Pe aceeași temă
Nu despre libertăţile simţurilor este vorba, ci despre visceralitatea grăitoare – căci cu frunte şi cu verb –, gata să-şi asume căutarea disperată de sine. Nu descrierea unei vieţi secrete, de alcov exhibat, o vom găsi în Captivul, ci încercarea disperată şi simfonică a fiinţei de a ieşi din ipocrizie, din ipocrizii. A apărut apoi Pudra (2010). L-am citit, l-am recitit, fără a reuşi să ies dintr-o stare de perplexitate interpretativă. Tema morţii îmi era/îmi este familiară nu doar fiindcă socotesc muritudinea calitatea mea fundamentală, dar şi fiindcă, pentru cele două volume din Ştiinţa morţii, citisem o bibliografie a morţii uriaşă. Pudra o dezamăgea pe „degustătoarea morţii“ care sunt. Nu-i găseam locul şi rostul alături de celelalte două romane ale Dorei Pavel şi nici n-o asimilam uşor obsesiilor sale, pe care credeam că le identificasem deja.
Am amânat cronica până când scrierea ei devenise aproape imposibilă (cum se întâmplă cu scrisorile la care nu răspunzi pe loc, nesocotind o disciplină din alte vremuri a corespondenţei). Pierdusem pasul, ritmul. Recitindu-mi vechile texte în căutarea unei chei, lucrurile s-au limpezit dintr-o dată. Scrisesem în cronica la Agata murind cât de ratată îmi părea scena cimitirului năruit, a deshumării. Dar tot acolo notam că, în fond, tot romanul e deshumare, dezgropare, dezvăluire, scoatere la lumină, chiar dacă dezinhibarea e parţială, iar „acoperirile“ la care simte nevoia să recurgă prozatoarea sunt prea multe, excesiv de supuse modei zilei care cere, neinspirat şi în contratimp cu mersul istoriei, închisori, arestări, antisemitisme şi xenofobii, oprimări şi despotisme. Mai observam că din această aproape involuntară ambiguizare, din deturnarea sensurilor cărţii se naşte atmosfera de coşmar perpetuu...
O spun acum, la reluarea lecturilor: cele trei romane deja apărute, Agata murind, Captivul şi Pudra, alcătuiesc o excelentă trilogie a deshumării. Astfel privite, ele fac sens, au logică şi profunzime, un schepsis anume, iar desenul din covor se lasă descifrat. Îmi amintesc în treacăt că una dintre cărţile poetei de odinioară se numea – premonitoriu? programatic? – Poemul deshumat. În cel dintâi roman, o deshumare „pe bune“ e pretextul care legitimează sondări ale trecutului în cele mai teribile şi oprimante înfăţişări ale sale. În Captivul, deshumarea se traduce prin tema dublului, a alterului, a unui celălalt îngemănat, pe care apropierea îl face asemănător şi interpretabil în oglindă. În fine, Pudra închide trilogia. Deshumarea nu mai e colectivă şi nici măcar dublă, ea devine autodeshumare, se individualizează, îşi acutizează aţintirea, scormonirea e în carne vie. Pudra sugerează, strident şi ambiguu totodată, masca, figura de ceară – înstrăinarea de sine inevitabilă. Carasiniu tentează o identificare după ceasul al 12-lea a matrioştilor constitutive, o integrare a eurilor sale disjuncte. Personajul nu încearcă reintegrarea socială (cum o face, de pildă, cel al lui Petre Bokor, dintr-o humorescă a sa, deşi rezultatul e la fel de nul şi în cazul său), el nu se grăbeşte să re-învie.
Înainte de a se întoarce, dacă întoarcerea e cu putinţă, vrea să ştie exact pe cine a purtat/poartă cu sine. Ocoluri largi, destăinuiri nesfârşite, nefireşti, recuperări în straturi ale memoriei îl conduc spre un final aproape previzibil: nu se poate întoarce decât în cimitir, rolul a fost jucat, zarurile au fost aruncate. Ieşirea din automatismele vieţii sociale prin simplul şi oarecum banalul accident al morţii clinice aruncă în aer consistenţa personajului. Sondările sunt lungi, insistente, holbaneşti. Însă în logica trilogiei, aşa şi trebuie să fie. Coşmarul se instalează implacabil, dar cu stranie seninătate. Ca în Clasa moartă a lui Kantor, chemate la apel, eurile succesive se dovedesc moarte, simple figuri de ceară. Şi-au pierdut substanţa, prezentul nu le recunoaşte, trecutul nu e remaniabil decât în iluzie. Reînvierea e inutilă, fiinţa s-a golit de miez.
Spectrul muritudinii e cel care conduce romanele enervant de bine scrise şi exasperante ale Dorei Pavel. Obsesia pământului, a ţărânei care acoperă, ascunde, înghite e copleşitoare. Deshumările tentate în trei variante de excavare eşuează, într-o logică umană impecabilă. Ca la Rebreanu, în Pădurea spânzuraţilor, Eroul ei generic trece, coborând, prin trei ipostaze din ce în ce mai înguste, mai aproape de miezul fiinţei. Colectivitate, familie (cuplu, marital ori fratern, nu importă), individ.
În Agata murind, comunitatea „află“ despre sine că e muritoare. Gropile deschise impudic – din perspectiva unei vechi, durabile civilizaţii a ascunderii şi a decenţei – sunt contracarate iluzoriu prin trimitere la scandaluri foarte violente ale viului. Angrenată în gesticulaţia orgoliilor, a vanităţii, a jocurilor pentru Putere, ea, comunitatea, spune despre sine că trăieşte, că, la nivelul omenirii în întregul ei, trecătoare e Moartea, nu Viaţa. Inserţiile de „epocă“ – urmăriri, interdicţii, teroare etc. – nu fac decât să atragă/distragă atenţia. Dozate cu o artă a detaliului remarcabilă, ele ascund dezvăluind tonurile hipersexuate, şi acestea „probe“ de vitalitate în marele dosar al Morţii. Ici colo, poeme-ecorşeu, autonome, frumoase şi conotante în singurătatea lor, dar lăsând povestea în urmă, rătăcită printre senzaţii („ca o sălbăticiune plutitoare, senzaţia“).
În Captivul, Dora Pavel construieşte migălos, sub lupă. Romanul urmează un plan cântărit până la detalii farmaceutice şi urmăreşte o ţintă, care îşi păstrează, însă, misterul/farmecul şi după ce ultima filă a fost întoarsă. Prozatoarea ţine povestea în frâu cu o siguranţă aproape sufocantă, contracarată impecabil de frazarea melodică, amplu cadenţată, atât de proprie deja autoarei. Identificam şi simptome ale unui neoexistenţialism de coloratură psihanalitică, în sensul interogării elementelor postmoderne de pe poziţii existenţialiste, angoasa fiind deopotrivă identificată şi acceptată, absenţa oricărei soluţii/salvări fiind, în mod paradoxal, energia armonică prin care se întrevede o posibilă reintegrare a fiinţei fragmentate căci abandonate dezinvolt şi amănunţit crizei. Gemenii, frate şi soră, sunt legaţi mult dincolo de semnificaţia tradiţională a jumelitudinii – sunt feţe ale uneia şi aceleiaşi fiinţe. Maturul e cel care „vorbeşte“, el rememorează acum, în prezentul textului şi „în gând“ – precizare în măsură să năucească prin perspectivele pe care le deschide, căci amintirea şi dorinţa se slujesc în jocuri liber-tensionate ale detaliilor. Ca în cazul poemului Marelui Inchizitor dostoievskian, citim un text care îşi proclamă de la început inexistenţa. Zigu vorbeşte „în gând“, aşadar totul se întâmplă între euri neintegrate în căutarea febrilă a unui echilibru târziu şi inutil. Nu există un adevăr, ci mereu mai multe – suprapuse, contradictorii, remaniabile. Re-trăirea e interpretare, deci trăire altfel, din altă perspectivă, a unei întâmplări fondatoare. A fi cineva înseamnă mereu a fi altul, celălalt. Într-o carte despre captivitatea destinală, locul nu putea fi decât, aproape în descriere strindberghiană, închisoarea, casa de nebuni, morga, adică pământul şi cea mai fidelă oglindire a sa, teatrul.
Captivitatea e starea firească şi tensionată a tuturor personajelor prinse între gratiile privirii scrutătoare. Totul este în straturi scormonite, despuiate, sondate în miniparabole de un realism atroce. Spectacole ale neadaptării abil încatenate, suprapuse în ample frazări dodecafonice. Povestea curge vâscos şi fascinant, ca o miere groasă, dar nu exclude acute, note false, rupturi, sfâşieri. O melodie suplă şi scrâşnită, cu un mic zâmbet grimasă la colţul fiecărei pagini.
Verbalizarea e exersată ca metodă de cunoaştere. Şi ca legitimare prin celălalt: „în singurătate este imposibil să fii mort“ (Bioy Casares). În singurătate, cel închis – indiferent unde, căci toate locurile pot fi/chiar sunt închisori: arestul, spitalul, teatrul, familia, grupul, boala – îşi caută, bâjbâind, conturul. Dez-pieliţarea eşuează căci scena e una a împieliţărilor în lanţ. Diferenţa e valabilă doar la distanţă? Foarte aproape de tine, te descoperi inevitabil ca fiind altul, celălalt? Oricum, Carasiniu nu pleacă nici o clipă din cimitir. El nu poate vorbi despre sine în faţa oglinzii fiindcă masca e deja definitivă şi... moartă. Pentru ca verbalizarea să fie „sonoră“, deşi e limpede că, în cele din urmă, tot „în gând“ se petrece deshumarea de sine, sunt introduşi câţiva fragili şi abulici, căci de mucava, ascultători. Doar aşa se explică imposibil de lungile monologuri, neverosimilele destăinuiri în faţa unui public fără chip. S-a spus că ar putea fi vorba despre celebra derulare a întregii vieţi în ultimele clipe de viaţă, în zona dintre viu şi mort. Actorii (indiferent pe ce scenă joacă!), nebunii, muribunzii sunt captivi în roluri şi pot muri oricând – căci moartea e menirea lor! – străduindu-se să joace credibil, adevărat. Când rolul e interpretat perfect, se moare. Acrobatul pe sârma întinsă între clădiri, din Captivul, e o metaforă în plus, o nouă cheie. E sugerată echilibristica relaţiei duale (cu sine şi cu celălalt) sau multiple care defineşte – vag, imprecis, dibuind mereu nuanţe şi paşi – viaţa însăşi, fiinţa alunecoasă, alunecând spre moarte. Incursiunea abisală nu are limite securizante, se joacă fără plasă.
Trilogia deshumării rotunjeşte un chestionar al fiinţei: „în măsura în care vor şti să pună întrebări, le voi răspunde“. Prozatoarea se dovedeşte întrebătoarea ideală, e consecventă cu sine în tot scrisul ei. Cărţile de interviuri (Armele seducţiei, Rege şi ocnaş, dar şi cartea de convorbiri cu Gh. Grigurcu) sunt şi ele deshumări cu o notă inceptivă, de extragere prin hipnoză verbală a unor straturi ascunse, nu de puţine ori semănate anume de ea, căci cei întrebaţi par să le fi ignorat până în clipa rostirii întrebării. În preambulul la Armele seducţiei, citim: „Cred că armele la care recurge (...) orice autor autentic pentru a-şi seduce cititorul sunt cele mai înşelătoare dintre armele neinterzise de lege. Dinaintea lor, ca sub hipnoză, cel vânat îşi dezveleşte singur pieptul, riscând de foarte multe ori chiar lovitura nesigură, neizbăvitoare“. Hărţuirea şi hăituirea textuală ca forme ale seducţiei şi ale libertăţii, într-un scris al des-humării, adică al salvării iluzorii din amorf.
