Pe aceeași temă
Unde mai pui că recepţionera – persoană ce părea dotată, la o repede ochire, cu un fizic, vorba aia de demult, stima noastră şi mândria! – nu părea a cotiza cu prea multă convingere la fondurile ligii ortodoxe de luptă împotriva bărbaţilor – ba, s-ar putea zice chiar că la din contra, judecând după echivocul vorbelor cu care îi întâmpinase rugămintea de a-l lăsa să sufere de unul singur ca un câine comunitar într-o cameră de hotel cât mai single cu putinţă. Dacă se putea, bineînţeles, nu era vorba de vreo pretenţie, Doamne fereşte, să nu fie înţeles greşit – o rugăminte... în măsura posibilităţilor, dacă nu deranjează şi dacă nu ceva, cumva; adică...
Toată chestia era trasă de păr şi complet inutilă, n-avea cum să-l deranjeze nimeni, plătise corespunzător, da, dar mai ştii ce se poate întâmpla cu biletele astea şi cu sutele de agenţii de turism care au împânzit ţara, se produc fel de fel de încurcături şi el dorea cu orice preţ să fie sigur că va fi singur, dacă ea înţelege ce vrea să spună... Fără să ridice ochii de pe cartea lui de identitate pe care o studia cu atenţie, ostentativ, chiar, după cum i se păru, tipa îi replicase cu o voce profesională, irigată vag de un amuzament ale cărui resorturi îi scăpau că, mă rog, ea are toată bunăvoinţa – clientul nostru, stăpânul nostru –, însă n-ar fi exclus ca peste câteva zile să ceară el, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, un coleg de apartament – solitudinea dăunează la ten şi îngreunează bronzatul, după cum dovedesc studiile de specialitate. Oricum, dacă se va plictisi singur, poate să i se adreseze cu încredere la orice oră din zi şi din noapte, ea se află permanent pe baricade, la locul de muncă, exceptând, fireşte, zilele în care nu e pe tură. O făcea pe ironica – n-avea decât, era un drept constituţional şi ăsta.
Nimic mai reconfortant decât un duş scoţian după călătoria de aproape 10 ore cu maşina – cam de două ori mai mult decât ar fi fost nevoie în condiţiile unui trafic cât de cât omenesc. După vreo douăzeci de minute de bălăcăreală zgomotoasă ieşi din baie şi se întinse satisfăcut pe cuvertura roşiatică de-a curmezişul celor două paturi alăturate pentru orice eventualitate şi închise ochii cu voluptate leneşă. În retină îi năvăliră crâmpeie de aer lichefiat, închipuind contururi dezordonate, ca atunci când privirea ne e izbită brusc de o lumină puternică. Treptat, imaginile lăptoase căpătară coerenţă, fixându-se, la început tremurat, ulterior cu tot mai multă claritate pe ultima parte a călătoriei. Şoseaua şerpuind pe malul mării scăldate de soarele dogorâtor: peisaj policrom, punctat de campinguri, restaurante, buticuri, locuri de popas, reclame şi panouri de afişaj, cele mai multe îndemnând la petrecerea concediilor şi vacanţelor pe litoral sau la votarea a tot felul de specimene hotărâte să-şi dedice viaţa şi buzunarele binelui public, automobile divers colorate care se întretaie sau se depăşesc cu claxonări zgomotoase. Se vede pe el însuşi în Loganul gri – bărbat, alb, vârsta circa 30 de ani, îmbrăcat cu ginşi şi tricou cu Che Guevara pe piept, ascultând muzică şi lăsându-se depăşit fără orgoliu de partenerii de trafic. Ţine mâna stângă pe fereastra deschisă ca şi când ar vrea s-o lase mângâiată de presimţirea brizei mării. Privirea îi lunecă adesea pe geam urmărind, parcă, de la distanţă, conturul ţărmului într-un gest de familiarizare cordială cu nesfârşirea sărată şi cenuşiu-albăstruie. Fizionomia îi degajă o mulţumire lăuntrică reţinută şi calmă.
Intră cu două genţi de voiaj în mâini în holul hotelului. Cameră cu două paturi, o masă, două noptiere prevăzute cu nişte cochilii văroase pe post de veioze, două fotolii tapiţate cu stofă roşiatică; pe jos, mocheta asortată cromatic, dulap cu trei uşi şi un număr egal de sertare. Se opreşte puţin în uşă, rotindu-şi privirea prin încăpere, scoate câteva obiecte vestimentare din geanta cea mai voluminoasă. Deschide uşile dulapului, apoi sertarele într-un gest reflex de control. Într-unul dintre ele zac aruncate neglijent câteva ziare şi hârtii mototolite. Le strânge pentru a le arunca în coşul de plastic de culoare prăzulie. Observă, rătăcită printre reviste, o fotografie. O apropie de ochi: un peisaj marin văzut de la înălţime. Nu foarte clar conturată – poză puţin voalată, de fotograf amator, se vedea de la o poştă. Imaginea prinde în amorsă conturul unei vile pentru a se fixa pe un colţ de plajă dominat de silueta aburoasă a unui intrând în mare, un fel de peninsulă miniaturală cu trei braţe asimetrice. O priveşte îndelung, o apropie de ochi, o îndepărtează şi iar o apropie, are impulsul s-o arunce la coş alături de celelalte hârtii, o mai priveşte odată şi o aşază pe masă. Ei, uite aşa-şi rătăcesc unii amintirile, nepăsători şi uituci ca şi când n-ar fi vorba despre viaţa lor – mă rog, un moment, o fracţiune de secundă din ea, o clipă smulsă rostogolirii misterioase şi nepăsătoare a miliardelor de clipe ce se bulucesc să devină ultima cu graba ucigaşă a stâncilor azvârlite la vale de o mână precipitată şi neîndurătoare.
Seara, coborî la barul intim de la parter, luă o cafea şi se aprovizionă cu ţigări – adusese cu el nişte cărţi şi avea de gând să citească până mai târziu. La întoarcere, fata de la recepţie îi aruncă un salut digital din mijlocul unui grup garnisit temeinic cu blugi, tricouri viu colorate şi tunsori nr. 1 de ambe sexe. În lift, senzaţia de euforie se accentuă: va descinde în camera lui, era liber să facă ce-l tăia capul, fără griji, fără probleme, cu mari şanse de a respecta întocmai cuvântul de ordine pe care şi-l impusese pentru această vacanţă: interzis cu desăvârşire păcatul seriozităţii comis cu gândul au cu fapta! Sunt şi alte lucruri, dacă nu mai inteligente, oricum, mai înţelepte pe lumea asta, să nu le lăsăm chiar pe toate spre rezolvare generaţiilor viitoare că nu-i nici frumos, nici sigur. Să dovedim spirit de solidaritate şi responsabilitate civică, politică, bla-bla-bla...
Târziu, spre miezul nopţii, ieşi pe balcon şi, de la înălţimea etajului 11, îşi plimbă privirea peste peisajul multicolor al fragmentului de litoral la care îi dădea dreptul biletul său de odihnă procurat cu sudoarea frunţii prin sindicat – se număra printre puţinii fraieri de vârsta lui care încremenise în proiect la o S.C. cu statut incert, nici privatizată, nici de stat, unde sindicatul mai oferea oarece facilităţi cu ecouri nostalgice. Privelişte cam impersonală, acuzând ceva din violenţa cromatică a cărţilor poştale ilustrate grosier; în materie de urbanism, clişeul câştiga net bătălia cu iniţiativa privată. Undeva, spre dreapta, la vreo doi-trei kilometri distanţă desluşi cu greutate o aroganţă falică a ţărmului, un fel de promontoriu ce se profila tăcut şi uşor enigmatic în noaptea cuminte. Îi aducea aminte de ceva, dar îi trebuiră câteva zeci de secunde ca să facă legătura cu fotografia uitată în sertar de turistul care ocupase camera înaintea lui. Trebuie să fi fost ceva în neregulă cu băiatu: bun, făcuse poza aia de pe balcon, asta era limpede. Nu contează ce talente-l apucaseră, dar de ce se grăbise, oare, să meargă cu filmul la developat undeva, în Constanţa sau în Mangalia, probabil, fiindcă în staţiune era greu de presupus c-ar fi găsit un atelier foto?! De ce naibii n-avusese răbdare să ajungă până acasă? Hm, ce chestie... Dar poate că omul avea în dotare personală un Polaroid şi rezolvase treaba simplu, rapid şi eficient. Nu era şi asta o posibilitate? Ba da. Şi atunci?!
*
Se dedică plin de zel programului dinainte stabilit – lucru extrem de facil, pentru că respectivul program conţinea, practic, un singur punct: să nu facă nimic în afara minimului necesar – plajă, masă, somn, fără radio, fără ziare fiindcă situaţia internă şi internaţională rămânea oricum încordată şi în absenţa participării lui, pur decorative, de altfel. Avu cu acest prilej revelaţia adevărului sprinţar că nici inactivitatea nu e o chestie chiar atât de simplă cum pare, presupune şi asta aptitudini, vocaţie nativă, dăruire şi abnegaţie ca majoritatea nenorocirilor de care e plină viaţa noastră cea de toate zilele şi nopţile marine, montane sau colinare. Respinse cu înverşunare tentativele unor gânduri indisciplinate de a-l scoate din liniştea pe care se străduia s-o edifice la adăpostul amneziei voluntare vizavi de orice nu se lega de prezentul imediat şi constată cu satisfacţie că, în bună măsură, efortul dădea roade. „Bravo tinere – se bătu el protector cu mâna stângă pe umărul drept (sau invers) – sunt mândru de tine, cred că meriţi un pârlit de coniac, că om eşti şi tu şi nimic din ce e alcool nu-ţi poate rămâne străin, cum bine a zis la vremea lui unul dintre mulţii noştri strămoşi înzestraţi cu harul cugetărilor memorabile şi educative. Apropo de nimic, ce-o face oare la această oră târzie din noapte juna noastră cunoştinţă recepţionistă a cărei concepţie despre viaţă întruneşte adeziunea mea unanimă? Dacă o văd mâine îi lansez propunerea să facem o plimbare pe limba aia de nisip pe care m-am şi visat ieri noapte. Păcat numai că am uitat aproape tot. În orice caz, însoţit sau ba, trebuie să ajung până acolo, ce naiba, e doar la o aruncătură de ochi de aici...“
...Cu domnişoara recepţioneră se întâlni în dimineaţa următoare pe plajă. Juca un fel de volei în cerc şi se bucură să constate că evaluările optimiste privind anatomia ei se dovediseră exacte. Juca bine, chiar foarte bine în comparaţie cu restul grupului şi o clipă ezită dacă să intre sau nu în cerc – nu i-ar fi plăcut deloc să fie pus, vorba dobitocului de Serafim, în inferioritate numerică. Ceru voie – absolut formal, nimeni nu-i răspunse, dar îi făcură loc şi imediat ce primi mingea i-o trimise ei în semn de recunoaştere şi salut. Nu-i plăcu surâsul de satisfacţie pe care mai mult îl simţi decât îl văzu pe faţa ei: sesizase faptul că mingea nu-i fusese pasată întâmplător. „Aşa, care va să zică, ne dăm mari şi frumoase. Ei, lasă că-ţi scoatem noi voleiul din cap, duduiţă“, ricană el şi la prima minge înălţată puţin se desprinse elastic de la pământ, pluti scurt apoi atacă puternic, ochind-o în chip vizibil. Fata pară, mingea îi reveni, trase din nou, ea scoase iarăşi cu calm, surâzând enervant. Realiză instantaneu că monopolizaseră balonul, dar nu se putu abţine să nu-i ridice, la rându-i: ia să vedem la capitolul acesta cum se stă. Se stătea bine. Trupul ei zvâcni încordat şi după o clipă mingea expediată cu forţă şi precizie spulberă nisipul dintre picioarele lui, deşi încercase cu disperare caraghioasă să o menţină în joc. „Unu la zero“, chicoti cineva din grup. Înghiţi găluşca recunoscând în sine-şi că o cam merita: vrusese să facă pe grozavul şi când acolo...
– Nu trebuie să fii supărat pentru figura cu mingea, îl linişti ea ironică ceva mai târziu, în vreme ce se odihneau pe cearşaful devenit bun de folosinţă comună, am omis să te avertizez că ai de-a face cu o profesionistă, joc în A, nu citeşti Sportul?
– Numai rubrica de fotbal, sporturile minore le ignor fără jenă, recunosc.
– Bine că n-ai spus asta când ai venit după cameră, te-aş fi învăţat eu să vorbeşti cuviincios despre viitoarele glorii ale sportului românesc...
– Daa?... Şi cu ce se ocupă, mă rog, în prezent viitoarele glorii?
– Cu predat lecţii de politeţe infatuaţilor care-şi mai dau şi aere de cuceritori irezistibili pe deasupra.
– Asta de unde-ai mai scos-o?
– Îndrăzneşti să pretinzi cumva că
n-am dreptate?
– Cum aş putea să-ndrăznesc una ca asta? Mă surprinde doar cât eşti de perspicace la vârsta asta fragedă.
– La valeur nattend pas les nombres des années, nu ştiai?
– Pentru o voleibalistă pronunţi destul de bine, Corneille ar fi fericit să ştie cât de adânc a pătruns literatura clasică în rândurile meselor populare din ţările francofone.
– Iar ai nimerit-o prost: te anunţ oficial că în timpul liber sunt studentă la turism şi franceză şi activez tot în Divizia A, adică am numai 10 la specialităţi!
– Ce n-am putut eu suporta pe lume – pompierii voluntari, bomba atomică şi tocilarele...
– Şi eu la fel! Tocmai de-aia în sesiuni mă ocup exclusiv cu exploatarea rezervelor mele inepuizabile de inteligenţă nativă. Succes garantat, eficienţă sută la sută, plus invidia contemporanilor depăşiţi sistematic şi total de evenimente. A, şi să nu uit: glumiţa cu mesele populare nu e chiar o capodoperă a umorului universal, scuză-mă că trebuie să-ţi spun...
– Doamne, cum îţi mai merge gura...
– Pardon, îmi merge mintea, dar asta se vede mai greu din avion.
– Întotdeauna te chinuie atât de cumplit modestia?
– Numai proştii trebuie să fie modeşti pentru că au de ce, spunea Shakespeare. Sunt de aceeaşi părere, mai ales când trebuie să răspund la provocări. Apropo, îţi place Celentano?
– Apropo de ce?
– De muzică. Sau credeai că Celentano e fotbalist la Unirea Urziceni?
– După modestie, se pare că a doua ta mare calitate e ironia romantică!
– A doua după inteligenţă, talent sportiv, cultură umanistă, intuiţie psihologică şi alte vreo câteva, pe cât de preţioase, pe atât de evidente.
– Ai uitat simţul umorului...
– Bine că am de unde – uitarea e luxul erudiţilor. Când ştii puţine, e ridicol să te mai şi lauzi cu memoria.
– Nu e cazul meu, ştiu destule lucruri, dar îmi lipseşte stimulentul moral şi taraba pe care să le etalez.
– Dacă mai trânteşti câteva aforisme de genul acesta rişti să devii spiritual şi asta dăunează la ten.
– Ai mai spus o dată chestia asta cu tenul – rişti să devii stereotipă.
– Când am mai spus?
– În vara asta...
– Foarte bine, repetiţia e mama învăţăturii de minte.
– Mâine eşti de serviciu?
Nu, nici mâine, nici poimâine, nici altădată. Te-am păcălit: am fost la recepţie în mod absolut excepţional, cu ocazia descinderii tale pe litoralul însorit. Ţi-am făcut primirea de rigoare şi basta, m-am retras în glorie, cu sentimentul datoriei împlinite – încheiat citatul şi discuţia pe tema asta. O, Doamne, ce fizionomie ultragiată ţi-ai tras!... Uite, dacă ţii neapărat să ştii, i-am ţinut locul unei prietene care a avut o problemă..., o problemă intimă, poftim, eşti mulţumit? Hai mai bine să facem baie sau să-l ascultăm pe Celentano – îmi place la nebunie macaronarul, cântă de parcă ar avea un fierăstrău în gât...
