Pe aceeași temă
în spaţiul democratic şi mirobolant al literaturii, al artelor plastice şi spectaculare. Fâlfâitul aripilor de înger, discret ca foşnetul mătăsos al unei rochii sau turbulent ca o furtună de vară, care răspândea fiori mistici din mundus imaginalis, s-a reverberat, ca ecou, în lumea imaginarului. A devenit element decorativ pitoresc, arabesc graţios sau motiv literar, metaforă ori termen de comparaţie. Îngerul a fost răpit de sentimentalismul minor al discursurilor artistice, ajungând la condiţia deriziunii („angel radios“ echivalează azi cu un hohot de râs). În celebra sa carte Despre îngeri, Andrei Pleşu sublinia că, „pentru omul modern, îngerul e rareori mai mult decât prilejul unui surâs“. Sau, citând un un teolog actual, „el nu mai e pentru conştiinţa contemporană decât o fabulă“.
O fabulă postmodernistă cu îngeri scrie şi Ruxandra Cesereanu, în recentul Angelus, un roman ludic, livresc, care reuneşte preocupările relativ divergente ale autoarei: investigaţia sociologic-mentalitar-politică (v. Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conşiinţa românească, Panopticum. Tortura politică în secolul XX, Imaginarul violent al românilor, Decembrie 89. Deconstrucţia unei revoluţii, România înghesuită. Cutii de chibrituri, borcane, conserve: ipostaze ale ghetoizării în comunism şi postcomunism) şi frecventarea asiduă a Bibliotecii. De fapt, îngerii Ruxandrei Cesereanu reprezintă pretextul unei ample speculaţii intelectuale, într-o naraţiune spumoasă, cu intertexte parodice şi subtexte provocatoare. Trei la număr şi identici, aceştia desfid efigia canonică, suferind o updatare care revigorează vechiul topos angelic, apropiindu-l de scenografia hollywoodiană: „În blugi şi tunică, dar cu o mantie albastră, chiar azurie de-a binelea, pe umeri, apoi cu părul şaten, cârlionţat şi lung, legat într-o coadă. Aveau ochii alungiţi, sprâncenele parcă pictate şi pensate, gâturi lungi ca de păsări flamingo. (…) erau muţi, nu puteau vorbi“. Însă detaliul cel mai important constă în faptul că nu aveau aripi. Aşadar, nişte îngeri handicapaţi, lipsiţi de însemnele esenţiale ale angelicităţii, învăluiţi, totuşi, într-o „mireasmă de tămâie roşcată cu gust de zahăr caramelizat“. Romanţiosul dulceag se prăjeşte, astfel, la focul fabulaţiei ghiduşe.
Cei trei mesageri enigmatici (grecescul Angelus înseamnă, cum bine ştim, sol, mesager, ambasador) coboară în capitala, numită Metropola, unui fost imperiu ce „se deşirase ca o dantelă îngălbenită“, redus la Patria care, „la scurtă vreme de trecerea dintre milenii, cu o labă de lup în secolul XX şi cu o coadă de şobolan în secolul XXI, făcea grimase de ţară sfântă şi predilectă pentru întâmplări proaspete“. Descinderea lor determină o adevărată psihoză colectivă, de la conducători şi oficialităţi la oamenii simpli, de la elite sau intelighentia până la cel din urmă mujic ori marginal, culminând cu o manifestaţie stradală, unde se cer „îngeri pentru toţi“. Se înfiinţează comitete şi comiţii de expertiză, pentru a da un diagnostic în privinţa naturii angelice a străinilor: un prim interogatoriu poliţienesc, o comisie medicală extraordinară, o comisie academică şi una de teologi. În ţară sosesc urgent trei cardinali ai papei Pontifex Maximus, în scopul culegerii de informaţii despre „strania apariţie“. „Chestiunea angelică“ înfierbântă mintea avidă de minuni a populaţiei, de unde şi explozia imaginativ-discursivă a personajelor, căutătoare de beneficii de imagine, de avantaj politic sau de profituri materiale. Prima parte a romanului este construită pe principiul „sertarelor“ autonome, corespunzătoare capitolelor, din care ies succesiv tot felul de figuri sugestive, desenate în tuşe groase, caricaturale, dar cu portanţă tipologică: un Preşedinte abil politic, populist şi demagog, urmărind să speculeze întâmplarea senzaţională pentru succesul de public, cu target electoral („hotărî să fie machiat ca un om simplu de la ţară şi îmbrăcă o cămaşă autentică, precum cele ale îngerilor. Preşedintele mai ştia că trebuie să se comporte firesc, dacă voia să aibă succes în faţa poporului, şi, la urma urmei, poate că străinii cei trei erau mană cerească, nu altceva pentru următoarea lui campanie electorală, aşa că de ce să nu folosească prilejul şi să-i ia sub oblăduirea lui?“); un „Filozof de mahala şi de birt“, jurnalist la Gazeta Poporului, „agitator cu metehne de profet mânios“; El Lider Maximo, un politician naţionalist-extremist („adora tutunul cubanez“ şi „semăna, deşi infim, cu un dictator zis Terminatorul“), patron al postului de televiziune „Pentru o Nouă Patrie Bravă“ (pe scurt, „Penepebe“), al cărui discurs rugos, pamfletar şi mesianic aminteşte de textele publicistice analizate în Imaginarul violent al românilor; Patronul, şeful firmei de publicitate „Caravana“, „creier speculativ şi pragmatic“, care intră în ebuliţie creativă, gândindu-se să populeze cu îngeri cele mai diverse reclame (de exemplu: „Aroma îngerilor naţionali; Scoate petele chiar şi de pe îngeri; Alcool pentru îngeri puternici; Firesc, prima alegere, un înger pentru dinţii tăi; Cea mai bună cale de la mătreaţă la părul de înger; Delicios de înger cu ciocolată; Frutti Fresh, îngeri cu vitamina C; Respiraţie proaspătă, gură la gură cu îngerii; Dimineaţa, o cafea neagră cu îngerii; Carne de înger, îţi lasă gura apă“ etc.); femeia ambiţioasă, care îşi învinsese complexul „mărunţeniei“, poreclită Pitica, „manager al industriei Piticot“, vrea să confecţioneze păpuşi după modelul îngerilor ca să scoată „puhoi de bani“; Patriarhul şi consilierii săi, „îngropaţi în fotoliile de catifea“; boema de la „Crâşma-n proţap“ şi „vocea poporului afumat“ (Beţivul Unu, Doi ş.a.m.d.); Diavolul-şef, care bea şampanie „Veuve Cliquot“ şi meditează dezabuzat, melancolic-ecclesiastic la decăderea lumii („se şubrezeşte lumea, se face praf şi pulbere, nimeni nu mai crede în nimic, nici eu nu mai cred, nici valeţii mei, nimeni, pe sfânta lume! Câtă mahmureală şi cât beteşug, vai ş-amar! Uf, deşertăciune şi infamie şi răstimp de prisos!“); Unchiul, „cel mai cunoscut nas-parfumeur“, un halucinat à la Grenouille din Parfumul lui Patrick Süskind, distilează parfumul „Les trois anges“; Lingvistul Metropolei, un savant care vrea să descopere limba îngerilor şi inventează abracadabranta Numsisfanglindtrin; patronul de la Temptat, ciocolatierul-şef zis şi Chocolax, care fabrică „ciocolata serafică“ numită – cum altfel? – „Angelus“; directorul circului Metrocirkus, care îşi propune să aducă îngerii în reprezentaţiile viitorului „Circ Zburător“; un magnat al industriei cinematografice, Creierul sau Trabucul, angoasat de cheltuielile cu amantele şi intoxicat de marihuana, speră să dea lovitura, la Metropolcin, cu serialul „Angeliada“; un Vânător de umbre, „filozof al alterităţii“, pofteşte să măsoare o umbră de înger; un Dumnezeu care visează un vagon cu îngeri, în criză de identitate, „fiindcă nu ştia, de fapt, de ce El era Dumnezeu“; androizii din Cyberlandia, care râvneau la aripi desăvârşite de îngeri; Patronul de la barul „Angelina“, care le pune stripteuzelor pene pe umeri şi modelează un uriaş înger de lut; un Clonator tentând clonarea „haloului angelic“; un Astrolog antilatinist; un director de pompe funebre, „poet de taină“, anvizajând coşciuge cu aripi angelice; un Cenzor angelofob, infirmier la ospiciu; Merlin Mistral, un „vrăjitor internautic“ etc. Se însumează, astfel, un şirag de portrete vivace, pline de haz, în care unele amănunte picante evocă, vrând-nevrând, „personaje“ notorii ale scenei politice româneşti (de pildă: „Prezidentul Patriei Sfinte o ţinea tot într-un tras la măsea“).
Evenimentele sunt puţine (un banchet prezidenţial, un concurs de selecţie a unor bodyguarzi pentru cei trei hominizi, un spectacol nocturn cu temă angelică, pe stadionul naţional), vorbăria, inflaţionară. Această „ţară a palavragiilor“ te trimite automat la „marea trăncăneală“ caragialescă, marcă înregistrată a specificului naţional. De altfel, un pasaj din discursul prezidenţial pune punctul pe „i“ în privinţa mecanismelor autocompensatorii ale mândriei patriotice (autohtone, ai zice), apte să convertească negativul în pozitiv şi simulacrul în autenticitate: „nu mai contează dacă cei trei străini sunt îngeri sau nu, fiindcă este de-ajuns că noi îi pricepem ca fiind îngeri şi ne mândrim cu ei“.
Cea de-a doua parte a cărţii, mai dinamică, oferă schiţa materializării/spaţializării unei utopii: cei încredinţaţi de veridicitatea îngerilor se retrag la periferia oraşului şi se izolează de Metropolă, coagulând Baraca îngerilor, o tarkovskiană „Zonă“-falanster, în care miracolele prind viaţă. „Călăuzele“ angelice îşi verifică puterile tămăduitoare, în jurul lor încep să roiască licurici luminători şi ziua şi noaptea, dar şi cântători, în mijlocul Zonei ţâşneşte o fântână arteziană pentru nevoile insurgenţilor segregaţionişti, care respectă legile castităţii şi abstinenţei. Păsări flamingo se ivesc în mod misterios, se nasc pisici şi câini cu trei picioare, tufele de liliac mov se răspândesc precum în junglă. Autorităţile Patriei grăbesc însă naufragiul utopiei (locuitorii Zonei planificaseră să clădească o inutilă Corabie a Nebunilor) şi trecerea îngerilor într-o realitate alternativă, virtuală: Second Life. Este vorba despre jocul pe calculator al lui Merlin Mistral, care ambiţionează să reconstruiască un Paradis artificial. Aici, avatarul Mesmeea Cuttita (nick name-ul blogosferic al Ruxandrei Cesereanu) va procrea împreună cu cei trei o nouă rasă, omngerii.
Dincolo de şarjele politice muşcătoare, alegoria din Angelus are o „morală“ pe care aş numi-o defetistă: când lumea se află în plină criză, pentru că Dumnezeu, cu memoria în stază, nu se mai poate trezi din visul despre „nimic“, soluţia salvatoare rezidă, ne spune naratorul, în evaziunea în universurile compensatorii ale imaginaţiei: „Halucinaţiile pot fi izbăvitoare“. Că e posibil ca acestea să fie bolnave, scelerate, maligne e deja o altă poveste... Angelus se dovedeşte o „jucărea“ cu tâlc, produsul unei fantezii efervescente, asamblată, parcă în grabă, de un prestidigitator zglobiu, locvace în interpelarea cititorului, cu ajutorul unor şuruburi şi piuliţe culturale (puzderie de referinţe şi aluzii, de la high culture la kitsch). Romanul poate fi considerat încă un „tratament fabulatoriu“ (ca şi celelalte scrieri literare) pentru luciditatea acută a Ruxandrei Cesereanu. Dar şi o reconfirmare a adagiu-lui biblic: „La început a fost cuvântul. Întotdeauna va fi astfel. Chiar dacă îngerii tac de obicei“.
Ruxandra Cesereanu, Angelus, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010
