Pe aceeași temă
O adiere a avangardei.
Geo Bogza, Victor Brauner, Jules Perahim.
La aceste două expoziţii prezente în Bucureşti, aş fi adăugat-o şi pe a treia, dacă nu aş fi pierdut-o regretabil: Geo Bogza, un personaj, la Biblioteca Centrală Universitară, deschisă doar pentru zece zile, între 12 şi 22 octombrie. Manuscrise, fotografii, cărţi rare, dedicaţii, publicaţiile avangardei, totul în jurul lui Geo Bogza.
S-a terminat prea repede şi nu a fost îndeajuns mediatizată. Peste drum, în corpul Ştirbei al Muzeului Naţional de Artă, pe afişul expoziţiei Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului, se află un Brauner din 1930. Şi, în spaţiul Colors Art Gallery de pe Strada Puţul lui Zamfir – galerie de artă modernă, specializată în postimpresionism şi avangardă, înfiinţată în urmă cu şase luni şi aparţinând colecţionarului Lucian Georgescu –, o serie excepţională de tablouri suprarealiste de Jules Perahim din anii 70 şi 80 stau pentru prima oară în vecinătate, în România, şi provin din colecţii îndepărtate: Noua Zeelandă, Franţa, Israel. Geo Bogza a fost prieten bun atât cu Victor Brauner, cât şi cu Jules Perahim. În trei expoziţii diferite, iată că se reîntâlnesc, iar la Bucureşti are loc o adiere a avangardei.
În expoziţia de la MNAR, lui Brauner şi Perahim li se alătură atât cunoscuţii modernişti Marcel Iancu, Iosif Iser, Max Herman Maxy, Arthur Segal, Margareta Sterian, cât şi nume de care aud prima oară odată cu vizita la muzeu. Se transformă într-o descoperire Alex Leon, Arnold Daghani, Mia Byck Wepper, Lazăr Zin. Lucrări mature, deşi creaţii ale unor artişti foarte tineri, un expresionism agitat ori un puternic militantism antifascist, într-o serie de litografii, guaşe pe carton sau desene pe cărbune realizate de Alex Leon, în anii 30, multe dintre ele provenind din colecţia Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea, lucrări ce ar merita şi un destin internaţional.
Destinele anilor 40
„Destine la răscruce“, întrerupte brusc, într-o capitală perfect racordată în anii 30 la Occident. Aşa cum se spune în catalogul bine documentat al expoziţiei de la MNAR, cu texte de Roxana Theodorescu – directorul general al muzeului, Alexandru Florian – director executiv al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel“, Monica Enache şi Valentina Iancu (organizatori), „perioada Holocaustului avea să însemne o fractură în evoluţia curentelor avangardiste“. Ceea ce devine clar în expoziţie este efervescenţa artistică în România anilor dinainte de 1940. În septembrie 1940, politica de discriminare a evreilor se radicalizează, odată cu proclamarea Statului Naţional Legionar, autointitulat „naţionalist-creştin şi totalitar“, şi artiştii îşi pierd orice statut avut până atunci (artişti cu studii în Occident întorşi în ţară, Iosif Iser, cu o carieră interesantă, parte în 1909 dintr-o expoziţie alături de Derain, Forain şi Galanis). Victor Brauner e prezent în Destine la răscruce cu şapte opere din perioade artistice diferite: de la cubismul de început (anii 20) la suprarealismul din Flacără albastră (1934) ori Autoportret (1936).
Sunt mai multe tipuri de destine valabile pentru artiştii evrei prezenţi în expoziţie. Aşa cum sunt ele creionate în catalog, cei care au supravieţuit anilor 40 fie şi-au continuat parcursul artistic în Occident (Marcel Iancu, Victor Brauner), fie s-au transformat în artişti ai realismului socialist (Iosif Iser şi Max Herman Maxy). Alţii abandonează arta, cum e cazul Minei Byck Wepper, care alege izolarea. Lazăr Zin, un alt artist foarte interesant, format atât la Academia de Arte Frumoase din Capitală, cât şi la faimoasa şcoală liberă de pictură de la Baia Mare, se dedică în perioada comunistă desenului ce documentează cimitirele evreieşti şi sinagogile distruse.
Alex Leon moare la 35 de ani, în 1944, înrolat în armata sovietică. Arnold Daghani şi Egon Marc Lövith supravieţuiesc lagărelor şi marchează mai târziu acest moment în lucrările lor.
Expoziţia conţine peste 100 de lucrări a 16 artişti, atât din colecţia Muzeului de Artă din Bucureşti, cât şi din colecţii private şi alte muzee din ţară. E impresionantă toată această mişcare de forţe. E o senzaţie ciudată să constaţi câte lucrări de artă valoroase se află în muzeele din ţară, pe care nu avem timp să le descoperim, muzee care nu au vizitatori, locuri în care îngrijitorii aprind lumina în urma ta, în săli – pentru că tu, vizitator, eşti rar acolo.
O expoziţie discretă
Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului este o expoziţie totuşi prea discretă, poate că voit discretă atunci când abordezi un subiect ca acesta. Display-ul este unul care îmbină, pe de-o parte, spiritul documentar, de expoziţie de istorie, cu acela de expoziţie strict de artă. Dar nici una dintre aceste dorinţe nu pare total dusă până la capăt. În prima sală, fotografiile de arhivă (imagini cu evrei împuşcaţi, evrei la muncă obligatorie sau – poate una dintre cele mai şocante fotografii – cea a oamenilor care merg pe stradă pe lângă cadavrele lăsate în urma Pogromului de la Iaşi) nu au legende, explicaţii, te lasă cu o mulţime de întrebări. Încerci să ghiceşti, să recunoşti Iaşiul sau Bucureştiul după clădiri sau liniile de tramvai. Expuse exemplar, sunt epurate de orice alt indiciu. În cealaltă sală, tablourile se aşază şi ele discret, fără multe detalii suplimentare. O expoziţie tăcută, în care toate informaţiile absolut necesare se regăsesc în catalog, prezent acolo pentru a fi consultat. El rezolvă lucrurile şi este o lectură absolut necesară, pentru înţelegerea cu adevărat a unei expoziţii unice
în spaţiul românesc.
Marina Vanci-Perahim despre Jules Perahim
Unul dintre destinele prezente în expoziţia de la MNAR este cel al lui Jules Perahim, a cărui „lume magică“ este o descoperire incredibilă pentru publicul bucureştean şi în expoziţia-eveniment de la Colors Art Gallery. Iată câteva mărturisiri pe care istoricul de artă Marina Vanci-Perahim, soţia artistului, le-a făcut, într-o mică discuţie pe care am purtat-o cu ocazia vernisajului expoziţiei: istoria lui Perahim, plecat la Paris în 1969, după ce, în ţară, avusese funcţii importante, într-una dintre cele mai dure perioade comuniste româneşti, fusese redactor-şef al revistei Arta plastică, comisar al Bienalei de la Veneţia şi reprezentant al realismului socialist. Şi el, un destin la răscruce.
„... De 45 de ani, Perahim nu a fost expus în România. Era chiar şters din cărţile care ar fi trebuit să-i pomenească numele şi asta îl îndurera foarte mult. El considera că nu s-a despărţit de România, a vrut să plece într-un moment în care creaţia devenise imposibilă şi a vrut să fie liniştit, să lucreze în libertate, fără constrângeri şi să îşi reia pictura pe care o începuse în anii 30“, spune Marina Vanci-Perahim.
Lucrările Revoluţia imposibilă şi Victoria inevitabilului, prezente în expoziţie, marchează o ruptură de ţară. Sunt lucrări tocmai din 1970...
„Absolut. Sunt forme dezintegrate, forme care se descompun, sunt amintirile Revoluţiei din Octombrie, când revoluţionarii iau cu asalt Palatul de Iarnă. În tabloul lui Perahim, ei iau cu asalt un cub, care nu se poate desface niciodată şi, de aici, această revoluţie imposibilă. E o mărturie despre ruperea lui de anumite idealuri în care a crezut profund, pentru care s-a luptat. Încet-încet a înţeles că nu erau decât nişte false visuri despre viitor şi că viitorul devenise absolut imposibil. Voia să fie eliberat de orice fel de constrângeri şi să nu facă altceva decât să picteze şi să deseneze.“
Cum au fost aceşti aproape 40 de ani la Paris, până la moartea artistului, în 2008?
„De la început, doi colecţionari importanţi din Paris, dintre care şi André-Franµois Petit, care era colecţionarul şi galeristul lui Max Ernst, Dali, De Chirico, l-au luat în protecţie, pentru că li s-a părut că este un artist foarte important despre care se ştiu puţine lucruri. Max Ernst, când şi-a scris biografia, îl pomenea pe Perahim, spunând că, iată, au fost oameni despre care n-a ştiut şi care sunt acum o descoperire. Perahim era un om foarte retras, avea oroare de publicitate. Avusese în trecut o perioadă foarte grea, în care chiar nu mai voia să trăiască, pentru că îşi dăduse seama de utopia în care crezuse şi care nu era deloc ceea ce îşi imaginase. Nu îi venea să creadă că totul se întoarce contra a ceea a crezut şi atunci era într-un fel şi trist, şi responsabil că nu s-a trezit mai devreme. De aceea, a stat mai târziu retras, nu a mai vrut niciodată să se ocupe de politică, pentru că a văzut că nu asta era vocaţia lui. Vocaţia lui era să picteze.“
Cine îi erau prietenii cei mai apropiaţi?
„Gherasim Luca, Paul Păun, cei de la revista Unu. Geo Bogza l-a sprijinit de la început şi îl iubea foarte mult. Când Bogza şi-a scris amintirile, numele lui Perahim era înlocuit cu litera «P». Nu era un nume pe care să îl poţi pronunţa.“
*
Multe dintre lucrările lui Jules Perahim prezente la Colors Art Gallery sunt la vânzare. Mă întreb: oare statul nu ar trebui, nu ar putea să emită un drept de preempţiune asupra unui lot de opere atât de valoros?
