Pe aceeași temă
Uit să plec la Belgrad
Vara asta am fost sunat de la Uniunea Scriitorilor şi întrebat dacă vreau să merg la Belgrad, pentru o săptămână, la o colonie literară organizată de Societatea Scriitorilor din Serbia (SKD). Belgrad, zici? l-am întrebat uşor neîncrezător pe Gabriel Chifu, cel care-mi propunea călătoria. Au fost câteva secunde, recunosc, în care am cântărit oportunitatea ofertei. De ce nu? Nu fusesem niciodată în Serbia până atunci, aşa că am acceptat. Belgradul mi se părea la fel de îndepărtat precum Cologne, unde fusesem în toamna-iarna anului 2003 – la o bursă oferită de Fundaţia Böll –, deşi pricepusem eu că pe hartă părea mai aproape. Însă mintea care nu călătoreşte decât în propriul ei continent situa Serbia undeva dincolo de Europa. Vremurile şi încăpăţânarea sârbească (nu discut acum cât de motivată) au făcut ca o ţară cândva etalon pentru bietul aspirant român la modelul occidental să rămână în afara „cercului de cretă caucazian“, desenat împleticit de o mână căreia-i cresc în fiecare an noi degete.
Am ajuns la Belgrad pe 12 septembrie, cu o zi întârziere faţă de programul propus de organizatori. Am confundat ziua de vineri cu cea de sâmbătă, mai exact nopţile. Urma să plec la 15 minute după miezul nopţii, vinerea. Am plecat sâmbăta. Sfertul de oră care făcea din joi vineri l-am prelungit cu încă 24 de ore. Aşa se face că vineri la prânz eram sunat de Ileana Ursu, scriitoare din Novi Sad, care mă întreba de ce nu am ajuns pe Francuska str., nr. 7, la Belgrad. Acolo, în apropierea Teatrului Naţional, e sediul Societăţii Scriitorilor din Serbia şi eram aşteptat pentru îmbarcarea spre Novi Sad. Mi-au trebuit câteva minute să realizez că ar fi trebuit să călătoresc în noaptea anterioară spre Belgrad şi că îmi amânasem inconştient plecarea cu încă o zi. O zi întârziere adaugată la anii în care nu vizitasem Serbia, ce mai conta...
Trei pălării şi un oraş
La sosire, m-a izbit vederea gării din Belgrad – mică, cochetă, probabil recent renovată, într-un galben neţipător, o clădire de epocă ce amintea de un conac mai răsărit, ca şi de mai impozanta, parcă, gară din Iaşi refăcută acum câţiva ani după o fotografie veche despre care se spune că nu ar fi fost autentică. Au trecut câteva minute până ce am auzit limba pe care o ştiam de la televiziunea iugoslavă din anii 80, când filmele şi programele lor ne făceau să ne simţim exact unde eram: în programul tv de reeducare al lui Ceauşescu, marionetele lui tăcute.
Văzut de la o cafenea din centrul său, în apropierea Pieţei Republicii, Belgradul e un oraş cu suflu european. Doar berea e sârbească, ca şi istoria cartierelor, despre care poţi afla ceva din pliantele pe care gazdele ţi le oferă cu speranţa că vei pricepe măcar puţin. La cafeneaua „Tri Sesira“ (Trei pălării), aflată pe renumita stradă Skadarlija, în vechiul oraş, bărbatul care mă preluase de la gară, funcţionar al Societăţii, mă pune la curent cu situaţia din ţară. Nimic deosebit, criză, recesiune, salarii mici, viitorul e în UE. Viitorul e în trecut, gândesc eu – cândva Iugoslavia era o Mecca pentru destui români care simţeau cum Occidentul începe de la Pancevo. La o bere „Jelen“ aflu câte ceva despre instituţia care mă găzduia, precum şi despre programul pe care-l aveam în faţă. SKD este o „aripă“ disidentă, ruptă acum vreo 10 ani din Uniunea Scriitorilor din Serbia, din motive pe care nu sunt curios să le ştiu. Şi la noi ASPRO a fost cândva o promisiune de înnoire – n-a fost să fie. Skadarljia are un aer vintage, plăcut ochiului. Localnicii îl numesc „micul Montmartre“. Noi avem micul Paris, să fim serioşi... Aici vin turiştii să se plimbe şi să caute cafenele care se găsesc la tot pasul, ca şi urme ale vieţii de odinioară, căci aici trăiau şi lucrau în secolul al XIX-lea ţiganii. Au rămas sărbătorile şi berăriile, magazinele de antichităţi şi galeriile de artă frecventate de turişti, în special după deschiderea sezonului estival, când, în prezenţa artiştilor şi a oficialităţilor, „steagul ţigănesc“ e ridicat în faţa restaurantului „Zlatni bokal“. De altfel, aveam să mă conving, la Belgrad, ca şi la Novi Sad, că sârbii sunt mari amatori de distracţie: străzile erau pline seara, cu tineri flanând peste tot, în cafenele, discoteci şi mici bistrouri de unde răsuna muzica. Văzând longilinele sârboaice nu m-a mirat de ce naţionala lor de baschet e atât de... bună.
Barack Obama l-a citit pe Vasko Popa
În faţa cafenelei unde aflu toate astea, însoţitorul meu îmi arată casa în care a locuit, a pictat şi a scris Đura Jakšić, un artist cu faimă al Serbiei. În casa lui, devenită muzeu, se întâlnesc poeţii sârbi să citească la Serile Skadarlija. Am ajuns să văd şi clădirea Parlamentului Serbiei, înconjurată de o plasă verde care avertiza că se renovează, dar şi clădirea Preşedinţiei sârbe, o casă mai degrabă modestă în comparaţie cu Cotroceniul nostru, aflată într-o intersecţie a oraşului. Vizavi e blocul care adăposteşte Muzeul Ivo Andrić, de fapt un apartament unde a locuit în ultimii ani de viaţă laureatul Premiului Nobel pentru literatură. Observ că instituţii naţionale precum Gara, Parlamentul sau Palatul Preşedinţiei nu au nimic din aerul „măreţ“ al celor româneşti. Sârbii par moderaţi în acest punct, în contrast cu masivitatea, dacă nu cumva megalomania clădirilor noastre.
Ceilalţi invitaţi erau deja la Novi Sad când eu mă întâlneam cu „boşii“ de la SKD, Milovan Marcetić şi Duško Novaković. Cu cei doi aveam să mă deplasez la Novi Sad, unde aveam să fac joncţiunea cu ceilalţi scriitori. M-am mirat niţel că nu mergem la Čortanovci, micuţa localitate din apropierea Dunării unde ni se spusese că vom fi găzduiţi, dar mai târziu aveam să aflu că renovarea casei unde am fi stat trena. Aşa se face că am colindat prin Serbia timp de o săptămână, ca nişte autentici nomazi ce sunt poeţii – şi nu am regretat. Am văzut oraşe şi locuri pe care cine ştie cum şi când le-aş fi văzut. Am văzut Serbia, deşi a trebuit să răspund pe nevăzute astă-vară la un chestionar al gazdelor, care urmează să fie publicat curând într-o revistă literară, în care eram rugat să spun „cum îmi imaginez Serbia“. E simplu, am răspuns: prin poezia lui Vasko Popa, pe care o citeşte şi Barack Obama. Chestia asta, pe care am aflat-o de undeva, m-a făcut „celebru“ în mass-media locală, pentru că Duško Novaković a citat-o în conferinţele lor de presă. Păreau mândri – şi poate aveau de ce. Şi noi am avea – doar Vasko Popa e român...
Poezie şi baschet la Novi Sad
Novi Sad e un oraş de 350.000 de locuitori, în care trăieşte şi o comunitate de români (spre ruşinea mea, am uitat să întreb câţi). Câţiva au fost la recitalul de poezie susţinut într-un foaier al Parlamentului Regional. Dintre ei, am discutat cu poeţii Ileana Ursu şi Pavel Gătăianţu, directorul excelentei reviste Europa, ca şi cu graficianul şi pictorul Doru Bosiok (Busuioc, probabil), al cărui atelier plăcut l-am vizitat într-una dintre zile. La o palincă de caise făcută de un amic rus, Doru, care făcuse facultatea la Timişoara, ne-a prezentat lucrările sale, grafică şi colaje, inspirate şi de un umor tonifiant.
Luat cu flecăreala am amânat să spun cine erau invitaţii sârbilor. I-am găsit la hotelul unde erau cazaţi pe Robert Şerban, invitat de gazde, după ce cu un an înainte nu putuse ajunge, pe francezul Philippe Delaveau, câştigător al premiilor „Apollinaire“ şi „Max Jacob“, autor de Gallimard, pe discreta poetă Marianne Larsen (Danemarca), pe tânărul prozator irlandez Kevin Power, pe poetele Tatjana Stupar (Bosnia-Herţegovina) şi Jasmina Topić (Serbia), pe dramaturgul şi prozatorul Aleksandar Novaković, ca şi pe cunoscuta poetă Mirijana Stefanović, recent laureată a premiului „Desanka Makismović“. Citea, la răstimpuri, în deplasările noastre, şi Dusko Novaković, secretarul SKD, remarcabil poet, discret şi prevenitor, al cărui tată, aveam să aflu dintr-o scurtă biografie postată pe Internet, a făcut puşcărie politică în România dejistă. Păi, aici am fost maeştri, dar nici cu Tito nu ne e frică! Trebuie să spun că în primele zile limbile s-au dezlegat mai greu, dar probabil că asta simte fiecare când ajunge într-un loc nou. Noroc cu Robert Şerban, argint viu şi amic cu Pavel Gătăianţu, cu care am colindat oraşul şi am discutat despre poeţi, politică şi viitoare întâlniri. Berea neagră băută la o terasă arhiplină, în seara meciului de baschet Serbia-Turcia, semifinala de la Campionatul Mondial din Turcia, a fost excelentă. Suporterii slavi au fost, ca de obicei, la înălţime, au cântat, au strigat, au băut. La sfârşit, au plecat pleoştiţi: învinseseră turcii, la un punct diferenţă. A doua zi, ne-a spus Pavel, au fost semnalate încăierări în Serbia între sârbi şi musulmani. Aici, războiul se poate aprinde din nimic, dacă „nimic“ poate fi baschetul pentru sârbi.
Poeţi laureaţi şi ascultători obişnuiţi
Când mă duc pentru prima oară într-o ţară, chiar dacă trebuie să mă prezint ca scriitor, primul meu interes e să cunosc mai bine locurile şi oamenii. Nu cred că sunt vreo excepţie, însă vreau să accentuez asta, în pofida opiniei exclusiviste a celor care doresc să fie primiţi, vorba lui Montale, ca poeţi laureaţi: „Ascultă-mă, poeţii laureaţi / se mişcă numai printre plante / cu nume puţin folosite: buxus, ligustru, acant. / În ce mă priveşte, îmi plac străzile ce dau în ierboasele / şanţuri unde prin bălţi / pe jumătate secate apucă băieţii / vreun subţiratic ţipar...“.
Am citit în fiecare dintre cele cinci zile cât am călătorit, în biblioteci sau colegii, în prezenţa unui public atent la felul în care fiecare scriitor îşi rostea poemul, proza în limba proprie sau în traducerile în sârbeşte. La Sombor, oraş de graniţă cu Ungaria, cu aer cosmopolit, publicul mi s-a părut cel mai rafinat şi receptiv, însă ar însemna să-i nedreptăţesc pe ascultătorii de la Belgrad, Bačka Palanka sau din Sremski Karlovci. Ultimul, un orăşel de lângă Novi Sad, cu un liniştit aer de burg în care „balcanismul“ se înrudea cu acel ceva central-european al clădirilor, ca şi al oamenilor, a fost şi locul unde am făcut joncţiunea cu un poet rus sosit să ia un premiu al locului. Dacă am înţeles eu bine, într-un an anterior, premiul îi revenise lui Nichita Danilov. Poetul rus era un tip voinic, cazac, fost militar, care ţinea să se prezinte solemn, ceremonios, în buna tradiţie slavă, deşi figura sa de pe coperta cărţii tradusă în sârbeşte îmi aducea aminte de... Benny Hill. Solemnitatea asta ne făcea să râdem, ca nişte copii care se amuză de stângăciile adulţilor. Mai târziu am aflat că poetul nu era chiar aşa de valoros, dar mie, care nu puteam citi versurile lui traduse în chirilică, mi se părea că ştiam deja asta – după costumul sobru care cădea pe trupul milităros într-un mod atât de ţeapăn, de... nepoetic. Figura lui părea să spună: priviţi, aşa arată un poet laureat! Evident, eram nedrept evaluându-l astfel, în afara lecturii, căci poetul este şi el om, „îmbrăcat în ştofă“, cum spune Nichita Stănescu într-un poem al său.
Ei, Nichita Stănescu sau Sorescu erau deja nume care circulau în gura gazdelor noastre. Erau celebri în Serbia şi asta ne făcea să ne simţim bine, pe noi, românii, care am fost decretaţi cu această ocazie şi drept cei mai joviali, populari şi mai nu ştiu cum. Nu ştiu dacă şi poeţi, dar asta e deja o altă poveste.
