Pe aceeași temă
Îndată după 1989, proza românească intră, neîndoielnic, într-un con de umbră. Prim-planul e ocupat de jurnalele detenţiilor şi de operele cenzurate. Editate acum, au în ele ceva senzaţional, pe de-o parte, şi îngăduit, pe de altă parte, care le scade din forţa de a cutremura. Tot acum, se reeditează în tiraje de salon romanele deceniilor şapte şi opt, apărute atunci în tiraje de masă. Rezistenţa lor în timp se datorează tocmai ambiguităţii bogate la care recurgeau. Aveau în ele şi nevoia teribilă de a vorbi, dar şi groaza de a o face. Şi „ramele“, şi „destinul“; altfel spus, şi conjunctura, şi contextul. Cu trăsături specifice trăitorilor în societăţi totalitare, dar suportând şi limitări impuse individului de aiurea într-o lume masificând cu indiferenţă destine.
În anii 70, în proza primului „obsedant deceniu“, devine posibilă o triplă mişcare: reconstituirea critică a unui trecut recent, tăcut o vreme din motive politice, trimiterea aluzivă, parabolică la un prezent nevindecat, minat el însuşi de tare nu mai puţin grave, dar şi racordarea la proza interbelică. Excesul de interpretare şi epuizarea fiecărei semnificaţii în prelungi comentarii alcătuiesc un model de căutare în interior a cauzelor Istoriei. Personajele sunt convocate, printr-un artificiu romanesc oarecare, într-un spaţiu al crizei şi urmărite în întreaga lor „nerealitate lumească“, într-un efort febril de verbalizare a inefabilului existenţei, detectabil în, prin şi, mai ales, dincolo de angrenajul societăţii.
Un impas al genului proteic se poate depăşi, de regulă, printr-o rafală rapidă de proză scurtă. Când realitatea este „perfect“ şi definitiv planificată, monotonă, decisă de imperative sociale opace problemelor individului, e necesară o „recondiţionare“ a realismului – asta face mai ales proza scurtă a deceniului opt. Aducerea brutală în prim-plan a cotidianului mărunt, simultan cu explozia încântată de sine a inovaţiilor formale.
După 1989, proza nu se acomodează din mers deschiderii. Intimidată de nesfârşitele certuri canonice, de noile teze şi cenzuri, de etalonul est-etic aplicat abuziv şi fără nuanţă, continuă maniera parabolică, atunci când o face, se refugiază în povestirea cu tâlc, atemporală, ori, cel mult, încearcă să se alinieze modei „sexului care vorbeşte“. Interpretările nu sunt în stare să se elibereze de apartenenţe şi partinităţi confuze, nici să facă efortul obiectivităţii neapărat nuanţate. Al doilea obsedant deceniu românesc nu îşi găseşte degrabă oglinda potrivită. „Realitatea“ sa nu e încă lucid digerată pentru a deveni materie romanescă.
O primă încercare este Ecluza (2006) lui Radu Mareş. Unul dintre semnele ieşirii din impas a romanului pe care le prevedea Ion Simuţ venind dinspre generaţiile 60 şi 70, nu dinspre 80 şi 90. Prozatorul reia instrumentarul şi atitudinea romanului primului obsedant deceniu. E, aşadar, romanul unei societăţi închise, scris cu mijloacele unei societăţi închise, sugerând că ficţiunea şi istoria nu şi-au recăpătat autonomia, că adevărurile sunt încă manipulate.
Câteva romane ale lui 2010, cum ar fi Provizorat, al Gabrielei Adameşteanu, sau Un om din Est, al lui Groşan, sau, parţial, Cadenţă pentru marş erotic, al Marianei Gorczyca, îndreaptă lucrurile şi aduc proza românească la zi. Ele sunt construite pe aceeaşi „opoziţie complementară“ – posomorala cu accente groteşti-hilare a orizontului politic e contracarată cu un tratament erotico-senzual, din mai multe puncte de vedere „oprit“ şi cu atât mai eficient. Totodată, subminând ori condimentând Politica, respectiv Erosul, freamătă, insistent şi consistent, un al treilea palier, poate cel mai important dintre toate: Cultura. Personajele citesc enorm, au repere livreşti pentru toate gesturile lor, ascultă muzică, merg la spectacole. Dacă politicul e suportat mai mult ori mai puţin traumatizant, iar eroticul e un refugiu ori o amăgire, culturalul are firescul unei temelii existenţiale, nu e de umplutură, ci de esenţă. S-ar putea ca acesta să fie cel mai „adevărat“ portret al epocii şi, totodată, cea mai bună cale de recuperare a echilibrului romanesc şi existenţial deopotrivă. În toate aceste romane există un personaj scriitor, încărcat autobiografic, un fel de-a spune că martorul e unul implicat, care se supune şi pe sine însuşi, pe faţă, „oglindirii“. Provizorat e un excelent roman despre cunoaştere, înţelegere, adevăr şi limitele lor omeneşti. Cuvântul cheie al cărţii e interpretarea, cu mai multele ei sensuri: joc de roluri şi de societate, răstălmăcire, aprofundare subiectivă ori duşmănoasă, exagerare pro domo şi minimalizare interesată. Interpretării i se adaugă, geamănă, duplicitatea, adâncă, umană. Incursiunile în teritoriul politico-istoric îşi răspund pe deasupra oamenilor simpli care îl locuiesc. Veritabile fişe de dicţionar, rezumate valabile pentru reconstituit, la rece, epoci şi regimuri, ele sunt dublate, însă, asiduu, gureş, prăpăstios şi în registru minor de marile mici suferinţe omeneşti, care dau carne romanului şi spun mai mult decât documentele. Cu ceva de Sud în forfota lui, romanul repune în discuţie nuanţe de avut în vedere pentru reconstituirea tabloului mişcător şi alunecos al unei jumătăţi de secol românesc.
Ioan Groşan este un scriitor ludic şi ironic. El nu râde, cu doze variabile de otravă, înăuntrul coerenţei indiscutabile a lumii, ci constată superlucid că lumea e strâmbă, scăpată de sub controlul omenescului, şi intervine: schimbă turaţia, introduce referinţe multiple, lichefiază locuri comune şi aparent imuabile, înalţă oglinzi deformatoare, obligă lumea să accepte coerenţa jocului dezlănţuit. Realismul rămâne intact, căci ingredientele sunt toate autentice, noi sunt sintaxa, proporţiile şi perspectiva. În spaţiul-timpul câtorva luni de dinainte de decembrie 1989, Groşan ştie îngrămădi cam tot ce se poate spune despre o epocă deja coaptă în toate straturile sale succesive şi extenuată în forţa sa de perpetuare, cu sfârşitul dospind insidios în fundal şi cu deja-ştiinţa autorului însuşi. Această ultimă sută de metri a comunismului e parcursă cu o febrilitate abulică, în oximoroane existenţiale tipice pentru întreg Estul.
Dar un argument al aşezării prozei româneşti este şi marea, consistenta diversitate a formulelor romaneşti care coexistă paşnic de câţiva ani buni. Astfel, despre lumea dintre Europe (Zwischeneuropa), dar şi despre un între destinal scriu romane excelente, cu trimitere la societatea românească, dar lărgind perspectiva până la dimensiuni general omeneşti, Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimului (2004), şi Horia Ursu, Asediul Vienei (2007). În ambele e vorba, în două registre strict autonome şi originale, despre marginalitate. La Horia Ursu – perpetuarea blând crizică a lumii dintre Europe, cu oboseala fără leac a unui spaţiu funciarmente marginal. La Aldulescu, marginalitatea e a periferiei sociale, nu istorico-geografice, a lumii de „strânsură şi năvală“, în sens caragialian.
Apoi, dacă proza optzecistă era încadrabilă unei direcţii pe care am numit-o homeopatică (tratamentul fabulatoriu încerca o „vindecare“ a cenuşiului cotidian prin recurs la doze infinitezimale de cenuşiu cotidian), proza ultimilor ani e, mai degrabă, subsumabilă unei direcţii alopatice. Constat o anume aplecare a ultimului deceniu, nu doar la noi, înspre re-locuirea înmiresmată – în sensul alerteţei simţurilor puse la lucru de lectura imaginantă – a unor epoci pe care distanţa în timp le-a încărcat cu atmosferă, farmec, sens, gravitate, istoria părând să fie „locul unde ne simţim cel mai bine“ (Tim Adams). Romanul „istoric“ îşi relativizează ancorările, el nu se mai (con)centrează pe reconstituirea unei Mari Poveşti căreia i se asigură un minimalist fundal de epocă, ci, oarecum dimpotrivă, cercetează în detaliu recuzita unei perioade, aşa cum se răs-frânge ea în documentele la îndemână (adică deja „măsluită“ în sensul larg pe care îl comportă orice interpretare), iar readucerea secvenţei temporale în atenţia cititorilor de azi se asigură prin recursul la o poveste cu suspans, care să te ţină aproape de ceea ce e cu adevărat important: bogăţia de miresme, gusturi, gesturi, costumaţii, cutume, „mărunţişuri“ cu tâlc ale oamenilor acelei epoci revolute.
Vezi Moartea la Tomis (Marin Mincu), Zilele regelui (Filip Florian), Marañon-ul Ruxandrei Ivăncescu, Vasco da Gama al Dianei Adamek, Viaţa începe vineri al Ioanei Pârvulescu sau, cu o miză sporită abil, Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian. În matematică există o „Lege slabă a numerelor mari“. Am răsturnat enunţul pentru a se potrivi ştiinţei prozatorului de a infinitiplica „valul de amănunte“ din care se compune viaţa omului sub vremi. „Orice lucru se poate vedea din sute de perspective“, crede Filip Florian.
În asta stă şi savoarea cărţilor cu întoarceri şi fugi (acestea din urmă şi în sens muzical). Mijlocul cel mai personalizat de re-locuire este comparaţia. Act cognitiv in progress, uimirea ei nu e niciodată naivă şi cu totul inocentă: are „cazier“ intelectual şi o lungă disponibilitate pentru reveniri.
În fine, încap în această zonă a prozei aşezate şi înscenări baroce, adică insinuante şi copleşitoare, precum în Angelus, al Ruxandrei Cesereanu (2010), sau romane precum cele ale Dorei Pavel – Agata murind, Captivul şi Pudra – veritabilă trilogie a deshumării, în trepte, coborând sondarea abisală dinspre colectiv/comunitar spre dublu, apoi spre individ. Dar despre toate astea, cu alt prilej.
