Pe aceeași temă
Cu fotografiile lui Cosmin Bumbuţ se întâmplă mereu altceva. Nu vei găsi niciodată emblemele, nici negative, nici pozitive. Nu vei regăsi în lucrările lui nici atmosfera pozitivată, nici pe cea în negativ. Ci atmosfera aşa cum e ea, amestecată, atemporalizată: captarea într-o secundă a timpului, intrat tot în acel moment al declanşării.
România este expoziţia de fotografie a lui Cosmin Bumbuţ, plasată în holul Băncii Naţionale a României, şi vernisată pe 6 septembrie, în cadrul Zilelor Culturale BNR, cu ocazia celor 130 de ani de existenţă a băncii. Din păcate, nu o expoziţie pentru publicul larg, dar poate, în viitor, subiectul unui album. România lui Bumbuţ adună la un loc personaje, priviri, locuri. Nu poţi spune că e o Românie nici veselă, nici tristă, în fotografiile lui. Nu e vorba de stări unice şi bine definibile, ci de o condensare a tuturor acestora. „Eu mă abţin să declanşez la prima vedere“ – spunea la un moment dat Bumbuţ, într-un interviu. Aşa este, România lui nu e instantanee, ci una a stărilor interioare suprapuse pe lentila camerei de luat vederi. Fotografiile lui sunt stratificate, te obligă să cauţi dincolo şi să dai la o parte vălul, să depliezi imaginea: dincolo de ceaţă, e linia orizontului, dincolo de aburi, se schiţează o mână, dincolo de fum, e un om, de fapt un cap de om, în spatele ferestrei, e o privire. Dincolo de oameni, uşi, umbre, e portretul unui bărbat, rupt dintr-o gravură de Dürer.
Să dai vălul la o parte ca să vezi adevărul
Aşa e România lui Bumbuţ, o lentilă pentru adevărata Românie. El ia cadrul drept lentilă pentru adevăratul cadru. Fotografia în fotografie spune parcă povestea digitalizării imaginii. Aparatul digital te lasă să vezi – pe ecranul mic – ceea ce tocmai ai fotografiat. Te ispiteşte cu imaginea abia luată, te lasă să o studiezi atent şi îţi dă posibilitatea refacerii, recreării cadrului până când îl ai pe cel dorit. O cvasi-anulare a ideii de fotografie şi o artificializare a acesteia. Ochiul lipit de lentilă, ascuţimea şi privirea lui ţintită înainte de a declanşa sunt înlocuite cu privirea de ansamblu, înainte şi după declanşare. Or, ceea ce face Bumbuţ în fotografiile sale este, metaforic, tocmai fotografia fotografiei cu care eram, am fost obişnuiţi. Cadrul său închide în el cadrul fotografiei văzute prin lentilă: fotografia în fotografie, România văzută după o excesivă mărire a cadrului. Apelând la Barthes, am putea spune că punctum-ul este tocmai acela: fotografia dinăuntru devine rana fotografiei de acum, ţinta ochiului, surpriza. Şi – făcând o paranteză – nu putem să nu mărturisim că fiecare fotografie a lui Bumbuţ te învaţă lecţia excepţională a lui Barthes şi a „întâmplării subtile care te răneşte şi te pătrunde“, punctum-ul (evident, nimic întâmplător în naşterea anul trecut a unei reviste de fotografie tocmai cu acest nume – creaţie tocmai a lui Cosmin Bumbuţ).
România. Pământul-corp
Pământul respiră în fotografiile României. Liniile dealurilor par spinarea unei balene, sloiurile de gheaţă se întind şi cuprind tot, asemenea unei molime, pavajul ud pare un năvod sau o năframă ţesute din fragmente de oglindă, întinsul mării pare o pleoapă închisă, cu genele din valuri franjurate. Fotografiile peisajelor româneşti sunt extrem de umane: privirea de sus, de la distanţă, pare de fapt surprinderea în detaliu a unui imens corp. Nimic sălbatic, nimic nelalocul lui. O Românie privită la scară umană. Între toate aceste imagini, îşi fac cu uşurinţă loc privirile din portretele unor personaje pe care le recunoaştem: Victor Rebengiuc, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Cristian Mungiu, Andi Vasluianu, Răzvan Mazilu sau Adriana. Privirile lor sunt ori directe, ori piezişe, ori născute din poziţia mâinilor şi a picioarelor, ca în cazul fotografiei Adrianei, care te priveşte din vârful degetelor, celor douăzeci de degete, de la mâini şi de la picioare. Fiindcă ochii sunt tăiaţi din cadru.
Prezente în expoziţie au fost şi câteva fotografii din seria Transit (un album premiat în 2003 de către Asociaţia Editorilor Români – „Cartea de Artă a Anului“). Nu poţi vorbi scurt despre aceste extraordinare fotografii ale trecerilor, dar ele pot fi uşor alăturate unor nume precum Walter Benjamin, Harun Farocki sau Georges Didi-Huberman. Filosoful şi autorul unui studiu precum Passagen-Werk, artistul şi omul de film (şi mă refer mai ales la un video precum Respite – analiză vizuală a lui Farocki, pe o filmare care a supravieţuit unui lagăr nazist de tranzit şi imaginea trenului care pleacă spre moarte), teoreticianul imaginii (şi iată aici, printre multe altele, o carte excepţională a lui Didi-Huberman, Images malgré tout) se întâlnesc cu fotografiile extrem de puternice vizual ale lui Cosmin Bumbuţ.
O capitală singură
Într-un decor pustiu, fără oameni şi maşini, ca o locaţie părăsită dintr-un studio cinematografic, tronează Casa Poporului, la capătul unui bulevard măturat de vânt. Pe indicatorul de la trecerea de pietoni este desenat singurul locuitor al zonei. Este fotografia cu cel mai mare impact emoţional din expoziţia României.
Cu titluri simple, care indică locul şi anul, poezia fotografiilor lui Cosmin Bumbuţ se scrie doar la nivelul imaginilor.
Cosmin Bumbuţ, România. Zilele Culturale BNR. Septembrie 2010.
