Pe aceeași temă
În urmă cu un an i-am scris o scrisoare fostului meu profesor din timpul facultăţii, Livius Ciocârlie, pe care îl admiram în anii 70 nu doar pentru profundele sale cunoştinţe în domeniul literaturii franceze moderne, ci şi pentru rezistenţa sa tenace la orice fel de compromis cu regimul lui Ceauşescu. L-am întrebat, printre altele, cum îi mai merge şi, mă rog, chestii din astea, căci trecuse un car de vreme de când nu ne-am mai văzut. Îmi merge destul de bine, când nu-mi merge rău, mi-a răspuns el, cest la vie! şi apoi mi-a atras atenţia asupra unei greşeli din scrisoarea mea: de fapt, nu era adevărat ca nu ne-am mai văzut de-un car de vreme, căci chiar dacă eu nu-l văzusem pe el de o veşnicie, el mă văzuse pe mine, şi asta chiar de mai multe ori. Căci nu de mult, după ce a depus cereri peste cereri, şi-a putut cerceta, în sfârşit, dosarul de la Securitate, compus din nici mai mult, nici mai puţin de 1.000 (una mie) de pagini, unde a descoperit, printre multe alte surprize, şi multe fotografii de-ale mele făcute de nenorociţii de paparazzi de la Securitate. Citind rândurile fostului meu profesor, m-a trecut un fior rece prin şira spinării, mă simţeam dintr-o dată de parcă aş fi fost urmărit la fiecare pas chiar şi acum, 30 de ani mai târziu.
Şi pentru că tot ce se întâmpla are şi-o urmare, în urmă cu o lună l-am vizitat pe Livius Ciocârlie la Bucureşti şi m-am hlizit uimit la fotografiile cu pricina, pe care le ţinea cu restul actelor fotocopiate într-o ladă din fundul podului. Într-una dintre fotografii m-am putut recunoaşte mirat cum sunam la uşa casei sale din Timişoara, în alta mă aflam cu prietenii la o bere pe faimoasa terasă cu numele fatidic „Groapa“ din acelasi oraş şi apoi mai era acolo o fotografie cu totul şi cu totul deosebită, în care eram surprins din spate, în faţa unui pisoar de la „Groapa“, eliminând berea îngurgitată. Aşa că, până la urmă, tot răul e spre bine, căci până acum nu aveam nici o poză în această interesantă postură.
Cine e acum de părere că acest ultim comentariu nu-şi are locul aici, pe motiv că nu se cade să faci glume pe seama unor chestiuni atât de serioase precum dosarele Securităţii, acela se cam înşală. Pentru mine, astfel de glume făceau parte pe timpul acela din strategia de supravieţuire, hazul de necaz era practicat frecvent nu numai de mine, ci şi de o mare parte a populaţiei. Căci, în rest, nu prea aveam de ce râde. Aşa că ne spuneam pe ascuns glume şi bancuri politice. Ce-i drept, ne periclitam în acest fel libertatea, dar pe acele vremuri nu exista bungee jumping şi trebuia să ne eliberăm cumva adrenalina.
Dar lăsând gluma deoparte şi pentru că tot veni vorba, mi-am amintit un banc: în România comunistă, în RDG sau, mă rog, în altă ţară comunistă din Estul Europei, s-a organizat la un moment dat un concurs de bancuri la nivel oficial. Participanţilor li se punea o singură condiţie: bancurile trebuia să fie neapărat politice. Premiul al treilea consta în 5 ani de puşcărie, premiul al doilea, în 7 ani de temniţă grea, iar premiul întâi într-o frumoasă călătorie în Siberia, cu cazare asigurată pe viaţă.
Cu puţin timp în urmă, a apărut o carte de Ben Lewis la Londra, numită într-un inspirat joc de cuvinte Hammer& Tickle, hai să-i spunem în română „Secera şi mocanul“, un fel de istorie a comunismului din 1917 până în 1989. O istorie bine documentată pe care, citind-o, ne tot umflă râsul, căci Lewis îşi bazează analiza acestei dictaturi nenorocite, înainte de toate, pe tot felul de bancuri. Cum ar fi cel pe care l-am povestit mai înainte sau următorul, care ne învaţă şi el câte ceva despre istorie: Într-un tramvai din Bucureştiul anilor 80 un tip începe să urle undeva în faţă: „Nu mă mai împinge, bă nesimţitule, că eu sunt măcelar!“. Un călător din spate îi spune amicului: „Pe ăsta-l cunosc. În realitate e profesor universitar, dar suferă de mania grandorii“.
N-ar fi deloc rău dacă s-ar traduce cartea asta şi în română, ba mai mult, cred că ar cam fi râsul lumii.
(Traducere din limba germană: Lucian Ţurcaş şi autorul)
