Pe aceeași temă
Pe de altă parte, scriitorul elucidează chestiuni de relevanţă majoră pentru traiectoria şi limitele democraţiei şi ale gândirii democratice actuale din România. În fine, dă răspunsurile sale unor acuze, invective, denigrări sau omisiuni care, astfel, se dovedesc mai curând premeditate şi neepisodice în raport cu disparatele momente şi chestiuni care păruseră să le fi iscat. La toate acestea s-ar putea adăuga, desigur, şi altele: reflecţia valorizantă, dar şi critică, asupra SUA şi a mitului american, cu bune şi cu rele; paralela ponderată între cele două tipuri de aberaţii trăite în sec. al XX-lea, comunismul şi fascismul; abordarea, mai puţin întâlnită printre autorii de origine evreiască, a chestiunilor Holocaustului şi Gulagului (de obicei, preocuparea se îndreaptă – lucru de înţeles – mai ales în direcţia evidenţierii Shoah). Sunt chestiuni de conţinut, dar şi moduri ale spunerii şi organizării în pagină, care lucrează convergent, creând impresia evenimentului cultural. În orice caz, prin astfel de elemente, Curierul de Est se recomandă atenţiei cititorului în mai multe ipostaze, toate importante: de dezbatere de maximă actualitate şi de provocare pentru reconfigurarea viitoare a atitudinilor şi agendei culturale româneşti; de moştenire critică, mereu supusă reevaluărilor, a trecutului contradictoriu şi insuficient descifrat; de reîntoarcere acasă şi autoredefinire ca scriitor român şi est-european.
Familiarizat cu stilul şi temele lui Norman Manea, mă aşteptam, recunosc, destul de puţin la această performanţă, ale cărei caracteristici vizează atât amplitudinea deschiderii, cât şi surdinele, respectiv acutele, distribuite în vizitarea problematicilor abordate. Un merit îi revine, nu încape îndoială, acutului partener de dialog, Edward Kanterian, publicist originar din România, de care pe prozator îl despart mai bine de trei decenii de experienţe, şi fericite, şi traumatice. Dar ceea ce se izbuteşte în Curierul de Est ţine, cred, de întâlnirea a două sensibilităţi şi inteligenţe călite în alambicurile a două lumi: cea răsăritean-europeană şi cea transatlantică. Adaug că, prin forţa lucrurilor şi a aşezării biografice a autorilor într-un timp de cotitură, lumile respective pot fi descrise şi ca una a comunismului şi postcomunismului, într-un loc, şi a capitalismului performant şi hegemonic, în celălalt. Nu în ultimul rând, se întâlnesc, în experienţele de viaţă ale celor doi, Lumea Veche şi Lumea Nouă, înţelese atât ca spaţii matrice, cât şi ca toposuri în care se plămădesc şi se developează moduri de a provoca realitatea şi de a reacţiona la incitările ei.
Reflexele aruncate de această aşezare în viaţă – şi în pagină – asupra dezbaterii sunt memorabile la tot pasul. În primul rând, apare chestiunea identitară, ambiguă prin includere, nu prin dezicere, excludere: „M-am născut în România, sunt scriitor român, etnicitatea mea e problema mea, a nimănui altcuiva“ (...) „Sunt eu, de fapt, până la urmă, un scriitor evreu de limbă română care locuieşte în New York? (...) Sau sunt un scriitor american de limbă română care este evreu?“ (p. 172). Formula rămâne exemplară chiar şi pentru românii, nu puţini, care, plecaţi departe de ţară şi limba în care s-au format, se grăbesc să le uite şi să le ascundă ca pe nişte plăgi ruşinoase, pretinzându-se altceva. Şi chiar dacă este vorba de opţiunea liberă de a asuma o identitate în nume propriu, în formula lui Norman Manea există o indubitabilă rectitudine etică: nu respingem ceva numai fiindcă este neplăcut sau atroce, după cum nu extirpăm o mână care a cărat la pubelă gunoiul.
De pe liniamentele unei asemenea etici, o disociere – care nu îl va face extrem de popular printre adepţii Hannei Arendt, ce vedea, în Eichman la Ierusalim, în România cea mai antisemită ţară din răsăritul Europei – precum cea avansată de Norman Manea între Auschwitz şi Transnistria dă de gândit şi invită la distincţii importante. „Eu nu am fost la Auschwitz. Transnistria, oribilă şi teribilă cum a fost, nu a fost Auschwitz. S-a împuşcat în Transnistria, s-a omorât, s-a schingiuit, s-au comis crime teribile, dar nu au fost crematoriile“ (p. 163). N-aş putea găsi exemple mai consistente de nobleţe şi de tentative de evaluare atentă în ceea ce priveşte România şi experienţele sale de tip Shoah. Bemolul lui Norman Manea este o amprentă stilistică – mă refer la stilurile gândirii, şi nu la expresiile literare ale acestora – care îl propulsează, în ochii mei, în chip argumentat, dar cu forţă, în rândul moraliştilor exemplari pe care i-am avut sau îi avem încă, probabil chiar în fruntea lor. Pentru că, să nu se uite: vorbeşte nu doar fostul copil purtat în stepa transnistreană a morţii, ci şi adultul oprimat, ajuns în exil şi întâmpinat, în tentativele lui reluate de clarificare, cel puţin cu reticenţă, dacă nu chiar într-un chip intolerant şi marcat de prejudecăţi şi clişee. Ce motive ar avea, în afara celor ce ţin de propria rigoare şi conştiinţă, să îşi urmeze, deci, tenace, efortul de a discrimina între rău şi mai rău, între ticăloşie şi ticăloşia fără seamăn?
Neaşteptată prin limpezime şi concizie este şi dezbaterea despre rosturile Bisericii în crizele majore ale contemporaneităţii: „Grandoarea Bisericii ar trebui să treacă dincolo de conjunctural, de slăbiciunile omeneşti ale credincioşilor, în numele unui ideal care o legitimează chiar şi între credincioşii atraşi sau corupţi sau aserviţi de tiranie“ (p. 157). Nedumerirea autorului merge până la rădăcinile problemei situării creştinismului în lume şi a avatarilor săi europeni: „... Cum poate lumea creştină să accepte masacrul poporului în care s-a născut Iisus şi în care s-a născut religia creştină? Religia creştină nu a fost dată poporului german, atunci nu existau nemţi. Evreul Iisus a creat-o şi a dat-o evreilor săi, pe ei vrea să-i îndrepte pe altă cale, nu pe români, nu pe germani, nu pe americani. (...) Fiul Domnului, pe pământ, se află în recensământul populaţiei evreieşti. Nu era născut în Albania!“ (p. 160). Cât priveşte prezenţa bisericii în viaţa publică şi chiar în stat – salariile preoţilor ortodocşi provin, parţial, într-adevăr, din surse bugetare, iar masivele proprietăţi pe care nu încetează să le agonisească Biserica majoritară vor face, curând, din români ceea ce erau muntenii şi moldovenii înainte de secularizarea întreprinsă de Cuza –, Norman Manea pune, din nou, punctul pe „i“: „... reinstituirea Bisericii în viaţa publică, deci implicarea lui Dumnezeu în administrarea societăţii.
Este ceea ce găsim în ideologia legionară, ceea ce regăsim astăzi în formele fanatice ale islamismului. Un stat religios, condus după legile religiei, nu după legi votate liber de cetăţeni liberi. (...) Într-o ţară democrată, cu alegeri libere, Biserica n-are decât să-şi facă un partid, şi dacă partidul câştigă puterea, asta este...“ (p. 209). Cât despre religie în şcoli, despărţirea apelor este cât se poate de limpede: „Şi copiii şcolari pot să fie credincioşi sau necredincioşi. Dar acasă la ei. Religia este o chestine privată, fiecare şi-o alege şi o practică, la biserică, la sinagogă, la moschee. Sau acasă. Nu la şcoală. Şcoala trebuie să instruiască. (...) Şcoala are un rol de instruire, nu de convingere, nu de prozelitism, militantism, misionarism“ (p. 214, 216).
Exemplele ar putea continua, atitudinile şi argumentele sunt exprimate pe un ton rezonabil, cu bun-simţ şi pe înţeles, dar şi tranşant, fără a o lua pe după cireş... Senzaţia este că genul de liberalism şi democratism de amplă deschidere şi tolerant, dar cu certitudine formulat de pe poziţii seculare, laice prinde voce cu vigoare într-un spaţiu cultural în care ultimii ani, mai cu seamă, au părut să facă salturi în relegitimarea unor formule populist-teocratice şi a unor restituţii demagogic legate de valurile electorale succesive. Cu volumul de discuţii cu Edward Kanterian, Norman Manea revine acasă mai vizibil decât oricând. Acum ne dăm seama – unii dintre noi – cât ne-a lipsit. Curierul de Est se instalează cu strălucire în vârful clasamentului cărţilor vorbite de Norman Manea, dar şi în topurile cărţii vorbite din România ultimilor douăzeci de ani.
Norman Manea, Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian,
Ed. Polirom, Iaşi, 2010
