Pe aceeași temă
El se lăsase de fumat în primăvara trecută, chiar în ziua când se mutase în Frăsineni, poate tot într-un fel de refugiu, cum era magazia aia din subsol pentru Victoraş... După patruzeci de ani de fumat, chiar şi ajuns la saturaţie, cu crize de tuse şi vomă care-l făceau să leşine, fusese ca şi o sinucidere parţială. Omorâse o parte din el; uneori se simţea ca o rană închizându-se şi deschizându-se periodic, sângerând, supurând, amintindu-şi cicatrizarea: ţigarea, gustul fumului împăienjenind vederea, izul de ameţeală în rafale şi-n valuri, care anihilează şi oblojeşte... Nu-şi amintea totuşi ca-n răstimpul de când nu mai fuma, în care se ferise să se şi atingă de vreo ţigară, chiar şi neaprinsă, să-l fi încercat o dorinţă atât de aprigă când îi mirosise a fum de ţigară, ca în nopţile când îl simţea pe tipul de la subsol şi la o adică îi ţinea tovărăşie — o fiinţă incertă, de fum, tuse, oftaturi, foieli, frământări, nesomn, încrâncenare, planuri de răzbunare rumegate-n întuneric, pe lângă care veghea şi Robert, ridicat în capul oaselor în mijlocul patului, cu ochii de pisică scăpărând fosforescenţi în întuneric, adulmecând fumul în timp ce se împotrivea din răsputeri ispitei de a coborî la subsol să ceară o ţigară.
Pe lângă că se lăsase de fumat, în vremea din urmă prinsese obiceiul să doarmă singur, deşi Andreea n-o fi fost ca o ţigară de care să-i fie frică să se atingă chiar şi neaprinsă. Aici aveau însă ceva mai mult spaţiu decât în garsoniera din Dristor, şi tocmai că Andreea încă ar fi vrut să se extindă. Pe la începutul lui martie îi spuse că ar vrea să facă la subsol ceva ca o magazie pentru murături. El îi pomeni atunci de tipul care doarme acolo, cum îl aude oftând şi foindu-se şi cum îi vine la nas fumul ţigărilor lui... Nu credea. Ea de ce nu-l aude? Păi d-aia, fiindcă doarme sub camera lui. Aiurea! Visează, are halucinaţii, la care Robert: care din noi? El, el, el, e nebun şi vrea să arunce pe ea... Şi crizele şi tentativele ei de sinucidere, care i-au adus aici? Că n-a fost în stare de o slujbă şi un salariu ca să poată supravieţui în Bucureşti... Ba nu, nu şi nu şi nu, Andreea strânse din dinţi: cine pe cine a adus aici? Dracu, diavolul, el Robert Diavolul e dispus oricând să recunoască, dar asta nu înseamnă că... Că ce? Căcat. A fost constrâns de împrejurări, da, banii, datoriile făcute-n contul ei şi el s-a străduit şi a făcut tot posibilu, da n-a avut cu cine. Ba s-o lase moartă; Andreea ştie că peştele de la cap se-mpute: dacă el, ca bărbat şi cap de familie, n-a fost în stare... Păi cum, dacă ea n-a vrut sub nici o formă să-şi trateze boala aia de cap de care suferă şi care i-a tras înapoi... Şi ea, care din noi suferă cu capu? Cine aude oftaturi şi foieli la subsol? Cine pe cine vrea să scoată nebun?
N-aveau decât să-şi vadă fiecare de nebunia lui, măcar că nu-i lăsa tipul de la subsol, care avea să devină unul din sinucigaşii din primăvara aceea şi totodată un bun prilej pentru Andreea să facă caz de nebunia lui, care nebunie îl îndeamnă s-o vadă pe ea nebună. Păi d-aia le merge aşa. Aşa, cum? Cum altfel decât rău? Păi d-aia, pentru că peştele s-a împuţit de la cap, dacă el nu e sănătos la cap.
Dacă era sănătos la cap, nu s-ar fi încurcat cu un pierde-vară ratat alcoolist ca Miron, care l-a dus la jigodia de Crivac să-i muncească pe degeaba, şi să nu-l mai prindă cu nenorociţii ăştia, ne-am înţeles? Ori ei, ori ea, la care Robert că ce să mă fac, deh, acuma-i face ea program cu cine să umble, cu cine să lucreze, şi ea ca să se ducă la ăia cu care umblă şi lucrează, dacă ţine mai mult la ei decât la familia lui, să se ducă la prietenii care-i bagă în cap tot felul de abureli şi-i toacă minţile până aude la subsol tuse şi oftaturi...
Bântuiau ispite cu damfuri grele de ură, zâzanie, scandaluri. Spre sfârşitul Postului Paştelui, în Săptămâna Mare, Robert l-a ştiut noapte de noapte în subsol pe Victoraş, clocindu-şi planul de răzbunare; cât de curând avea să afle povestea lui de la Miron şi de la vecini. Omul dormea într-adevăr în subsol; nu fusese o halucinaţie, dar asta n-ar mai fi contat. L-ar fi compătimit pe Victoraş, dar îi venea greu să-l creadă atât de slab de înger încât să se pună la mintea neveste-si, care-şi făcuse un tabiet din a-l da afară din casă, cât ar mai fi avut pe cine.
După Paşti, odată cu primele zile călduroase, damfurile răului părură să se risipească de jur-împrejurul Frăsineniului, diluându-se şi dispărând dincolo de cerul senin de deasupra dealurilor şi pădurilor înverzite, pajiştilor şi livezilor de meri şi pruni înfloriţi... Ca şi cum lui Victoraş i-ar fi părut rău, da, bineînţeles că i-a părut rău. Să am bani de cheltuială aş veni la primăvară când o da soarele iară... M-aş întoarce, da, bineînţeles, era şi timpul: Miron îşi aminti că-i promisese lui Robert; vor merge la Mohaci. Din pricina banilor tot amânaseră. Ieşiseră în primăvară săraci, slabi de-i sufla vântul, dar tot e bine că ieşiseră vii şi cu chef de ducă. Îi mânca să plece, s-o ia din loc, ca şi Victoraş. Ba dă-ţi peste gură, Diavole.
Au găsit undeva de lucru două zile, la desfundat o grădină, şi cum s-au văzut cu ceva bani în mână, au luat-o spre Mohaci mai mult pe jos. Nu le prea mai rămăsese de autobuz, după ce lăsaseră ceva bani şi acasă, ca nişte capi de familie ce s-ar fi vrut. Lăsaseră vorbă că pleacă să-şi caute de lucru şi se vor întoarce peste câteva zile, poate o săptămână, dacă nu cumva i-o duce capul să facă ca Victoraş şi iarăşi dă-ţi peste gură, Diavole, se ceartă maţele-n noi de foame... Urcuşul şi mersul pe dealuri şi prin pădure, gâfâitul se amestecau cu povestea lui Victoraş, Diavole, dacă nevastă-sa nu l-ar fi lăsat, ba vezi de treabă că până la urmă stricăciunea din capul lui. Miron l-ar fi înţeles pe văru-său: un idiot. Degeaba că avea slujbă bună la Combinat, într-o vreme când alţii-s daţi afară pe capete, cu miile, în urma restructurărilor şi disponibilizărilor care nu se mai termină, şi uite că el rămăsese pe poziţie, cu salariul bunicel; avea şi o femeie, cu salariu şi ea, şi casă, femeie cu capu pe umeri la o adică. Ce dacă stearpă? Tot spre binele lui, că n-avea alte guri de hrănit în afară de-a lui. Avea şi o gagică tinerică, măcar că îndura scandaluri din cauza ei şi-am auzit mai încoace c-avea şi-un copilaş cu una, chiar din Mohaci. Ghici cu cine? Cică chiar cu una din fetele Lenţicăi şi mai avea şi-o Dacie s-o repare până i s-ar fi aplecat în faţa blocului. Ce mai, nu-i lipsea nimic. Alţii moare şi-aşa n-are, da uite că n-a fost în stare să preţuiască... Miron povestea transpirând şi gâfâind pe când urcau o coastă abruptă, plin de obidă, ca şi cum i-ar fi părut mai rău şi decât ar fi trebuit să-i pară lui Victoraş. Mă vait că n-ai obosit, Diavole... Robert nu gâfâia şi nu transpirase deloc, la doi metri în faţa lui şi încă depărtându-se, ca şi cum l-ar fi tras după el cu o frânghie care se deşira lungindu-se, şi stai mai uşor, Diavole, să-ţi spun chiar cum a fost... Prima dată şi-a făcut un ştreang dintr-un capăt de cablu de antenă de televizor, care ar fi trebuit să reziste la şaizeci şi ceva de kile ale lui. Mă vait c-a fost un semn că s-a rupt: Dumnezeu l-a pus să se răzgândească, i-a dat peste mână, Diavole, şi tocmai că atunci a primit şi un telefon. Alt semn, de la nevastă-sa poate, care venea de la lucru de la schimbul doi peste o jumătate de oră, sau l-o fi sunat gagica. Nu se ştie, nici una din ele n-a spus şi n-a dat vreo declaraţie la procuratură. Nu le-a mai trebuit să se complice. Ce se ştie e că Victoraş, nervos c-a fost întrerupt, ori ca să şteargă urmele care ar fi amestecat şi pe altcineva, a dat cu celularul de pământ de au sărit măruntaiele din el, după ce vecinul care stă perete-n perete cu el l-a auzit sunând, fără să audă şi ce a vorbit... Mă vait că şi pereţi-s la fel de subţiri ca tavanele şi podelele Diavole, mie-mi spui? Victoraş ştia şi el şi oricum vroia să lucreze pe cont propriu. Şi-a făcut telefonul zob, să fie sigur că nu se amestecă nimeni în treburile lui... Uh-uh, ai scos sufletul din mine.
Urcaseră până ieşiseră în buza unui platou alungindu-se spre poala unei păduri, care urca la rându-i alt deal. Mergeau acum pe o pajişte vastă punctată rar de tufe de arţari şi de câţiva stejari groşi şi înalţi peste care se roteau ulii şi cârduri de ciori cârâind. Cerul însorit al amiezii era jos, cu scame de nori alburii ca nişte pale de ceaţă trecându-le repede pe deasupra capetelor în direcţia din care veneau. Miron se prăbuşi epuizat. Era timpul să-şi tragă sufletul puţin. Din locul unde stăteau se vedeau munţii în zarea limpede, cu urme vagi de zăpadă pe creste, iar dincoace de munţi valea de sate, şosele, drumuri de ţară şi dealuri cu păduri şi pajişti.
Cu privirea fixată pe orizont, Miron parcă ar fi citit ce scrie acolo; a coborât apoi la magazia de la subsol, după doi metri de cablu de sudură, care ar fi rezistat şi la două sute de kile. Totuşi nevastă-sa nu l-a găsit atârnat, închipuieşte-ţi, ci căzut în genunchi, ghemuit, de unde s-ar vedea că mai greşise o dată şi i se mai dăduse ocazia să se răzgândească. Făcuse un ştreang prea lung, da-n loc să rămână cu picioarele întinse ca să se salveze, Victoraş le-a strâns ca să uşureze... Îţi dai seama, Diavole, ce o fi fost în capul lui?... Foarte hotărât şi grăbit în ultimul hal, comentă Robert. Să fie el primul, vezi, să nu i-o ia altu înainte... A fost totuşi ultimul din cei patru care au făcut-o în joia aia şi ultimul din cei nouă... Miron spuse că şi punctual la întâlnirea cu nevastă-sa, conform planului. Femeia a dat peste el în hol, cald încă, agăţat de ţeava de gaze. L-a lovit cu uşa când a intrat în casă... Robert îşi aminteşte că, mai încoace, ea le-a spus vecinilor că special a ales locul, ca să-i arate de ce-i în stare, să i-o pună în bot cum intră pe uşă, dacă ea nu l-a crezut când i-a strigat în nas că se omoară. L-au auzit vecinii când o ameninţa şi uite că n-au fost vorbe goale...
Porniră iarăşi la drum şi erau deja prea osteniţi ca să-i mai pasioneze isprava lui Victoraş. Lui Miron i se răsucise dispoziţia până într-atât, încât nu l-ar mai fi considerat un dobitoc, ci tocmai dimpotrivă.
– Mă vait c-a ştiut el ce face, spuse ca o concluzie şi sentinţă şi, după o jumătate de tăcere concentrată: ce să-ţi mai spui, Diavole, că şi mie-mi vine.
– Nu mai spune. Mai avem mult de mers?
– Oho, o grămadă. Da până diseară avem tot timpu.
– Mai bine am fi luat autobuzul...
– Mă vait că atunci ar fi trebuit să nu-l luăm la întoarcere. Mama n-ar avea de unde să-mi dea bani. Poate ţie, Lenţica, da nu cred. Mă vait că nici ea n-are.
– E săracă?
– Altfel cum? Ca toţi ăştia rămaşi să scurme pământu ori să facă naveta pe la fabrici la Râmnic, la Piteşti sau Câmpulung, dacă nu i-a dus capu să plece la muncă pe-afară... Da mă vait că ea are pe una din fete mai avută. Nu ştiu dacă o şi ajută...
Urcau de-acum prin pădurea de la capătul platoului, când le tăie calea o căprioară fugind prin frunzişul uscat cu o iuţeală neverosimilă.
– Căprioare. Şi mai sunt şi mistreţi pe-aici, spuse Miron.
– Mai mult, când am venit prima dată în Frăsineni, am auzit o grămadă de poveşti cu mistreţi... Privirea lui Robert se aburise şi glasul i se voalase, ca şi cum ar fi povestit un vis în care tocmai dădea să se întoarcă.
– Mistreţi o grămadă, da, toamna dau iama prin porumbul oamenilor. Urşii ies mai puţin, prea rar coboară din munte...
Ieşiră în altă plantaţie de pruni şi pe urmă în şosea. Până să ajungă în staţia de microbuz, îi depăşiră câteva căruţe cu coviltire răpănoase, încropite din rogojini şi folii de polietilenă. Aveau roţi de automobil cu anvelope şi plăcuţe de tablă albe cu numere de îmatriculare luate tot de la maşini, bătute-n cuie la vedere pe lemnul obloanelor, dorind parcă să dovedească că fac şi ele parte din traficul-convoi de maşini scumpe, de toate mărcile, ce lunecau în viteză pe lângă ele. Caii famelici, costelivi, se potriveau cu rudarii care-i mânau, rufoşi, trenţăroşi şi cu mustăţi stufoase, iar câinii legaţi cu lanţuri de coada căruţei îi arătau plecaţi la drum pentru mai multă vreme.
– Cândva umblau cu linguri şi cauce, spuse Robert ca pentru sine.
– Unde s-or duce acum?
– Dac-a dat colţu ierbii, mă vait c-au ieşit şi ei ca noi să-şi facă turu. Linguri nu mai fac de mult. Umblă după alte afaceri: fier vechi, sticle de plastic, ambalaje de carton... Hai să-l luăm pe ăsta!
O rupseră la fugă după un microbuz oprit în staţie. După o jumătate de oră de mers agale, în serpentine, ajunseră în Mohaci. Miron coborî răsuflând uşurat:
– Am scutit picioarele rupte. Mai avem puţin, uite-aici...
O uliţă în pantă, de pământ tasat amestecat cu sfărâmătură de piatră de var şi vreo treizeci de case cocoţate pe pajişti alpine.
Miron îi arătă lui Robert o poartă cu o bandă de pânză neagră legată pe stâlp – aici stau părinţii lui Victoraş. La zece case mai încolo intrară într-o curte mare, împestriţată cu rotocoale din pietre de râu bătute în pământ într-un fel de desen frescă, închipuind un fragment de floare abandonată înainte de a fi finalizată, poate când s-au terminat pietrele. Îi împresurară câţiva căţelandri care-i lătrau circumspecţi şi aproape prietenoşi.
– Aici stă, spuse Miron. Dadă Lenţicăăă! Strigă spre casa din fundul curţii, joasă şi compusă din trei corpuri cu ferestre mici, tencuite cu strop de ciment şi cu acoperiş de tablă mâncată de rugină. Undeva sub streaşină Robert văzu săpat în zid 1969 — anul terminării construcţiei, da, binenţeles, cu un an înaintea primei lui veniri în Frăsineni... Atunci terminase şoferul casa şi o adusese încoace, din Frăsineni, pe Lenţica... O recunoscu numaidecât pe cea care le ieşi în întâmpinare, gonind câinii — o femeie la cincizeci şi ceva de ani, pe care o cunoscuse şi o văzuse ultima dată când avea şaptişpe-optişpe ani. Miron izbucni pe un ton de jubilaţie exacerbată, contrafăcută totodată:
– Uite pă cin ţi-am adus, dadă Lenţică! Mă vait că-l ştii! Nu se poate să nu-l ştii.
În treningul cărămiziu, strâmt, arăta parcă şi mai slabă decât şi-o amintea. Ca el şi ca şi Miron, ea face parte dintre acei oameni, tot mai rari, de-acum care n-au timp şi stare să se îngraşe odată cu înaintarea în vârstă. Era slabă, dar nu şi zveltă ca altădată, cu o conformaţie cumva dezarticulată, ca a unei păpuşi reasamblate din piese disparate. Avea o basma strânsă pe cap şi înfăşurată în jurul gâtului, iar figura mongoloidă, ridată intens, ca piatra de stâncă striată de intemperii, o arăta ceva mai bătrână şi decât cei cincizeci şi ceva de ani pe care ar fi trebuit să-i aibă. Părea derutată: câteva clipe lungi nu ştiu de unde să-l ia pe Robert, după care privirea mijită i se îndulci într-un surâs al aducerii aminte dintr-un vis şi un răgaz al altei vieţi, îngeraş, îngeraş, îngeraş, la care Robert hi-hi-hi, da bineînţeles că te-am căutat fiindc-am ştiut că nu m-ai uitat... Nu-i aşa că nu m-ai uitat?
Miron se strâmbă a pagubă, ca şi cum şi-ar fi căinat tovarăşul dat în mintea copiilor. Totuşi el, care-l dusese la pagubă pe Robert încurcându-l să lucreze pentru Crivac, s-a spălat pasămite de păcate aducându-l de data asta la câştig, cu dada Lenţica. Strâmbătura îi lunecă în rânjet:
– Mă vait că-l ştii, dadă Lenţico.
Ăsta-i diavolu-n carne şi oase! De când mă freacă la cap că vrea să te vadă...
– Îngeraş de la oraş, chicoti Lenţica cu glas pierit de emoţie. Haideţi înăuntru, oh, azi am avut o groază de musafiri... Îmi veniră şi fetele cu copiii şi parcă presimţii...
– Io nu mai intru, spuse Miron. Mă duc la mama că n-am mai văzut-o de-o juma de an. Vin mâine sau poimâine, Diavole, să te iau să vedem încotro o luăm; dacă ne întoarcem la Frăsineni sau dracu ştie încotro. Te las pă mâini bune, cu dada Lenţica. Miron o luă spre poartă şi, când să iasă, se bătu cu palma peste frunte, ca şi cum şi-ar fi adus aminte încotro o vor lua, dar uite că nu. Altceva îl frământa. Ai auzit de Victoraş, dadă Lenţică?
Cum să n-audă? îl îngropaseră doar aici, la mă-sa şi la taică-său. Miron însă mai ştie ceva, a auzit alaltăieri şi a zis s-o întrebe şi pe dada Lenţică dacă-i chiar aşa.
– Cică Victor, cu fie-ta aia mică, şi cică mai mult din cauza ei decât a neveste-si a făcut-o... Aşa vorbeşte lumea, dar Lenţica scutură din cap neîncrezătoare – ca de obicei, lumea minte, mănâncă ce nu trebuie...
– Viorica a avut copilu cu el, da nici pomeneală că din cauza ei. Şi dacă n-a prea ştiut nimeni până să se spânzure şi abia p-ormă s-a aflat... Victoraş se ferea şi nici fii-mea nu l-a tras prin tribunale şi nu s-a plâns la lume, da mă vait că l-or fi ajuns nişte blesteme. El a rupt-o cu fii-mea dinainte să nască şi nici n-a mai vrut s-o vază. El era însurat în Frăsineni şi ea s-a dus cu copilu-n Râmnic cu chirie şi l-a crescut singură. Vorbeşte lumea aiurea că din cauza ei şi-ar fi luat zilele, da mă vait că satana...
– Trăia acum cu una pentru care-i scotea ochii nevastă-sa şi-l trimitea să doarmă noaptea la subsol...
– Ori în ce caz, cu Viorica nu mai era de cinci ani. Că era curvar asta se ştie, cum sunteţi toţi din neamu lu Geană. Dacă l-a îngropat aici, c-aşa a vrut mă-sa, să nu-l lase în Frăsineni la nevastă-sa care i-a făcut inimă-amară, lumea a scos-o că uite-l pe Victoraş cum s-a-ntors la Viorica şi la copilaş. Că vezi Doamne din cauza lu Viorica, care nici ea nu mai stă aici de şapte-opt ani. Ce-o fi zis lumea asta proastă că cineva i-o purta păcatele lu Victoraş şi numaidecât
fii-mea...
– Săraca Viorica, o întrerupse Miron căinând-o, plictisit altminteri de jelania interminabilă. Se întoarse spre Robert şi-i spuse ce-i mai spusese şi altă dată, de data asta pentru a întări motivele de nemulţumire ale Lenţicăi: toate fetele ei are copii fără taţi, din flori, de parc-ar fi ştiut când le-a pus nume de flori.
Lenţica oftă:
– Nişte păcate amărâte: e plină lumea acuma de copii din flori. E lumea mai stricată şi mai dată păcatului şi decât pe vremea noastră, îngeraş... Lăsă privirea într-o parte interogativ, aşteptând o părere din partea lui Robert, care dădu din cap confirmând, în timp ce ea consemna o excepţie: dintre toate patru, decât numai Brânduşa a avut noroc,
c-are doi copii şi ţine cu dinţii de tatăl lor; singura care o am măritată...
– Brânduşa-i cea mică? întreabă Miron.
– Nu, penultima.
– Mă vait că p-asta o ai cea mai cuminte. Ori asta-i cea mai drăcoasă? Lenţica refuză să dea un verdict, aşa încât Miron decise:
– P-asta ar fi trebuit să mi-o dai mie...
– N-ai tu nas de ea. Tocmai p-asta mi-o ceri, singura măritată?
– Aha, tocmai p-asta. Câţi ani are acuma?
– Douăjşapte. S-a măritat la şaişpe ani, ca mine, da a avut noroc de bărbat cu bani. Nu-i de nasu tău, Miroane... Ia vino-n casă s-o vezi. Le am aici pe toate fetele, cu tot cu copiii după ele. Vino, dacă zic.
Miron dă din mână, nu vrea, evită, doar gura-i de el...
– Lasă, altădată, dacă zici că nu-i de nasu meu. Se strâmbă iarăşi a pagubă: mă duc la mama. Să-mi dea să sug, să mai cresc până oi corespunde pentru fie-ta. Gata, am plecat. Vin să te iau mâine sau poimâine, făcu spre Robert. Dacă nu i s-o face lu dada Lenţica să te oprească aici pentru ea, ori pentru Brânduşa...
Lenţica nu gustă astfel de glume, pe seama fetelor, cărora încă i-ar da mâna să le pună soarta la cale.
– Tu n-auzi că-i singura măritată? Brânduşa. În rest puteţi s-alegeţi...
– Mai bine mă duc la mama, dadă Lenţică.
Miron ieşi în grabă pe poartă, râsul lui Robert urmându-l.
La o adică, el n-are pe nimeni pe-aici în afară de Lenţica, care pare bucuroasă să-l vadă şi lui chiar îi place joaca asta de-a peţitul, dând să-l întoarcă parcă în vremuri înceţoşate, ca şi îngropate, când venise în Frăsineni tot într-un soi de peţit.
Lenţica îl conduse în casă, într-o cameră cu tavanul jos şi pereţi de paiantă umflată pe alocuri, văruită cu multe straturi suprapuse date cu bidineaua, cu două paturi-laviţe aşezate faţă-n faţă. Aceeaşi cameră din amintirea lui, în care intrase în urmă cu treizeci şi cinci de ani când venise în Frăsineni, doar că-n locul carpetei cu păuni duelându-se în ciocuri de pe perete e una cu un cerb; coarnele-i rămuroase sunt amestecate prin crengile şi frunzişurile bogate ale unui copac plin cu păsări de diverse mărimi şi culori. Familiar şi straniu totodată, ca şi cum Frăsineniul tinereţii, gonit de blocurile noului Frăsineni, venise încoace, urcând în timp şi totodată pe dealuri spre munte, mai aproape de cer, inducându-i puseul unei transe prelungite, din care-l trezi într-un târziu un zvon de glasuri şi râsete. Din camera cealaltă năvăli un cârd de şapte-opt copii amestecat cu patru femei tinere.
Fetele şi nepoţii Lenţicăi, da, bineînţeles, i se arăta şi vedea iarăşi cum viaţa merge înainte, pierzându-i pe drum, din mers, pe unii ca el. Să am bani de cheltuială, deh, nu prea mai am şi fetele glumind, scuzându-se insinuant că dau buzna, deranjând pasămite intimitatea unor tineri îndrăgostiţi... Parcă le-ar fi văzut pe Lenţica şi soră-sa, Doiniţa, cum vorbeau cândva în dodii cu mama lor, pregătindu-se să-şi facă de lucru cu îngeraşul, vezi, el fusese un băiat-bărbat pe care cele două surori îl împărţiseră ca şi pe-o bucată de pâine pe vremuri de foamete. Totuşi nu greşea deloc Lenţica spunând că lumea de acum e mai stricată şi mai dată păcatului decât cea de atunci. Prezenţa celor patru femei tinere îi întărea acea senzaţie de familiar-benefic şi deopotrivă straniu-străin-malefic; le ştia, le recunoaştea, dar totodată erau din altă lume, menită să-l înghită, să-l digere şi să-l facă să dispară în măruntaiele ei. Se pregăteau să plece, se grăbeau să prindă autobuzele de Râmnic, Piteşti şi Câmpulung de unde veniseră... O parte dintre ele mergeau cu maşina pe care Robert o văzuse în curte, BMW-ul acela scump, de culoarea cernelii şi cu geamuri fumurii, despre care află că-i chiar al Brânduşei — care va sa zică ştiuse Miron pe cine pusese ochii... Toate aveau până-n treizeci de ani şi echipate-n pas cu moda — blugi strâmţi, mulaţi pe coapse şi fese, scoţând în evidenţă toate detaliile şi crăpăturile, cu talia joasă, lăsând la vedere buricul şi burta suptă, la mai bine de o palmă sub buric. Pulpele suple, uşor curbate, te-ar fi dus cu gândul la nişte călăreţi obişnuiţi cu drumurile lungi prin stepă şi păstrau toate o boare din trăsăturile mongoloide ale mamei lor şi nuanţa argiloasă a tenului.
Dintr-un soi de instinct al memoriei materne care se agăţa cu disperare de date importante, pe cale de a le uita, ea făcu un efort vădit să-i prezinte fiicele într-o anumită ordine, cea a naşterii, începând cu cea mai mare. Robert o reţinu mai ales pe penultima, Brânduşa, Ciorica asta mică, îi spuse maică-sa şi el repetă râzând în hohote, ciorica asta mică... Cea mai pricopsită, cea cu BMW-ul, la care râvnise Miron fără să îndrăznească nici s-o vadă şi uite că şi lui îi transmitea o anume stinghereală, deh, să am bani de cheltuială şi tocmai aflase că şi singura măritată, cea mai cuminte sau poate cea mai drăcoasă, singura în stare de un soţ şi un tată pentru copiii ei şi uite că ea însăşi are ceva dintr-un copil de rudar care face pe târfa cu buricul gol.
Copiii, Lenţica îi numi de-a valma, fără să spună care ai cui sunt, băieţi şi fete între trei şi opt-nouă ani, pentru care afecţiunea părea să i se mărunţească şi să i se disipeze pe măsură ce neamul lui Trencu, al lui Ion şi Ioanei, se înmulţea şi continua prin Tudorel, Măriuţa, Greta, Gabriel, Alina, Andrei, Ramona... Câţi? Fetele ei harnice i-au făcut o grădiniţă. Nouă în cap.
În toiul grabei plecării şi foielii printre sacoşe, rucsăcele şi copii îmbrâncindu-se şi ţipând Lenţica se simţi datoare să le spună fetelor de Robert, un prieten de demult... Nu reuşi să le atragă atenţia nici după ce întări, un prieten de demult din tinereţe. Doar Brânduşa prinse din zbor vorbele maică-si şi o apostrofă râzând cum că dintre atâţia prieteni şi iubiţi nu s-a ales cu nici unul ca să-i ţină de urât, tot singură a rămas... Lenţica oftă, aruncându-i lui Robert o privire piezişă. Oful ei nu era numaidecât singurătatea. Glumi pe jumătate doar: ce curve nemernice am crescut, ca să mă judece ele pă mine, şi, după ce înghiţi în sec: cu cine or semăna?
