Pe aceeași temă
Cele mai recent apărute cărţi ale criticului şi istoricului literar clujean, Literatură română contemporană. O panoramă (2008) şi, acum, continuarea acesteia, Literatură română contemporană. Prelungiri (Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010, 444 p.) dezvăluie angajarea într-un proiect critic şi evaluator care străbate şi balizează peste şase decenii literare (din 1947 încoace).
În lectura autoarei, aceasta înseamnă, cantitativ vorbind, circa 400 de autori şi 1.000 de cărţi în primul volum, în – tot – 1.000 de pagini proprii, de format ceaslov, plus 444 pagini A5, conţinând, în a doua lor parte, peste 54 de cărţi ale unui număr puţin mai mic de autori, circa 50. Prima parte, de 200 de pagini, intitulată Teme şi digresiuni, prelungeşte discuţiile din secţiunea cu care începe panorama: Despre lumea literară. Fragmente (aproape polemice) pe care, în graba condeiului, recomandarea de pe ultima copertă o numeşte – eronat – Despre viaţa literară. În pofida cvasi-sinonimiei între lume şi viaţă, atunci când vine vorba despre republica literelor, simpatica inadvertenţă îi va permite autoarei ca la proximul volum al acestui proiect vast să folosească genericul încă neacoperit pentru a-şi grupa textele din sectorul teoretic al cărţii. Fiindcă, da, primele 200 de pagini ale Prelungirilor sunt, ca în primul caz, nişte fragmente aproape polemice, însă, întâi şi-ntâi, definitorii pentru poziţia autoarei la intersecţia dintre critică şi beletristică, acolo unde orientează, întâmpină şi dă verdicte.
Într-un alt moment favorabil, Irina Petraş ar putea aduna într-un singur volum – şi acela, tot somptuos şi spumos – numai aceste situări şi coordonate convergente, care îi definesc tot mai limpede opţiunile de aşezare, de temperament, de ritual critic şi de lectură. Ele sunt necesare şi binevenite ca radiografie sau autoportret interior, complementar celui din Miezul lucrurilor.
Convorbiri cu Alexandru Deşliu (2006), care mergea şi înspre evocarea biografică. Valoarea lor se va observa şi mai bine atunci când, într-o mult aşteptată istorie a criticii româneşti – o anunţa în... 1966, primul volum Din istoria teoriei şi a criticii literare româneşti (1812– 1866) a lui George Ivaşcu, dar proiectul nu a fost dus până aproape de noi –, cernerea şi reorganizarea acestor pagini de eseu, publicistică, anchetă literară şi mărturisiri referitoare la angulaţia privirii proprii au să prilejuiască portretul sintetic, în efigie, al autoarei. Motive de meditaţie desprinse din prima secţiune sunt destule: imperativul accelerării lecturii (căruia i-aş spune „paradoxul Petraş“: cititorii se împuţinează, dar creşte numărul scriitorilor), dizolvarea pretinsei obiectivităţi a evaluărilor, eludarea modelor, canonul e nonconsensual, „vorbim cu cuvinte şi gândim cu concepte“, există o „lege tare a numerelor slabe“ în literatură (ştiinţa „prozatorului de a infinitiplica «valul de amănunte»“), dar şi o seamă de formulări ce vin din sfera unei reflecţii de moralist a cărui distanţă faţă de contingent rămâne, cu toată blajina înţelegere faţă de metamorfozele acestuia, sanitară.
La acest capitol, surpriza este că volubila şi afabila scriitoare din viaţa de zi cu zi se dezvăluie sceptică şi dispensându-se de consolările edulcorate asupra epocii şi mediilor prin care trece: „Amnezia nu se învinge prin inventarieri operate dintr-o singură perspectivă, ci prin încercarea de a înţelege la rece mecanismele complicate şi nu de puţine ori capricioase ale fiinţei umane angrenate în organismul social-politic“ (p. 20). În plus, „... nu există aproape nici o îndoială că cele mai multe dintre orori nu se plătesc niciodată. Speranţa creştină într-o judecată măcar finală, «de apoi», e o frumoasă utopie“. Perspectiva care se deschide astfel e atât de sumbră, încât pare să contrazică, de-a dreptul, exerciţiul critic într-unul dintre ţelurile lui de când lumea, acela de a da verdicte. Fiindcă, dacă justiţia nu e de aşteptat, în general, de ce am crede că este posibilă în literatură, prin separarea literaturii proaste de cea bună?...
Acolo însă unde luciditatea îşi atinge limitele şi intră în impas, omul contradictoriu, suspendat între elanuri şi tendinţe, rămâne viu până la capăt, iar performanţa intelectuală asociată zbaterii neobosite pentru mai bine stârneşte, orice s-ar spune, empatie. Unde soluţiile mele diferă de ale Irinei Petraş, nu-mi rămâne decât să fiu solidar cu interogaţiile ei, recunoscând, şi pe seama ei, şi pe seama mea, dreptul la diversitate şi practicând ritualurile şi chiar jubilaţiile convivialităţii.
De altfel, cred că această coexistenţă nebeligerantă este semnul tinderii către o normalitate socială şi literară visată de Irina Petraş, care nu se numără nici printre criticii care scriu numai despre ce le place, nici printre aceia care scriu dinadins doar despre ce nu le place, preferând ca în fiecare caz să scrie cum le place, în schimb. Mare lucru, şi probă de libertate îngrădită numai de preceptele bunei educaţii şi a respectului de fundal faţă de efortul creativ al oricărui autor comentat; al omului, la modul general. Generozitatea comentatoarei nu răzbate numai din larga deschidere a comentariului ei critic, în direcţia a sute de autori, dintre cei mai diferiţi cu putinţă, ci şi din felul în care mai degrabă îşi face reproşuri sieşi decât altora („Sunt incapabilă să discern înnoiri nesmintit notabile pe secvenţe temporale strâmte“, p. 67). Prin asemenea atitudini şi mărturisiri, felul cum înţelege Irina Petraş lumea şi viaţa literaturii sau chipul în care conştiinţa ei civică oglindeşte împrejurările şi împrejurimile româneşti contemporane suscită deplin interesul şi atrage atenţia asupra unui critic ce refuză să stea numai cu nasul aplecat în cărţi.
Nu e vorbă însă că, de cărţi, autoarea clujeană nu se poate despărţi. Scriitori şi cărţi. Prelungiri la panoramă cuprinde nu numai întâlniri cu destule nume şi titluri puse pe coperte de volume recent apărute, ci şi încheieri mai larg rezonante. Câteva romane foarte recent apărute, construite pe tensiunea dintre posomorala politică rizibilă şi leacul erotic la aceasta, într-o experienţă a protagoniştilor saturată, totuşi, de cultură, „îndreaptă lucrurile şdin romanul postcomunist românesc de până acum – n. O.P.ţ şi aduc proza românească la zi“. Ar scoate-o, altfel spus, din încrâncenarea adjudecării în literatură a răfuielilor istorice, din mai vechile ecuaţii ale tratamentului prozastic şi, până la urmă, din ruminaţiile proprii inapte să atingă orizonturile de aspiraţii ale lecturii visate.
Mozaicul critic şi istorico-literar al Irinei Petraş, în plină expansiune după acumulările dinainte, a depăşit stadiul bunelor promisiuni, etalând calităţi profesionale peste care nu se poate trece. Lipsa caracterului sistematic nu poate fi taxată ca deficienţă, câtă vreme ea intră chiar în programul reconstrucţiei din mers pe care o încearcă scriitoarea. În plus, se câştigă altceva: tocmai vioiciunea întâmpinărilor din mers şi nesupunerea la reţeta consacrată, însă puţin cam anchilozată, a istoriei literare tradiţionale. Ceea ce nu întreprinde voluntar autoarea va face timpul, istoricizându-i şi crochiurile, şi desenele, şi pânzele vaste. Spontaneitatea reacţiei la noutăţile zilei, în multiple direcţii, include şi necesarele trimiteri înapoi şi înainte, către înrudirile şi recurenţele tematice, spre grupul sau familia de spirite, conturând trasee, galerii, poduri suspendate... În felul ei, Irina Petraş este arhitecta noii istorii literare, lucrând într-o manieră modulară şi inspirată, în felul meşterilor constructori din cartierul Occidente al Lisabonei sau al celor din Beijing-ul ultimilor ani. Este o circumstanţă care aminteşte, cui a avut răgazul să o uite, că scrisul critic rămâne, şi el, o parte a literaturii, afirmându-şi cu orgoliu partea artistă. Câtă vreme nu prevalează obsesia expresivităţii în defavoarea clarităţii şi adâncimii, precum în cazul încântărilor de sine ale unor contemporani, această atenţie faţă de expresia frumoasă nu stânjeneşte, ci ajută. Este exact genul de măsură pe care cărţile semnate Irina Petraş îl etalează, asertând un mod armonic de a fi şi invitând la asociere cu acesta.
Irina Petraş, Literatură română contemporană. Prelungiri, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010.
