Pe aceeași temă
Se caracterizează printr-o laudă continuă a copiilor, laudă prin care însă se vizează numai pe sine. Nu importă dacă spune ceva frumos despre fiica-fiul lui în timp ce vorbeşte cu ruda, cu prietena-prietenul, cu vecina-vecinul, cu profesoara-profesorul; criteriul principal este ca tot ce spune să se întoarcă spre ea-el (mama-tata). Poate înşirui adjective la superlativ absolut despre inteligenţa, cultura, frumuseţea, sârguinţa urmaşului său, parcă după fiecare ar şuiera: „De fapt, eu sunt frumos, inteligent, harnic etc.“. Fireşte, orice părinte este mândru de rezultatele celui pe care l-a zămislit (chit că ele nu sunt „rezultate“ în toată puterea cuvântului – frumuseţea nu ne-o „facem“ sau nu sunt rezultate defel), în cazul ipocritului însă şoptitul amintit este o adiere sau o intuiţie pe care n-o putem înlătura. Ipocritul nu ne lasă în dubii prea mult, are mereu câte o paranteză care ne edifică: „Şi părinţii lui sunt inteligenţi (frumoşi, harnici, ce or fi)“ sau „Dirigintele lui a fost şi al meu cândva şi mi-a zis că e aproape atât de bun cum am fost eu însumi“. Din aceste observaţii complementare, interlocutorul trebuie să înţeleagă un singur lucru: că dacă părintele n-ar exista, n-ar exista nici copilul şi asta nu datorită întâmplării hilare a geneticii, ci unui „ceva“ ce se situează mult peste asemenea mărunţişuri.
Dacă părintele ipocrit se laudă pe sine prin lauda copilului, nu înseamnă că el îşi laudă părinţii proprii. Numai începătorii fac asta! El a avut o copilărie grea, dacă nu cumplită; părinţii lui n-au luat în seamă talentele lui, dacă nu l-au împiedicat de-a binelea să le dezvolte. Dacă n-ar fi fost atât de „încăpăţânat“ (= ambiţios), nu s-ar fi ales nimic din el. El însă a ştiut mereu că este un „talent înnăscut“, nu s-a lăsat deci intimidat.
Din logica ipocritului derivă faptul că, în cazul în care fiica-fiul comite o greşeală, responsabilitatea este numai şi numai a ei/a lui. De exemplu, vecina a venit să joace canasta, joc de cărţi cu rezultatul pus pe hârtie în care trebuie să aduni după fiecare partidă. „Va scrie Fane!“, adică tu, nenorocita progenitură a unui ipocrit. Toate bune şi frumoase, până când greşeşti operaţiunea. Când în jurul rezultatului apare vreun semn de întrebare şi mai ales când după multiple discuţii se adevereşte că cifra nu e cea corectă, mama iubitoare te împunge cu o privire de-ţi doreşti să nu te fi născut. Cum adică, ea-ţi dă de mâncare, te îmbracă, te trimite la şcoală şi tu tot nu ştii să aduni?! Măgar ingrat ce eşti. Nesimţit fără inimă. Vezi, mama nu mai poate juca. S-a întristat. Te faci că nu-nţelegi?!
Întristarea este arma cea mai de preţ a părintelui ipocrit. Să nu crezi, dragă Fane, că o să te însori cu cine doreşti. Nici o fată nu va fi bună pentru tine, adică pentru cine te-a crescut şi pentru cine n-a dormit o secundă de când ai introdus-o pe Laura, Dana sau cum o chema, că oricum o cheamă, tot la averea ta se dă. Că nu ai avere? Da tu nu te-nveţi minte niciodată?! Orice-ai face, tot fete hrăpăreţe găseşti, numite ipocrite de un ipocrit. Dacă nu-ţi dai seama cine-i adevăratul ipocrit, n-o să fii fericit niciodată; dacă îţi dai cumva, şi mai rău: de fericire nici nu poate fi vorba.
Întristarea însă, sper că suntem de acord, e o armă mult prea femeiască pentru un bărbat ce se respectă. Tata e ipocrit altfel, mai viril. Să nu crezi, dragă Andreea, că tatăl tău va termina vreodată să bombăne împotriva tinerilor de astăzi pentru care nu există nimic în afară de calculatoare, de telefoane mobile, de fuste scurte şi de tanga, cine-a putut să inventeze asemenea o prostie. Toate fetele sunt curve sau cel puţin uşuratice, toţi băieţii afemeiaţi, o adunătură de laşi. Pe vremea taţilor ipocriţi (taţii ipocriţi mereu au „o vreme“ ce nu mai este deja), băieţii au făcut armată ca lumea şi s-au întors bărbaţi. Nu e cum să convingi un „bărbat“ cu armată ce prostie crâncenă este armata, un loc unde mături frunzele căzute de la un loc la altul şi unde te plictiseşti cu zilele când nu te blestemi că te-ai născut cu sex masculin. Astăzi nu sunt principii, tinerii se duc la discotecă sau la festivalul berii, în timp ce pensia nu permite nici măcar o bere, darmite un festival.
Copiii sunt prea mici pentru asemenea prelegeri? Părintele ipocrit găseşte mereu soluţia. Dacă merge la înot cu ei, o să le atragă atenţia că sunt aici să înoate, nu să facă prostii şi să se bălăcească ca nişte tâmpiţi. Dacă îi duce în parc, o să vocifereze despre murdării şi despre oameni ordinari, strigând în fiecare moment: „Fii atent la jegul de pe tobogan!“, „Fii atent, că balansoarul e plin de murdărie!“. Nu pregetă să şteargă uneltele de joc după copiii anteriori, să-şi ocrotească progenitura a cărei viaţă i-a făcut un iad.
Un gen de sine stătător între părinţii care au copii sub 14 ani este părintele de cai de curse. El nu se mulţumeşte cu faptul că fiica sau fiul ei, cu toate că e în clasa I, stă aproape în fiecare zi până la 1. Aş! După prânz, fetiţa sau băieţelul se grăbesc să ajungă la lecţia de pian; de acolo, la ora de dans şi, după aia, la carate. La serbarea de sfârşit de trimestru sau de an, Rodica sau Călin trebuie să cânte, să danseze şi să se acompanieze la pian. Astfel, va afla toată lumea că mama-tata ei-lui sunt oameni cumsecade, cu scaun la cap şi care se gândesc la viitorul copiilor lor. Numai cei slabi se gândesc la copilăria Rodicăi sau a lui Călin, la libertatea ce le-a fost furată. Ipocritul nu e patetic decât dacă e vorba despre el însuşi.
Dacă vrei să te perfecţionezi într-ale ipocriziei părinteşti, citeşte Opiniile unui clovn de Heinrich Böll. Când Hans află că sora lui, Henriette, s-a dus în cel de-al doilea război mondial pentru nişte principii stupide, maică-sa îi atrage atenţia să nu cureţe mărul atât de gros. N-o să te miri când te izbeşti de fraza: „Aş plânge până şi la mormântul mamei mele“. Când o să spună aşa ceva despre tine copilul tău, ai să ştii că ai ajuns la perfecţiune.
Copilul ipocrit
Orice copil inteligent îşi dă seama la circa 3 ani care este rolul pe care jucându-l el poate evolua în lume. Dacă eşti fetiţă, fii inocentă, să ai o privire de o naivitate absolută, clipeşte des, vorbeşte calm, dar clar, fă tot ce ţi se spune – pe scurt, fii ceea ce adulţii îşi doresc de la o fetiţă, imaginea ideală a inocenţei întruchipate. Celelalte fete nu te vor agrea, dar cui îi pasă? Nu prea au ele modalităţi de a se răzbuna. Oricând vor să treacă la fapte, să te treacă lacrimile – să vezi viteza îngrijorată cu care educatoarea, învăţătoarea sau părinţii or să fugă la locul respectiv. Nimeni n-o să creadă vreodată că tu eşti de vină; în definitiv, tu eşti copilul-model, ascultătorul înnăscut, altruistul prin excelenţă – doar n-o să faci vreun rău, având o inimă atât de bună?!
Dacă eşti băieţel, lucrurile pot arăta diametral opus. Societatea din România e în continuare un patriarhat haotic: nimeni nu consideră sănătos un băieţel cuminte. Fii deci rău până-n pânzele albe şi o să constaţi cu mirare că fiecare adult te va felicita pentru „zburdălnicia“ ce te caracterizează. Toată lumea te va numi „ştrengar şi deştept“, întocmai ca în ghidul nemaipomenit al copiilor de tipul tău, Vizită… de Ion Luca Caragiale. Vor fi câţiva nătăfleţi, ca naratorul din schiţă, care consideră că eşti lipsit de educaţie, dar sper că nici nu-ţi mişti urechea auzind asemenea o stupizenie. În faţa oamenilor ca şi ăsta, fii nemuritor şi rece şi nu trăda prin nici un semn că le-ai turnat dulceaţă în şoşoni. Dacă în cazul fetiţelor termenul de comparaţie cel mai adecvat este Sfânta Maria, în cazul băieţilor, părinţii şi în urma lor ceilalţi îşi vor aminti de Şaptecai sau de Iancu Jianu (adică, fireşte, de Florin Piersic şi de Adrian Pintea).
Toate astea pot continua până în clasa a şaptea sau a opta. Atunci, e nevoie de o schimbare radicală. Dar numai în interior! Nu cumva să afle mama, tata sau diriga că nu mai eşti călugăriţa pe care a cunoscut-o! E totuşi prea devreme. Comportă-te ca până acum, neuitând una dintre regulile principale ale ipocriziei: interiorul nu se exteriorizează! Poţi să faci câteva schimbări pe care adulţii, ca oameni jalnici ce sunt, le vor înţelege ca semne ale maturizării. Roag-o pe mama sau, mai bine, pe tata să-ţi cumpere o fustă un pic mai scurtă decât cea pe care ai purtat-o până acum. Fă-ţi o frizură puţin diferită de cea anterioară. Fardează-te abia văzând cu ochii. Unii măgari poate or să facă niscai observaţiuni, dar cei mai mulţi îi vor linişti: „Las-o, e fată mare deja!“ şi o să se privească de parc-ar înţelege totul, nenorociţi umflaţi ce sunt. Cu schimbări minuscule, dar trimestriale, cu timpul vei arăta într-adevăr ca o fată mare în toată regula: fustă mini, fard cât încape, frizură ultimul răcnet. Nu te mira când în faţa liceului o să te aştepte un Toyota de ultimul tip. Fireşte, la maşini te pricepi, aşa cum ştii toate preţurile: ale băuturilor, ale contraceptivelor şi ale croazierelor. Preţul roşiei şi al conopidei să-l ştie maică-ta, că de-aia o ţii prin casă.
Nu te miri, deci, mergi de parcă n-ai înţelege pentru ce-a venit ăsta. Nu schiţezi un gest nici măcar atunci când sare ca ars din maşină, deschide uşa şi te invită să şezi. Îţi ridici sprânceana, faci cu capul şi după un moment de linişte în care tânărul şi-a mâncat toţi nervii şezi ca o regină. Să nu-ţi treacă prin cap să-i mulţumeşti! La urma urmei, meriţi toate astea.
Să nu te miri nici când tata o să se mire. E un nătâng demodat, ce să-i faci, cu texte despre conduita morală şi alte plictiseli. Dar nu e bine să afle că aşa gândeşti despre el. După ce te-ai culcat cu Sorin, Marius sau Roger şi deci a aflat cât îl iubeşti, îl duci acasă şi-l introduci părinţilor, agitându-te febril: „Sorinel, ăsta e cel mai bun tătic de pe lume! Aaa! A venit şi mama! Vai, mamă, să ţi-l prezint pe Sorel!“. După câteva gesturi desuete, părinţii se vor resemna şi de-acum înainte se vor gândi că, după bac, va urma nunta. Cum a crescut fetiţa lor cuminte...
Dacă eşti băiat, lucrurile sunt mai simple. Poţi să-ţi continui rolul de „Ionică Ştrengarul“, doar că e bine să iei câteva note mai bune la română sau la mate. Poţi să-nveţi formulele trigonometrice sau legile lui Kirchoff în timp ce salivezi după Angelina Jolie pe youtube. Ăst timp, sigur că ştii totul despre maşini, prezervative, croaziere, actriţe şi staruri pop şi eşti un fan înflăcărat al CFR sau al Rapidului. Dar nu te baţi la colţul străzii, Doamne, iartă-mă! Nu eşti un diletant oarecare, ce naiba! Văzând 10 la română şi 9 la mate şi la fizică, părinţii vor crede că ştrengarul de odinioară s-a transformat într-un băiat simpatic, zglobiu şi inteligent. Ce, tre să ştie neapărat că pe profa de română o căpăceşti de două ori pe săptămână?! Piei din ochii mei, Satana! Oricum, termini cu ea de îndată ce apare o şansă mai pe gustul tău, de pildă fata aia americană pe care ai cunoscut-o la concertul Metallica. Profa n-are ce să-ţi impute, nici cu ce să te şantajeze. Doar nu te-ai apucat să-i trimiţi scrisori, să te vezi apoi la Dan Diaconescu?! Sau te sinucizi, ca un măgar împuţit?! Vai de mine!
Cristal ţi-a scris, aşa cum ţi-a promis. Profa poate rămâne înc-un timp, e bună la pat. Când eşti liber, faci o pauză la Jolie şi-i scrii americancei scrisori de amor aşa de fierbinţi, încât chiar şi Nichita Stănescu te-ar invidia, dacă nu şi-ar fi băut viaţa. Fata o să vină în România, se va îndrăgosti de tine (câtă naivitate, Doamne!, ce să mai crezi despre America?!), o ceri de nevastă lăcrimând (lacrimile sunt gratis) şi vei trăi la Phoenix, în Arizona, trimiţând câte-o scrisoare la trei luni familiei tale, eventual nişte bani anual, dar nu foarte mulţi. Că ei te-au crescut?! Ei şi? Ar fi fost şi culmea să n-o facă. Doar asta a fost treaba lor, nu?!
(Fragmente din volumul în pregătire Ghidul ipocriţilor)
