Pe aceeași temă
O generaţie de tranziţie, care se chinuie să armonizeze în ea însăşi două sisteme valorizante, datorându-şi toată complexitatea şi „profunzimea“ eventuală tocmai întâlnirii lor conflictuale. Nu degeaba filmoteca „noului val“ românesc s-a aplecat atât de insistent asupra acestei teme. Dar dacă în cinematografie Cristian Mungiu şi-a adjudecat, prin 4, 3, 2, dar mai ales prin Amintiri din Epoca de Aur, locul fruntaş în producţia de ficţiune pe temă dată, în literatură postul celui mai bun evocator al „întunecatului deceniu nouă“ rămâne în continuare liber.
Un challenger serios este Radu Pavel Gheo, prozator cunoscut pentru profesionalismul său, cu romanul publicat anul acesta şi intitulat Noapte bună, copii!. Cartea sa este cea mai minuţioasă reconstituire din câte cunosc a obsedanţilor ani de dinainte de 1990. Se găsesc într-însa mai toate mărcile de renume şi toate muzicile care circulau şi se fredonau în acea perioadă la noi în ţară. Vacanţa în sat la bunici şi ţigara proastă („Moartea pe schiuri“) fumată departe de incinta şcolii. Spaima de doctorul cu seringă de sticlă şi zvonurile cu Cernobîlul. Poantele cu Gică Petrescu şi desenele cu Mihaela. Cântatul pe versuri englezeşti aproximative şi fanzinele editate de diferite cenacluri entuziaste din toate colţurile ţării. Şi multe, foarte multe altele, pentru reconstituirea cărora îl îndemn pe cititor spre lectură. Cartea lui Radu Pavel Gheo este o veritabilă arhivă, un bazar plin ochi cu memorabilia din comunism, în care se găseşte tot ce se bea, fuma şi cânta pe atunci... Şi ceva în plus. Dacă Cristian Mungiu l-ar fi avut drept consultant pe Radu Pavel Gheo la Amintiri din Epoca de Aur, micile erori de scenografie din film n-ar fi existat.
Asemănările între Mungiu şi Gheo nu se opresc aici. Romancierul aplică cu obstinaţie o tehnică de compoziţie cinematografică, identificată chiar în carte drept cross-cutting. E vorba de alternarea de secvenţe de pe paliere temporale diferite, care desenează o istorie pe sărite, migrând între mai multe puncte de interes din trecutul eroilor. În cazul de faţă, eroii sunt patru adolescenţi din anii 80, Marius, Cristina, Leo şi Paulică, toţi crescuţi cu Michael şi cu Maiden, care, atraşi de mirajul occidental, se gândesc să fugă din ţară. Prima tentativă, la care nu participă decât trei dintre ei, se transformă într-un groaznic eşec, băieţii fiind umiliţi şi bătuţi, iar fata violată. A doua încercare îi va duce pe Cristina şi pe Leo în miticul „Dincolo“, adică, finalmente,
în America, la Los Angeles, unde îl cheamă şi pe nenorocosul Marius. Nici aici nu-i aşteaptă aproape nimic bun. Dacă Marius se salvează muncind la un patron binevoitor, Leo începe să traficheze heroină, iar Cristina devine, la încurajările întreprinzătorului Leo, actriţă de filme porno. „Căderea“ morală nu va întârzia să fie sancţionată: Cristina se va sinucide după ce va fi părăsită de prietenul ei, Leo însuşi va fi ucis în urma unei combinaţii nereuşite. Paul, singurul rămas în ţară, va semna un pact cu diavolul, devenind unul dintre acoliţii mafiei literare ieşene şi prostituându-şi talentul scriitoricesc. Peste ani, întors în România ca să încheie vechi socoteli, Marius obţine o palidă revanşă pentru vechea umilinţă de la tentativa de fugă din ţară, doar ca să fie ucis, la o barieră de cale ferată, de un tren în viteză.
Tehnica narativă folosită, cea a montajului de tip cinema (din E pericoloso sporgersi sau, mai ales, Occident), are meritul de a nu lăsa povestea să devină plictisitoare. Naraţiunea unor destine este deghizată într-o relatare despre România tranziţiei, cu numeroase flashback-uri în 1978, 1983 şi 1986. Există însă şi o problemă: o astfel de tehnică nu funcţionează decât în prezenţa unor caractere bine definite, care să poată fi urmărite convingător în decursul salturilor temporale, uneori acrobatice, pe care le impune montajul. Personajele trebuie să fie recognoscibile, în ciuda schimbărilor majore de decor. În plus, în cazul unor istorii de formare, dificultatea este dublă: eroii apar în mişcare, ceva din personalitatea lor trebuind să transpară încă de la început.
Din păcate, eroii lui Radu Pavel Gheo par lipsiţi de relief, iar destinele lor lipsite de continuitate. Paulică, Marius, Cristina şi Leo sunt personaje şterse, nici măcar drama prin care trec unii dintre ei nereuşind să le dea mai multă consistenţă. Problema este una veche de când lumea, discutată şi de G. Călinescu: copilăria este lipsită de personalitate. Literatura cu copii nu are cum să urmărească formarea de caractere, deoarece ele pur şi simplu nu există la acea vârstă, cât timp nu au avut loc nişte traume fondatoare. De aceea, în copilărie şi adolescenţă, cei patru eroi ai lui Gheo sunt imposibil de deosebit, nu numai unii de alţii, ci şi de toate celelalte personaje copii din literatură sau din viaţă. O soluţie, recomandată de acelaşi Călinescu, ar fi fost trecerea la un poem al copilăriei, dar autorul nostru nu vrea să facă poezie. Lirismul retrospectiv, în genere inevitabil atunci când se vorbeşte de „vârsta cea fericită“, nu este o soluţie în acest roman, chiar dacă apar câteva momente de revelaţie sexuală adolescentină. Noapte bună, copii! se doreşte roman de observaţie, de diagnostic moral asupra unei lumi revolute.
Caracteristică romanului lui Radu Pavel Gheo este, cu toate acestea, abţinerea de la a oferi judecăţi asupra vieţii dinainte de 89, probabil pentru că acestea sunt considerate de la sine înţelese. El îşi face un program din a înregistra, pur şi simplu, sume de date din comunismul anilor 80, înlăturând verdictul care ar reprezenta, poate, o atitudine abuzivă. Şi totuşi, o mare parte din miza discursului „roz“ despre comunism este nuanţa morală: ce primim şi ce aruncăm dintre amintirile de atunci? Nu ştiu dacă soluţia lui Gheo, abţinerea de la condamnare sau apologie, este cea mai indicată. Bănuiesc că este vorba tot de un împrumut cinematografic, în cauză fiind celebra impasibilitate a camerei de filmat, echivalentă muţeniei naratorului. Într-adevăr, în romanul lui Gheo vocea aparţine, cu mici excepţii, doar eroilor (Marius sau Paul), care uită să judece trecutul de cum încep să-l povestească. Concret, de cum începe Marius, în 2000, când are vreo 30 de ani, să povestească evenimente din 1986, el are, dintr-o dată, 16 ani. Aici, maniera de a naviga între diferite segmente temporale nu mai reprezintă un câştig, deoarece prezentul nu pare să posede nici o competenţă în judecarea trecutului. Aş atrage atenţia că tehnica cinematografică nu implică impasibilitate. Dimpotrivă, filmele despre comunism s-au făcut remarcate prin ironie, vehemenţă, compasiune şi umor şi abia în al doilea rând prin acurateţea reconstituirilor de epocă. Camera de filmat a lui Mungiu posedă o anumită vehemenţă ironică la adresa trecutului şi a naturii umane gata să accepte orice abuz, indiferent cât de iraţional, din partea Puterii, oricare ar fi ea.
Eroii lui Gheo sunt copii în comunism, ca atare nu îl înţeleg deloc, nu îl filtrează printr-o sensibilitate morală; maturi, ei sunt împiedicaţi să o mai facă de crezul „cinematografic“ al autorului. De aceea, recapitularea deceniului ultim al comunismului românesc se transformă într-o colecţie de etichete, mărci, abţibilduri, stampe şi discografii de epocă pentru cunoscători. Din păcate, pentru cititorul lipsit de curiozitatea antropologică a experienţei anilor 80 „la firul ierbii“, capitole precum cele despre microcultura tinerilor liceeni pot fi redundante. Evocarea jocurilor şi superstiţiilor copiilor de pe atunci, ca şi lunga prezentare a topului muzical 20 de la radioul sârbesc din 1983, exterioare naraţiunii, parazitează romanul şi îi adaugă numai cantitate. Într-un fel, performanţa lui Gheo în naraţiunea comunismului rămâne una mnemotehnică.
Altfel stau lucrurile când ajungem în vremurile mai noi, de după 1989. Maniera narativă nu se schimbă, aceleaşi lungimi inexplicabile grevează asupra naraţiunii (între ele, o descriere de o inutilă acurateţe a drumului de la Hotelul Traian din centrul Iaşiului până la Casa Pogor). Cu o manevră neaşteptată, Gheo recurge totuşi în romanul său la o infuzie de bulgakovism, ca la Bogdan Suceavă sau Doina Ruşti. Lumea nouă este una drăcească, dar nu cu totul pierdută, pentru că şi bunul Dumnezeu rătăceşte cu toiagul prin Ţara Moldovei. Travestiurile sunt foarte transparente (diavolii, de exemplu, poartă numele de „Dunkelman“ sau „LePendu“), iar intervenţiile celor două forţe antagonice au loc pe rând, într-o concurenţă neascunsă.
Destinele eroilor născuţi înainte de 89 sunt pecetluite prin aceste intervenţii. Toţi vor fi înfrânţi, fie că sunt ucişi direct de forţele întunericului (Leo), fie că sucombă unui pact înjositor cu establishmentul literar ieşean (Paul). Personajul delegat să medieze cel mai des actul lecturii, americanizatul Marius, va fi ucis (cu evident concurs drăcesc) şi se va trezi rătăcind post mortem pe coridoarele copilăriei, când asculta muzică de la sârbi cu prietenii. S-ar zice că unicul refugiu al acestei generaţii fără busolă este copilăria lor furată de comunism, plină de vestigii kitsch şi de o senzaţie difuză de angoasă. Un final cam sumbru şi puţin sămănătorist pentru romanul unei generaţii întregi. Noapte bună, copii! nu este romanul unui timp pierdut, ci reportajul îndelung şi răbdător filmat al acestuia. Sau arhiva aproape exhaustivă a copilăriei de pe atunci.
Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, roman, colecţia „Ego.Proză“,
Iaşi, Polirom, 2010
