Pe aceeași temă
Ne aflăm în faţa unui caz spectaculos de literatură confiscată (în 1959, ca urmare a unor anchete brutale, urmate de percheziţii...), denunţată în calitate de corp delict, dispărută şi inexplicabil apărută. Nu-i de mirare că majoritatea comentatorilor de până acum au insistat cu precădere asupra semnificaţiei de revelaţie istorico-documentare, evaluările „estetice“ fiind surdinizate şi eclipsate. Ori, poate, doar politicos escamotate...
Că romanul a fost incriminat ca scriere „ostilă“, citită, în plus, în cercuri clandestine, se ştie prea bine. Că nu reprezintă defel o apologie „mistico-legionară“, cum s-a spus, ci o încercare detaşată de înţelegere a adeziunii juvenile la legionarism, realizată de un nou „romancier al adolescenţei“ (aflat în descendenţa unor Ionel Teodoreanu şi Mircea Eliade) ne putem da cu toţii seama acum. Fapt e că Dinu Pillat nu a avut nimic de-a face cu Legiunea, iar romanul său – deja foarte bine cunoscut la nivel informal în anii 50 – pare mai curând o critică a „ereziei“ legionare şi o analiză psihologică a dezastrului uman pe care l-a provocat în atâtea minţi tinere, exaltate şi inocente. Toată povestea scoaterii din context de către anchetatori a unor consideraţii ale personajelor, taxate aberant drept instigări legionare ale autorului însuşi, a fost doar un pretext în cadrul unui „proces cu verdict dinainte stabilit“... Tot ce se ştie până acum despre procesul lotului Noica-Pillat ne îndreptăţeşte să credem că noul val represiv orchestrat – după câţiva ani de vagă relaxare hruşciovistă – la adresa intelectualilor fideli Vechiului Regim, fie ei liberal-burghezi sau foşti legionari, s-a dorit a fi o „lecţie“ dată adversarilor ideologici intratabili după înăbuşirea Revoluţiei maghiare din 1956 şi a replicilor sale din România.
O discutare a acestui volum în relaţie cu alte romane despre Legiune (de la Gorila până la Căderea în lume de Constantin Ţoiu şi, mai departe, până la Provizorat-ul Gabrielei Adameşteanu) n-ar fi lipsită de interes, ca şi o eventuală punere în paralel cu Citadela sfărâmată a lui Horia Lovinescu, coleg de generaţie al lui Dinu Pillat şi fost legionar constrâns la abjurare de către noul regim. Gabriel Liiceanu are dreptate să afirme că „Nu putem înţelege Aşteptând ceasul de apoi dacă îl desprindem de romanele care l-au precedat“, în speţă de Tinereţe ciudată şi Moartea cotidiană, ambele – romane existenţialiste, scrise de un autor încă foarte tânăr la începutul anilor 40, ambele – despre tineri debusolaţi, revoltaţi împotriva platitudinii vieţii părinţilor şi eşuaţi la rândul lor într-o mediocritate burgheză sufocantă... O stare de spirit similară întâlnim de altfel şi în proza Jurnalul unui adolescent apărută în revista Albatros. „Metoda“ de analiză folosită în romanul de faţă trebuie pusă în legătură şi cu preocupările de critic şi istoric literar ale lui Dinu Pillat, elev al lui G. Călinescu şi doctorand al acestuia cu o lucrare despre romanul românesc „de mistere“ din secolul XIX. Atât preocuparea autorului pentru romanul senzaţional, cât şi interesul său pentru influenţa lui Dostoievski „în conştiinţa literară românească“ (influenţă ce a făcut obiectul unui studiu apărut postum şi rămas neterminat) se regăsesc cât se poate de vizibil în aceste pagini: mai concret, adeziunea legionară a liceanului Ştefănucă, a fratelui său invertit Lucian şi a colegilor/prietenilor acestora este explicată – direct – ca prelungire idealist-politică a unei mentalităţi „de confrerie“, stimulate prin lecturi de identificare din Cei trei muşchetari, Aventurile submarinului Dox şi Winnetou, dar şi prin prisma Demonilor lui Dostoievski. Nota Bene, dintre cele trei note explicative de subsol introduse de fiica scriitorului, doamna Monica Pillat (autoare a unei revelatoare, amplu-documentate note introductive), una apropie lecturile din copilărie ale eroului Ştefănucă de gustul copilului Dinu Pillat pentru romanele lui Karl May, iar celelalte două pun în relaţie anchetarea sadică a aceluiaşi Ştefănucă de către Siguranţă cu abominabilele tratamente carcerale aplicate, după 1959, tatălui ei de anchetatorii Securităţii comuniste.
Nu fără temei, G. Călinescu invoca – într-o acră scrisoare de răspuns trimisă discipolului care-i ceruse părerea – diferenţa de fond a cărţii lui Dinu Pillat în raport cu „realismul caricatural“ din Bietul Ioanide, vizibil şi în „senzaţionalismul“ abordării Legiunii. Altminteri, la fel ca şi romanul călinescian, Aşteptând ceasul de apoi (elaborat încă din 1943, mai întâi sub titlul Tinerii noului veac, apoi Vestitorii) e o scriere „cu cheie“: Mişcarea Legionară devine, astfel ficţionalizată, mişcarea Vestitorilor, în prim-ministrul Sebastian Răutu îl ghicim lesne pe Armand Călinescu, Toma Vesper e versiunea la indigo a lui Corneliu Zelea Codreanu, studenţii aflaţi în prim-plan sunt calchiaţi după discipolii lui Nae Ionescu ş.a.m.d. Ar fi totuşi cam mult să punem – cum procedează Monica Pillat în nota introductivă – toate anacronismele istorice pe seama caracterului „ficţional“. Dincolo de orice (i)relevanţă „documentară“, a imagina un castel „de Ev Mediu francez“, ridicat „pe vremea lui Ştefan cel Mare“ şi păstrat în proprietatea familiei Holban, undeva pe malul Prutului, este la fel de inadecvat ca a imagina pagode în Alaska... Iată stilul: „…zidurile masive şi posomorâte, cu ogive gotice, fuseseră ridicate cu stângăcie de un strămoş din partea Ralucăi Holban, strămoş cu ceva sânge polonez, care înţelesese pe vremea domniei lui Ştefan cel Mare să se conformeze marelui stil feudal. Aşezat în ţinutul de stepă al Moldovei de Nord, aproape de răscrucea hotarelor, simulacrul de castel avusese de suferit de-a lungul anilor toate încălcările istoriei acelor locuri, părăginindu-se majestuos peste împilări şi pângăriri“. Inadecvat compoziţional este şi orientalistul Grigore Holban, soţul Ralucăi, complet indiferent, în unilateralitatea lui monomaniacală, la viaţa exterioară...
Schematic la extrem, personajul pare mult mai potrivit pentru un roman „caricatural“ (inclusiv în sens comunist!), ceea ce Aşteptând ceasul de apoi nu e defel... Nici inserturile din visătorul şi artificiosul jurnal la persoana a III-a, pus în pagină cu italice şi atribuit Ralucăi Holban, nu reuşesc să convingă prea mult, în ciuda câtorva scene dramatice care unor prozatori mai înzestraţi le-ar fi ieşit mai autentic (moartea tatălui, apoi a bunicii senilizate – „Granmama“, un episod maritim echivoc cu fratele lui Grigore, Ioachim, devenit – aflăm – tatăl adevărat al lui Ştefănucă...). Mai reuşită literar se dovedeşte a fi partea intimistă, cu ecouri medeleniste, a cărţii, care prezintă viaţa „de interior“, „sentimentală“ şi „domestică“ a fraţilor Ştefănucă, Lucian şi Liliana, şi a mamei lor, Raluca Holban. Influenţa lui Ionel Teodoreanu, chiar dacă fără metaforismele dezlănţuite ale acestuia, se simte (în paranteză fie spus, autorul Medelenilor şi al controversatei trilogii Tudor Ceaur Alcaz l-a şi lansat ca romancier pe Dinu Pillat, cu care a avut o lungă, frumoasă prietenie de familie...). Fermecător în candoarea sa rămâne episodul îndrăgostirii fără speranţă a nubilei Liliana de un Vasia adăpostit de Ştefănucă la familia Holban (vag remake al iubirii dintre Olguţa şi Vania Dumşa din La Medeleni), ca şi micul, nefericitul love story al lui Rotaru şi al tuberculoasei Mia. Reţetele de roman-foileton sunt combinate cu vioiciune într-o naraţiune ritmată, fără complicaţii, şi învăluite liric într-o melancolie crepusculară, de sfârşit de lume, peste care finalul cade oarecum ambiguu prin salvarea lui Ştefănucă de la arestare şi trimiterea lui prudentă în Germania hitleristă, la studii... Traseele „conspirative“ ale fraţilor puri şi ispitiţi, ca şi ale altor tineri „camarazi“ – basarabeanul fanatic şi virgin Vasea, asasin al premierului Sebastian Răutu, ambiţiosul şi oportunistul Lică, devenit agent al Siguranţei, apoi aventurierul Rotaru, „om fără însuşiri“ şi atentator fără remuşcări, întreţinut malgré soi de o erotomană vârstnică, medicul psihopat Gheorghiu, care visează la un plan de aruncare în aer a Parlamentului ş.a. –, reuniunile, infiltrările, grevele studenţeşti, ritualurile specifice, urmăririle, asasinatele, anchetele şi reprimările asasinilor sunt înregistrate alert, în spiritul unui roman popular, „de mistere“ şi „de medii sociale“, căruia i se suprapune, nu foarte abil, o matriţă reflexivă ce trimite la referinţele religioase şi filozofice ale mişcării Vestitorilor. Şi manifestările antisemite sunt expuse fără prea mult relief, dar cu o autenticitate care impresionează. În ansamblu, avantajele metodei de compoziţie (suspansul, dinamismul epic, o anume clasicitate a personajelor, prospeţimea şi simplitatea eficientă) sunt contrabalansate însă de neajunsuri structurale. Senzaţia de ansamblu e, brutal spus, a unui roman „de tineret“ despre legionari... Persoana a III-a a relatării omnisciente sună naiv, iar dialogurile „de idei“ sunt adesea nenaturale. Avem, aşadar, o naivitate a tonului şi a convenţiilor ce nu pare, vai, întotdeauna asumată... şi un demonstrativism retoric dublat de tezism. Nu în sensul unui tezism prolegionar, fireşte, aşa cum au inferat ticălos inchizitorii comunişti, ci – Gabriel Liiceanu dixit... – în sensul „ideologic“ al unei „certe“ a autorului cu „mişcarea celor care voiseră să amestece crima în problema mântuirii“. Un exemplu ilustrativ: „– Ei, şi? Cum adică? De ce crezi că nu faci politică militând în rândurile Vestitorilor?/ – Vedeţi, cred că politica în ţara noastră înseamnă Scrisoarea pierdută a lui Caragiale. Chiar şi azi, deşi aparenţa lasă poate altă impresie datorită evoluţiei formale a lucrurilor. Mişcarea Vestitorilor nu se socoteşte un partid politic de teapa celorlalte, care să corespundă mentalităţii de continuitate în oportunism şi compromis a regimurilor parlamentare de la noi, cu realitatea exprimată de vorba cetăţeanului Mitică: «Pleacă ai noştri, vin ai noştri...» Noi încercăm să prefigurăm un om nou“.
Dacă omul Dinu Pillat (împreună cu ceea ce putea fi opera sa istorico-literară) a fost o victimă tragică a represiunii comuniste, aceeaşi represiune i-a făcut, paradoxal, un nescontat „bine“ ultimului său roman, pe care nu calitatea literară relativ modestă, ci conflictul moral direct cu Istoria, cu „marile ei teme“ şi, de ce nu, cu marile ei „mistere“ l-au învestit, peste timp, cu prestigiul unui destin de excepţie. Habent sua fata libelli...
Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, prefaţă de Gabriel Liiceanu, ediţie îngrijită de Monica Pillat,
Editura Humanitas, Seria de autor „Dinu Pillat“, Bucureşti, 2010
