori noaptea si, la lumina veiozei, am scris rand pe rand strofele unui poem care s-a intitulat ulterior Solo. Abia acum, citind aceasta carte, pricep ca strofele poemului meu, scrise intermitent, la distante nocturne variate, erau de fapt secvente rizomatice, constituind plinurile si golurile unui discurs coregrafic pus sub semnul domnului Deleuse. Chiar ironica, deci postmoderna, transdisciplinaritatea domnului Basarab Nicolescu incepe sa ne bantuie pe toti. Avand in vedere aceasta, pe cand renasterea Centrului de expresie artistica?
Andrei Codrescu la Bucuresti
Pe 12 si 13 aprilie a.c., a avut loc la Bucuresti o tripla lansare Andrei Codrescu: in prima zi, la libraria Carturesti - a romanului Casanova in Boemia, publicat de editura Polirom, la care au luat cuvantul, alaturi de autorul insusi, Denisa Comanescu, Ioana Avadani, Ioan T. Morar si Mircea Vasilescu - iar a doua zi, la ICR - a volumelor de poeme Era azi (traducerea Ioanei Ieronim si a lui Carmen Firan) si Instrumentul negru. Poezii 1965-1968, la care au participat, alaturi de autor, Horia-Roman Patapievici, Denisa Comanescu, Ioana Ieronim, Carmen Firan, Ioana Avadani, Catrinel Plesu, Andrei Oisteanu si Nicolae Prelipceanu. Prezentam in continuare fragmente de la acest eveniment.
Visul lui Casanova
Denisa Comanescu: Avem alaturi de noi un mare scriitor american de origine romana. Andrei Codrescu s-a nascut in 1946 la Sibiu, iar in 1967 a ales libertatea si a plecat in SUA. Acolo este cel mai cunoscut american din Romania - nu numai datorita operei sale, ci si a faptului ca sustine, inca de la inceputul anilor 80, o rubrica saptamanala la National Public Radio, All things considered. Andrei Codrescu isi lanseaza astazi romanul publicat in Statele Unite in 2002, Casanova in Boemia. Eu am citit cartea printr-o grila trista. Autorul, care se identifica cu naratorul, poate exista si supravietui numai prin opera sa. Casanova, prin Casanova in Boemia, invie si traieste pana la 1960. De ce traieste atata? De ce pana la urma ajunge sa-si deschida o carciuma la Paris? Pentru ca el vrea sa-si vada opera publicata asa cum a scris-o, ceea ce editorii lui ezitau sa faca. De fiecare data, Casanova este in cautarea operei sale; el de fapt isi vampirizeaza operele aparute si deformate in diferite editii, opere cu taieturi, cu adaugiri din partea editorului s.a., pana cand le devitalizeaza total, iar un editor este obligat in final sa publice opera initiala. Acesta a fost visul lui Casanova.
Ioan T. Morar: Credeam ca o sa citesc un roman scris de un poet, o poveste cu metafore, cu incifrari; dimpotriva, am fost socat, inca de la primele pagini, sa constat ca este un roman foarte serios, foarte solid. De fapt, sunt trei romane aici: romanul propriu-zis, unul istoric, erotic, satiric, apoi epilogul, care cuprinde toate inovatiile la care Andrei Codrescu a fost tentat sa recurga, tot ceea ce ar fi vrut sa rastoarne ordinea din primul roman. Exista apoi al treilea roman, postmodern - suma celorlalte doua.
Mircea Vasilescu: Cartea fiind atat de erudita, am avut impulsul de a verifica sursele documentare; pe de alta parte, ea e atat de plina de fascinatie, de inventivitate si de miez incat nici nu mai conteaza cine a fost Casanova, daca a existat, daca a trait in Boemia sau in alta parte, daca a murit sau nu. Tot timpul m-am lasat sedus de partea istorica, documentara; s-a facut o comparatie cu Umberto Eco. La Andrei Codrescu echilibrul e in favoarea lecturii, a placerii de a citi. Eu identific in Casanova in Boemia si un fel de roman despre inceperea modernitatii. La un moment dat, Casanova spune ceva de genul "incepe era multimilor". Incepe intr-adevar era multimilor cam pe atunci, iar Casanova, cu individualismul lui uneori agresiv, alteori nepasator, alteori foarte cald, trece prin aceasta epoca pana cand isi vede opera incheiata prin publicare; de abia atunci ea capata sens. E si o carte care invita la reflectie, la a doua si la a treia lectura. Asa cum destul de rar se intampla in zilele noastre.
Nu am incetat sa fiu scriitor roman
Andrei Codrescu: Sunt emotionat. In Statele Unite nu prea avem critici buni ai literaturii. Avem multi care recenzeaza carti, dar lipsesc calitatea gandirii si profunzimea lecturii pe care le-am intalnit aici in Romania. In revistele academice se scriu studii groase si plictisitoare, dar foarte rar despre poeti in viata. Eu nu am speranta ca cititorii americani sa descopere toate lucrurile, toate gandurile pe care le-am pus in cartile mele. Paradoxal, cititorii romani sunt cei care le descopera, in traducerea extraordinara de care am avut parte, a Ioanei Avadani in proza, a Ioanei Ieronim si a lui Carmen Firan in poezie. Asa ca niciodata nu am incetat sa fiu scriitor roman - in ciuda faptului ca am incetat sa vorbesc limba romana la varsta de 19 ani. Dar de fiecare data cand m-am intors in tara - in 1989 si acum -, am simtit ca se intampla ceva extraordinar cu scrisul meu.
Nicolae Prelipceanu: Dupa parerea mea, Casanova in Boemia este un roman perfect european, judecand dupa felul atent in care este scris; in acelasi timp, e interesant cum se raporteaza la Sade. Chiar i-am spus, e probabil un Sade soft, un Sade fara sadisme. Daca Sade scria filosofia in budoar, aici gasim filosofie si chiar sex in biblioteca, caci Casanova efectueaza un fel de initieri, atat culturale cat si erotice, cu niste fete de la tara, din Boemia. Pana la epilog, este un roman perfect clasic, cu rigorile vremurilor noastre, dar povestit frumos, cu referinte culturale - totul poate fi probabil regasit in documente. Epilogul insa arunca in aer povestea, trimitandu-l pe Casanova in viitor, adica in prezentul nostru sau aproape de el.
Carmen Firan: Am citit Era azi intr-o noapte. Insa insomniile aveau sa urmeze dupa ce, dintr-un impuls poetic si din dragoste pentru poezia lui Andrei Codrescu, i-am trimis un e-mail in care-i spuneam ca mi-ar placea sa-i traduc cartea. El a fost de acord imediat si m-am descoperit in fata unei munci infernale. Si daca nu ar fi fost Andrei care sa-mi dea peste degete sau sa ma laude cand nici nu meritam, daca nu ar fi fost Ioana Ieronim, care a sarit in ajutor si s-a si ocupat de ingrijirea editiei, probabil ca niciodata nu as fi dus la capat aceasta jumatate de carte pe care am tradus-o. Vreau numai sa va spun povestea acestui titlu. Tudor Jebeleanu, atunci cand a trebuit sa proiecteze coperta, ne-a trimis un e-mail intrebandu-ne daca e vorba de Erá azi sau Éra azi. Raspunsul imediat a fost: amandoua. E adevarat, aceasta carte este si substantiv, si verb, si timp, si mod, este o poezie colturoasa, incomoda, grea, provocatoare, dar este si o fresca si o fronda a lumii americane, cu enorm de multe referinte la cultura romana, la Eliade, la Gellu Naum, la revolutia romana, pe axa Ierusalim-Sibiu-Chicago-New Orleans, axa care de altfel traverseaza toate cartile lui Andrei Codrescu.
Ioana Ieronim: Eu am avut intr-adevar bucuria sa continuu a traduce poezie de Andrei Codrescu, dupa ce in 97, la Editura Fundatiei Culturale Romane, a aparut cartea Candoare straina. As dori sa va citesc ultima fraza din biletul de dragoste pentru cititorii romani, scris de Andrei cu acest prilej: "Eu, din toata inima, pot face dovada ca nici portile, nici zidurile, nici ideologiile, distantele sau limbile nu sunt reale. Poezia poate sa treaca prin ele. Iubite cititor roman, sa stii ca aceste cuvinte au fost intotdeauna cu tine". Am tinut sa citesc aceasta fraza a lui Andrei, pentru ca ea este la fel de valabila si astazi. Pentru ca in momentul in care noi, traducand din opera sa, ne-am apropiat de texte, am vazut ca niciodata Romania, acest loc al nasterii sale, si Sibiul, foarte adesea in mod specific, nu sunt absente din orizontul sau de referinta. Andrei m-a intrebat de multe ori cum se intampla acest succes al sau, in formula pe care o are. Este evidenta valoarea literaturii pe care o creeaza. Insa e mai mult decat constiinta valorii, este o caldura iradianta, o ambianta in imaginea vietii pe care el o are. Acest lucru este adevarat intr-o asemenea masura, incat, desi il caracterizeaza spiritul ludic si ironia, si uneori accentele de sarcasm, totusi o caldura a unei iubiri de viata si de oameni nu va lipsi niciodata din scrierile lui, nici macar in momentele de furie extrema pe care le exprima in registre artistice variate. Am observat reactia aceasta fata de textul sau, pentru ca nu toata lumea are privilegiul de a-l cunoaste. Vreau sa va spun ca fiecare dintre cei care au participat la facerea cartii Era azi a avut un sentiment de devotiune si chiar de iubire fata de text. Este un mare dar pe care scriitorul ni l-a facut.
Andrei Oisteanu: In ultimul interviu acordat, spuneai ca actiunea ultimei tale carti, Wakefield, se petrece tot in Chicago si ca fictionalizezi moartea lui Culianu.
A. Codrescu: Culianu mi-a fost prieten si am fost foarte socat de asasinarea lui, ramasa inca un mister. Fictionalizarea am facut-o cu mare delicatete. Asta se intampla in contextul in care Wakefield, personajul meu, calatoreste prin America si ajunge in Chicago in momentul in care se declanseaza campania NATO in Serbia, in Iugoslavia, cand deodata oamenii nu mai vorbesc unii cu altii, se cearta, ba chiar au loc si incidente violente intre sarbi si croati. Unul dintre personajele pe care le intalneste Wakefield ii relateaza istoria lui Culianu, in sensul ca l-a cunoscut pe el si opera sa. Se vorbeste despre el, despre ce a scris, dar si despre tensiunile care in acel moment rup comunitatile din Chicago. Acesta e contextul. Cred ca cititorul nu va considera ca, intr-un fel, am exploatat ceea ce ramane o istorie tragica.
A consemnat Ioana Anghelescu
