Bucurestiul Cultural, nr. 101 - Paznicul Palatului Ştirbei: coloana care respiră

Prăpastia din spatele Palatului Ştirbei

Bienala Tinerilor Artişti, ediţia a patra, s-a deschis pe 8 octombrie într-unul dintre cele mai controversate locuri ale Bucureştiului acestor zile: Palatul Ştirbei. Povestea e mai veche, dar, imediat după vernisaj, s-a reactivat. La doar câteva zile, mai precis marţi, 12 octombrie, opt ONG-uri au protestat în faţa Ministerului Culturii, cerând ministrului să nu avizeze blocul de 40 de metri care ar urma, în viitorul apropiat, să fie construit în curtea Palatului Ştirbei, la doi paşi de alt scandal sucombat, Cathedral Plaza. Proiectul de construcţie a PUZ Complex Multifuncţional Ştirbei a primit avizul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. Dar doar ministrul Culturii mai poate opri iniţierea lucrărilor.

S-a scris mult în presă imediat după acest protest. Au fost inclusiv comentate replicile superioare ale actualului proprietar al Palatului Ştirbei, domnul Ovidiu Popescu. Cea mai îngrijorătoare afirmaţie a domnului Popescu (pe care o preiau dintr-o analiză extrem de pertinentă a Irinei Zamfirescu pe www.preadetot.wordpress.com) este aceea că „amânarea unei decizii în privinţa demarării acestui proiect poate duce la prelungirea agoniei unei importante clădiri de patrimoniu şi, în final, la distrugerea ei iremediabilă pentru care vor exista responsabili dacă nu legali, cel puţin morali“. Şi pe drept cuvânt agonie. Pentru că Palatul se află într-o stare deplorabilă. Dacă priveşti prin fereastra uneia dintre camere, poţi vedea o uşă de balcon care dă într-o prăpastie. Deoarece de acolo lipseşte o bucată masivă din construcţie. Este şi dezolant, şi primejdios. Ca şi firele electrice ieşite din ziduri ca nişte capete de balaur. Aşadar, o cruntă ameninţare care ne lasă să înţelegem că renovarea şi întărirea Palatului se vor face doar cu preţul construcţiei din spatele acestuia.

Între timp, Palatul Ştirbei, pe Calea Victoriei 107, este deschis din nou după mulţi ani. Pentru o lună, până pe 7 noiembrie. Bienala, organizată de Fundaţia Culturală Meta, cu lucrările a peste 40 de artişti, din ţări precum România, Franţa, Germania, Italia, Elveţia, Rusia, Polonia, Cehia, India şi Statele Unite, permite astfel accesul în sălile Palatului (chiar şi pod şi pivniţă) şi te lasă într-o admiraţie consternată. Criticul de artă Cosmin Năsui a scris de curând, pe site-ul său – www.modernism.ro –, că d-l Ovidiu Popescu se foloseşte de bienală „pentru a pune presiune pe luarea deciziilor de «integrare urbană modernă a patrimoniului»“. Bienala ar fi cel mai bun pretext pentru proprietarul Palatului să arate Bucureştiului că, iată, suntem deschişi culturii, o susţinem şi îi deschidem porţile.

Întâmplător sau nu, tot în această perioadă are loc şi Bienala de Arhitectură, ediţia a noua (16 septembrie–21 noiembrie). În cadrul acesteia, s-a deschis de curând la MNAC o expoziţie internaţională, Balkanology. Arhitectura nouă şi fenomenul urban în Sud-Estul Europei (curator: Kai Vockler) extrem de bine documentată, despre explozia sălbatică a arhitecturii postsocialiste.

„Cine stă cel mai prost?“ întreabă un jurnalist la conferinţa de presă (adică a construit dezorganizat, ilegal, fără respect pentru patrimoniu, stil, a dărâmat clădiri vechi). Răspunsul curatorului german: „Priştina“. „Şi cine stă cel mai bine?“ (s-a dezvoltat cel mai echilibrat, corect, „occidental“). Răspuns: „Ljubljana“. Noi, Bucureştiul, suntem undeva la mijloc. Suntem pe cale să dărâmăm cât mai mult şi să construim cât mai înalt şi profitabil. Facem proteste nesusţinute suficient (cu „14 indivizi“), proiecte de întărire a conştiinţei asupra spaţiului public – nici ele îndeajuns de vizibile şi vizitate, cum este şi cazul The Knot, proiect artistic în desfăşurare în Parcul Carol toată luna octombrie, care implică artişti, critici de artă, arhitecţi, activişti din mai multe ţări, patru curatori şi trei „staţii“ publice: Berlin, Varşovia şi, acum, Bucureşti. Protestăm, dărâmăm etc.

Aşadar, în acelaşi timp, în această perioadă la Bucureşti se discută sub diferite forme – expoziţie, workshop, protest – arhitectura bucureşteană, privatizarea spaţiului public, abuzul de putere. Şi hăul din spatele Palatului Ştirbei, pe care îl vezi de la ferestre odată ce intri în Palat pentru bienală, e şi el o formă prin care se discută despre distrugere şi ignoranţă. Pur şi simplu, vezi fundaţia Palatului. Asta da lucrare de artă în spaţiul public! Monument istoric clasa A, Palatul neoclasic a fost construit între 1835 şi 1837, de către francezul Michel Sanjouand pentru logofătul Barbu Dimitrie Ştirbei, o „explozie vizuală“ pentru acei ani. A devenit mai târziu muzeul de artă populară şi muzeul ceramicii şi sticlei. În 1994, a căzut în uitare. Fragilitatea acestei clădiri de patrimoniu impresionează la intrarea în fiecare sală de expoziţie. Ţi se pare că nu mai este mult până va cădea totul. Urci scările şi cobori repede. Vizita Bienalei Tinerilor Artişti se transformă într-o vizionare-expertiză, într-o clădire moartă.

Supravegherea

Într-o clădire moartă, tânăra curatoare Mica Gherghescu alege să facă un show intitulat Police the Police. Supravegherea supraveghetorului. Şi de aici sub-vegherea. „Cum lucrează artistul sau, mai nou, activistul cultural, cu un subiect eminamente politic, cum îl manipulează într-o practică în mod curent asociată cu contra-observaţia?“, scrie Mica Gherghescu în catalogul expoziţiei. O expoziţie compusă din lucrări ce vizează tocmai mecanismele de destabilizare a puterii, dar o fac, oarecum în abstract, într-o construcţie care îţi lasă la un moment dat impresia de artificial. Expoziţia este bine închegată: de la fotografia Câmpia Turzii a lui Nicu Ilfoveanu, în care privitorul este privit înapoi şi forţat să-şi coboare ochii şi să se simtă vinovat, la tablourile ultra ironice şi „intimiste“ ale lui Emanuel Borcescu (Le charme discret de lautorité) sau Zoltán Béla cu capsulele timpului. Mumificate într-un bibelou contemporan perfect, oarecum SF, cheiţa cu sfoară şi racheta-ascuţitoare din copilăria comunistă se inserează în lumea de astăzi sub forma obiectului artistic, care poate conecta o lume la o alta. Nu poţi lăsa în afara discuţiei nici fotografiile lui Teodor Graur, Poliţia e cu noi (1981, obiectivul care captează aparenta neimplicare a puterii, poliţişti care se dau în Roata Mare, în lanţuri ale unui bâlci perpetuu) ori instalaţia Who killed the painting? (2003) a lui Driton Hajredini, în care pictura a murit înaintea venirii tale, iar tu asişti la investigaţie: i-a fost trasat conturul cu creta pe parchet, a fost marcat locul de către poliţişti, Police line do not cross.

Ai senzaţia că unui spaţiu precum Palatul Ştirbei i s-ar fi potrivit şi lucrări site specific, i-ar fi fost utile acele piese create pentru contextul bucureştean şi pentru acel loc. L-ar fi scos din morţi. Una dintre puţinele lucrări care se integrează perfect cu locul, îi dau acestuia viaţă şi pare creată tocmai pentru Palat este poate şi una dintre cele care par extrem de facile. Cel mai important supraveghetor al expoziţiei, care te înfioară şi care în atmosfera de scary movie a Palatului, unde intrările dintr-o încăpere în alta sunt despărţite de perdele negre, este coloana greacă, cu motive corintico-ionice, Tired Pillar, a artistului chinez Jin Shan. Ea respiră ca un bătrân, supravieţuitor din Antichitate, alimentată continuu de o pompă electrică. Este creată ca orice copie, nu din marmură, nu din ipsos, ci din latex. Astmatică, păzeşte Palatul. Alături de straturile de varză din curte.

Situarea acestei expoziţii în Palatul Ştirbei este similară intervenţiei unei echipe de prim-ajutor, o gură de oxigen pentru Palatul Ştirbei care, odată restaurat, ar putea deveni într-adevăr un monument istoric de clasă A.

Îi mulţumesc Mirelei Duculescu (www.arhiterra.ro) pentru materialele despre Palatul Ştirbei puse la dispoziţie.