Pe aceeași temă
Sunteţi un coregraf cunoscut şi apreciat. Dar şi un la fel de bun actor. Care dintre aceste două ipostaze prevalează în creaţia dumneavoastră, din punct de vedere al abordării spectacolelor? Cum v-aţi format?
Adevărul e că pot spune că sunt format mai mult la şcoala teatrului, că tot ceea ce am făcut până acum e legat într-o foarte mare măsură de teatru, ba chiar că întâlnirile cele mai definitorii din cariera mea au fost cu oameni de teatru.
Maia Morgenstern, Alexandru Dabija, Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Dragoş Galgoţiu, Ştefan Iordache, Cătălina Buzoianu, urmează o colaborare cu Alexander Hausvater..., iată doar o parte dintre cei care m-au „adoptat“ imediat, alături de care am mers o bucată de drum. Le mulţumesc că nu m-au considerat un intrus, le mulţumesc că am învăţat atâtea unii de la alţii. Acolo unde există generozitate artistică şi deschidere, lucrurile (artele) se îmbogăţesc reciproc.
De fapt, eu am debutat nu dansând, ci cu un spectacol de teatru şi dans, Dama cu camelii, realizat împreună cu Maia Morgenstern. Nu ştiam nimic, aveam doar un curaj vecin cu inconştienţa, făceam totul cumva empiric, mânaţi de intuiţie.
Puţin mai târziu, chiar şi în ziua de azi, am încercat să „recuperez“ dansatorul din mine, de fapt le fac pe toate – regie, coregrafie, interpretare – aşa cum „îmi vin“, aşa cum le simt, aşa cum le vine rândul.
În plus, colaborarea mea din ultimii ani cu teatrul grec nu cred că e întâmplătoare. În Grecia s-a născut sincretismul artelor, tot acolo dansa, desculţă, la început de secol XX, Isadora Duncan, precursoarea dansului contemporan. Anul trecut am realizat la Atena spectacolul Isadora, when she danced, o piesă de Martin Sherman, inspirată, fireşte, de personalitatea acestei mari figuri a dansului. Tot la Atena, în 2005, am montat musicalul Marlene de Pam Gems, un spectacol care, la fel, tindea să fie total, în care actorii jucau, cântau şi dansau.
Cea mai recentă premieră de la Teatrul Odeon, Depeche/Dance, indică o ieşire foarte promptă în întâmpinarea modernităţii, după ce ne obişnuiserăţi cu teme şi vocabulare proprii altor epoci. E un trend pe care-l vom mai întâlni în creaţia dvs.?
Poate că da, sper ca da. Nu vă ascund faptul că spectacole de genul Depeche/Dance sau Urban Kiss le-am realizat, le-am iniţiat ca o dorinţă de a deschide larg uşile spre dansul contemporan, de a ne adresa unui public mai larg; aceste spectacole au, deci, o parte comercială de bună calitate care să atragă (mai ales) tinerii spre scena dansului.
Cred că printre atâtea performance-uri şi experimente şi work-in-progress, am uitat cum e să facem un spectacol cap-coadă, articulat, elaborat, un spectacol pur şi simplu bun. În care dansul, mişcarea şi emoţia nu sunt amânate/alungate/refuzate, mai ales în această epocă în care clar arta e şi o formă de evaziune. Deocamdată, pariul pare câştigat, căci sala este plină-ochi, dar sunt conştient că acest câştig conţine şi o capcană: aceea de a face spectacole numai pe gustul publicului.
Personal (dar nu numai eu), sunt foarte ataşată de spectacole ca Dorian Gray, iar mai recent Remember. Nu doar fiindcă mă simt bine în acest estetism al epocilor decadente, dar şi pentru că le consider un act de curaj, într-o vreme cu alte repere valorice. Dumneavoastră cum simţiţi?
Şi eu mă simt ataşat de această zonă de mare sensibilitate şi estetism şi, tocmai pentru că mă simt foarte ataşat, îmi doresc să mai şi fug uneori, să fac altceva, în altă zonă, cu alte mijloace.
Nu cred că e un act de curaj, e doar o alegere estetică mai... specială, să zicem, pentru că nu toată lumea are acces imediat la ea, însă şi cei care o descoperă mai greu se lasă seduşi, mai devreme sau mai târziu. Dandismul e o lume foarte bogată în semnificaţii, senzaţii, emoţii, foarte culturală, pe mai multe nivele care mai de care mai sofisticate, e o lume plină de teatralitate, permisibilă la joc (şi joacă). De aceea îmi şi place.
Domnule Răzvan Mazilu, este arta şi o dulce inutilitate, un lux care îndeamnă la calm şi voluptate, cum spune poetul? Sau, aşa cum zic colegii noştri de ultimă generaţie, din curentul face to face, de pildă, trebuie să militeze, să se angajeze în realitate? Aţi dat un răspuns la această întrebare poate în Bloc Bach, dar eu insist.
La urma urmei, arta e în toate felurile, şi angajată, şi dulce inutilitate, cum spuneţi. Oglindă clară a societăţii sau entertainment pur. Comedie bulevardieră sau eseu filosofic. Eu mă simt apropiat de toate genurile, atât timp cât sunt bine făcute şi îmi răspund la simpla întrebare „de ce?“. Ba chiar cred cu tărie că montând Oscar Wilde sau Mateiu Caragiale, cu toată lumea lor nebună şi plină de frumuseţe, dar şi de repere, te poţi revolta împotriva realităţii/societăţii contemporane, plină de imoralitate, pornografie, abjecţie, ignoranţă...
De ce credeţi că aţi fost ales să dansaţi în cadrul Zilelor culturale ale BNR şi de ce le-aţi ales ca invitaţi, la rându-vă, pe cele două doamne, Felicia Filip şi Monica Petrică?
Este o onoare şi o bucurie atunci când cineva te sună şi îţi lansează o astfel de invitaţie, asta înseamnă că arta ta nu e degeaba, că ceea ce faci ajunge la cineva şi eşti apreciat.
Am realizat pentru acest eveniment un program alcătuit din mai multe momente din spectacolele mele cele mai recente (Depeche/Dance, Simfonia Fantastică, Un Tango Mas, alături de partenera constantă, Monica Petrică), dar voi prezenta şi un moment de o sensibilitate aparte, alături de soprana Felicia Filip, pe celebra arie Addio del passato din opera Traviata, moment pe care nu l-am prezentat de multe ori tocmai pentru că e foarte fragil şi special.
Mă bucur, repet, când baletul contemporan este pus alături de celelalte arte, când e respectat, când nu este considerat o artă minoră.
