Pe aceeași temă
arta de a produce în jurul tău tăceri
împreună cu arta de a genera năpraznice strigăte
împreună cu arta de a echilibra toate acestea
într-un potir aurit din secolul trei
nu le-am învăţat niciodată
şi nici nu vreau să le ştiu
oasele mi se văd prin pielea tot mai lucidă
creierul dacă vrei poţi să-l atingi cu suflarea-ţi străină
acum e momentul
acum e totul descoperit
n-o să se mai repete niciodată iarna aceasta
şi nici ziua de trei iulie 2006 în locul căreia
o să tot umblăm noi prin clin şi prin mânecă noaptea
fără ca zilele să se mai numere vreodată cum
s-a făcut până astăzi până ieri până când până sus până jos
unde nu mai judecă Minos
decât foarte rar când nimeni nu e atent
şi toţi se uită în cealaltă parte a lumii
într-un extaz gratuit care se-mparte frăţeşte
sus pe dealuri creşte o iarbă putredă din prima ei clipă de viaţă
pe-acolo pe unde am călcat şi eu odată
firele ei mi se par oasele mele scăpate
din cenzura corpului meu
eliberate de o revoluţie proletară a oaselor
împotriva muşchilor a pielii a creierului chiar a inimii
ce rămâne din ceea ce am fost eu mi-e greu să vă desenez
cu creionul albastru s-ar mai putea trage o linie două
în spatele cărora s-ar putea presupune că sunt tot eu
ori măcar umbra mea dezosată
dacă vezi un os de om aruncat pe jos într-o grămadă de frunze putrede
„drumeţule să iei fără sfială că n-ai să dai la nimeni socoteală“
după aceea să te postezi la colţul străzii
cu acel os al meu ai putea să indici calea de urmat celor ce trec
la dreapta la stânga înainte
sau mai bine înapoi
la locul cunoscut numai de mine
or să-l înveţe foarte repede
chiar mai bine decât l-am ştiut eu
olimpiadă umilă
cinci copii cu cinci cercuri
pe o stradă prăfuită demult
vin spre mine şi nu-i chip să le scap
îi văd tot mai aproape
şi deodată se despart să-mi facă loc printre ei
numai unul o ia razna şi fuge şi fuge
eu tot mai în urmă rămân
şi bate cercul mereu mai departe
şi cercul e tot mai bătrân
AMOR 2000 şi ceva
el îi scria te sărut te sărut te sărut
de pe Gange şi până la Prut
cât de tare trebuia să-şi ţuguie buzele
vai
ca să acopere distanţa aceea imensă
dintre Piteşti şi Hawai
şi cât trebuia să se prelungească materia
corpului său trecător
pe deasupra capetelor atâtor europeni
închipuind un altfel de zbor
noroc că nu era obligat tot el să facă
şi drumul înapoi
de la Punta Arenas la Hanoi
pentru care buzele ei se ţuguiau amarnic
şi la Cochabamba şi la Comarnic
materia ei se rarefia până la virtualitate
ca să fie e-mailul corect
şi să simtă cum răzbate
până şi-n străinătate
oglindă veche
scena e simplă Dumnezeu se uită în oglindă
el vede ceva care-l dezgustă îl îngrozeşte
în spatele oglinzii e chipul meu al tău al ei al tău al meu
al ei
în fine o sinteză a trăsăturilor fizice şi morale
ale omului cel mai de preţ capital
ale omului ce frumos sună acest cuvânt
ale omului totul pentru patrie totul pentru om
ale omului trestie gânditoare
de ce se îngrozeşte el cu E mare de tipar
e simplu
Dumnezeu e naiv crede în ceea ce vede
e groaznic să fii aşa
simte El
finalul scenei explicaţia ei sunt însă şi mai
simple
nu eşti Tu Doamne ceea ce vezi
oglinda e veche pelicula de pe dos
s-a cojit
şi prin ea se zăreşte chipul celor din spate
amestecat cu chipul Tău
încât rezultă un fel de Frankenstein
al Creaţiei
şi asta cu literă mare de la început
să uiţi
să uiţi să te naşti
să uiţi să înveţi să vorbeşti
să uiţi să te duci la şcolile vieţii
să uiţi să citeşti
să uiţi să înveţi să trăieşti
să uiţi
să dormi
să uiţi
să mori
să uiţi să scrii acest poem
al cărui titlu nesigur se ţine scai de tine
încă din prima copilărie
pe care-ai uitat-o de mult
La pierderea speranţei
Arta, spuse ea. Asta, spuse el. Nici asta, nici arta, le răspunse al treilea.
Priviră în jur. Erau singuri. Nişte cuci. Nişte matracuci, răspunse al treilea. Se băgă în vorbă şi al patrulea, care nu putea fi altcineva decât ecoul. Dar ecoul spuselor altcuiva, care nu se auzeau până la ei, pentru că nici unul dintre cuvintele pe care le repeta el nu fuseseră rostite de ei. Aleatoriu, se auzi de undeva, din spatele lor. Se întoarseră. Priviră. Nu era nimeni prin preajmă. Atunci să plecăm. Mai bine să plecăm. Da, da, da.
Astfel îşi treceau ei, unul altuia, ziua de marţi, 1991, vara. Lacul stătea pe loc, râul curgea leneş, de parcă şi el ar fi fost lac.
Aici ne vom îneca într-o bună zi, rosti ea visătoare.
Aici, aici, aici.
Dar ecoul nu găsi de cuviinţă să le răspundă, nu găsi de cuviinţă să se amestece în vorbă, sau, poate, îl lăsaseră în spate, departe, la marginea vizibilului.
Şi de ce te-ai îneca, dacă trece vremea ta.
Păi, tocmai de aceea.
Nu te poţi îneca, nu poţi să dispari decât în propria ta vreme, ai ieşit, la revedere, nu se mai poate, nu mai poţi nici măcar să te spânzuri.
Aşadar, mi-am pierdut orice speranţă. N-am ştiut, mi-aş fi lăsat-o afară, când am intrat. Şi apoi, când ar fi trecut vremea mea şi m-aş fi trezit brusc în afara ei, aş fi regăsit-o cu siguranţă, că doar am lăsat-o afară.
Da, dar ştii şi tu că e criză mare de speranţe, aşa că slabă speranţă ca una, lăsată fără supraveghere pe-afară, să nu tenteze vreun trecător pe-acolo şi acesta să nu şi-o însuşească pe dată.
Je suis totalement démuni.
Dar o mumie vie tot mai ai şansa să fii şi încă în foarte scurtă vreme.
Mă voi usca la focul speranţei mele pierdute şi luate, furate, ca să o spun pe a dreaptă, de cine ştie cine.
Voi fi solidar cu tine, ne vom perpeli împreună la focul stins al acelei speranţe dispărute fără urmă, îi vom lua urma şi o vom regăsi, vom fi fericiţi în afara vremii noastre veninoase... psalmodia el, popeşte, urmărit cu atenţie de ea, în tăcere.
Şi toate acestea unde se vor petrece, cu cine, când?, veni, de undeva de sus, întrebarea. Mai bine zis le căzu pe cap, în cap, sub formă de ploaie, deloc de aur, deloc bine mirositoare, deloc.
O dată şi o dată o să fim. Aici se termină prima poveste şi începe cea de a doua, pe care ar fi mai bine să o lăsăm pe altădată, altădată, altădată.
