Bucurestiul Cultural, nr. 10/2006

DOINA JELA

 

Cenzura si discernamant

 

 

 

 Ma întorsesem luni, 11 iunie, de la o comemorare a Adrianei Georgescu initiata de  IMER la Asezamintele Bratianu. Sala fusese, e drept, plina, dar plina de cunostinte vechi de macar saisprezece ani, disidenti, ca Vasile Paraschiv, Gabriel Andreescu, fosti detinuti politici, ca Radulescu Zonner, Dinu Zamfirescu, jurnalisti preocupati de istoria recenta, Nicolae Florescu, Christian Mititelu, de la BBC, cercetatori ca Mihai Cazacu, Petre Turlea, în fine, Raluca Voicu Arnautoiu, fiica luptatorului în munti, Toma Arnautoiu. Cativa cercetatori tineri, de la CNSAS, dintre care nu-l stiu înca pe nume decat pe Dragos Marcu. Suntem, de mai multa vreme, un fel de club, al unor insi care împartasesc acelasi hobby, ca niste colectionari de timbre sau bridgisti, uniti printr-o preocupare un pic sumbra, trecutul comunist. Tocmai de aceea cred ca ar trebui sa spun mai întai, pentru cei cu alte hobbyuri, cine este Adriana Georgescu. Nascuta în 1920, absolventa stralucita de drept, una dintre cele mai frumoase fete din Bucuresti, membra a Tineretului Liberal, Adriana Georgescu devine la 24 de ani sefa de cabinet a generalului Radescu. Arestata în vara de "tranzitie spre comunism" a lui 1945 de politia girata de armata sovietica de ocupatie, este implicata într-un proces al organizatiei "T", anchetatorii spun de la "Teroare", adevarul e ca de la "Tinerete". Este anchetata de însusi Nicolski, pe atunci doar seful corpului de detectivi din SSI, nu înca seful Securitatii, înfiintata abia în vara lui 1948, si de calaul acestuia, Bulz. Este supusa la torturi, batai cu saci cu nisip, i se smulg unghiile, dintii, este violata si îmbolnavita de raie, ca sa semneze declaratii care sa duca la condamnarea fostului sef al guvernului, Nicolae Radescu. Nu cedeaza nici uneia dintre aceste presiuni, face doi ani de închisoare, este gratiata de rege, rearestata, evadeaza, sta ascunsa si în 1948 reuseste sa fuga din tara. Scrie, la Paris, o carte pe care Monica Lovinescu o traduce concomitent si aceasta apare la Hachette cu numele Au commencement était la fin, în 1951.

 

 Fotografia de pe coperta revistei  Paris Mach, cu care culmineaza scurta notorietate în Parisul lui Sartre, unde doar cainii erau anticomunisti, a Adrianei Georgescu, nu lasa sa se vada vreo urma a iadului prin care trecuse. Intre doua internari în clinici psihiatrice, ea participa la procese de demascare ale criminalitatii regimului comunist, avertizand Occidentul ca, daca întarzie în a salva tarile de dincolo de Cortina de Fier, va gasi acolo, peste ani, niste popoare bolnave de nevroza. Intr-unul din aceste procese, presedintele Curtii i-a spus, facand aluzie la frumusetea ei triumfatoare, ca nu are deloc aerul ca ar fi îndurat ceea ce povesteste. Si, cu un gest spectaculos care nu-i statea în fire, Adriana si-a smuls în fata completului proteza dentara si si-a deschis larg gura complet stirba.

 

 A trait retrasa si anonima, ajutandu-i doar prin interventii în presa pe nenorocitii ramasi în tara, pe care i-a socotit tot timpul mult mai nenorociti decat ea. Nu destul de retrasa si de anonima, pentru ca, la peste un deceniu dupa fuga din Romania, un camion disparut imediat fara urma sa n-o striveasca de grilajul din spatele muzeului  Louvre, pe trotuar, în inima Parisului. Inca o data a avut de stat în clinici luni întregi, cu trupul reconstituit oscior cu oscior si cu mintea torturata de cosmaruri.

 

Daca aveai norocul s-o cunosti în putinii ani de seninatate si relativa liniste sufleteasca, de care a avut parte, descopereai în ea fiinta splendida, curata, buna, darza si libera care fusese atunci cand era una dintre cele mai frumoase si destepte fete din Bucuresti.

 

 Eu o cunoscusem într-un asemenea moment privilegiat, cu zece ani înainte de a disparea dintre noi, în 1995. De aceea m-am dus la comemorarea de la  IMER.

 

Ma întorsesem, deci, de la acea comemorare. Si gandindu-ma la apelul Adrianei Georgescu, la frica ei ca, întarziind prea mult, Occidentul va gasi aici un întreg popor bolnav, ca si ea, nimeresc zapand telecomanda pe un post de televiziune care-si face un program din a prezenta realizarile cinematografice ale perioadei comuniste. Cu tineri luptatori antifascisti, muncitori însufletiti de îndemnurile partidului, cu portrete si inscriptii de doi metri pe fatade, cu Republica Populara Romana si cu niste drapele rosii care nu se mai opreau din fluturat.

 

Cred ca am mai pus problema asta unor responsabili de acolo si cred ca mi s-a raspuns: ce facem, ne întoarcem la cenzura? Am crezut si atunci si cred si acum ca teama întoarcerii la cenzura este doar alibiul. Cred ca adevarata explicatie a comodei solutii este criza discernamantului.

 

 Traim "pluralist", fiecare cu hobby-ul lui, care anticomunismul, care comunismul, care Adriana Georgescu, care Che Guevara, care limba engleza, care franceza, care tehnica de varf, care umanioarele. Nu cred ca traim pluralist, de fapt, ci nonsalant schizofrenic, atomizat. In tarile din jurul nostru, filmele, statuile, lozincile comunismului sunt puse în rama ironiei drept ceea ce sunt: fenomene de patologie culturala ale unei epoci de patologie sociala. In lipsa discernamantului, absent din CV-ul decidentilor, aici nici nu suntem pe deplin constienti de starea de fapt, nici nu ne straduim sa iesim din ea. Dimpotriva, atata ne straduim, noi, poporul asta al Adrianei Georgescu, comunitatea asta, sau ce-om fi, sa simulam normalitatea, încat ma gandesc daca nu cumva, cu eforturile astea, pana acum am fi fost de mult sanatosi.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Un tanar cronicar "alternativ"

 

 

 

 Nu m-am plictisit deloc citind volumul de debut al tanarului cronicar literar C. Rogozanu, recent aparut  hors serie la Editura Polirom cu o interesanta idee grafica de coperta (figura autorului în filigran) apartinandu-i lui Mihai Grecea. Cateva observatii preliminare se impun. Daca adversarul sau conservator Daniel Cristea-Enache îsi dirijeaza spre cronica pasiunea declarata pentru istorie literara, publicand volume masive de foiletoane cu ambitii de panorame ale prezentului, autorul de fata e interesat de construirea unei atitudini personale, "alternative", fapt vizibil si în structura jucat eteroclita a cartii: o culegere de comentarii, microeseuri si raspunsuri la anchete, organizate modular (Sfatul inteleptilor - cu texte în general ostile despre "marii moguli" culturali, Pauza de respiratie - o oaza de articole favorabile despre jurnalul Marucai Cantacuzino-Enescu, memoriile lui Gh. Jurgea Negrilesti, jurnalul lui Mircea Cartarescu si proza lui Mircea Nedelciu, apoi Critici la critici, Trei teoreticieni, Feminisme, Literaturi de tot felul - grosul volumului, cateva Ideologice si un Aiurea final, cu opinii despre "ispitele mediatice", Derrida, jurnale, cu ceva polemici cu intelectuali etatisti, "nemultumiri de teribilist" si credo-uri antielitiste). Multe texte sunt postfatate de comentarii "metacritice" si confesive, prin care autorul îsi dezvaluie retrospectiv motivatiile opiniilor, reconfirmandu-le sau amendandu-le, pe ici pe colo, prin partile neesentiale. Nu am înteles prea bine de ce, într-o "replica" reprodusa aici, C. Rogozanu îi reprosa lui Daniel Cristea-Enache ca îsi face volume din cronici, pentru ca într-un comentariu actualizat sa declare, fara explicatii, ca "e foarte bine" sa procedezi asa...

 

 Ca sa ne lamurim, iata un fragment programatic din  Avertismentul volumului:  "cred cu tarie în misiunea recenzentului si a criticului de a-si construi, mai mult decat un sistem sau cine stie ce ierarhii personale, o atitudine. Credibilizarea actului critic contemporan doar asa se mai poate face. Cu alte cuvinte, sa redescopere cumva forta ingenuitatii critice, a nemultumirii fundamentale fata de inertii, a misiunii individuale, artistice pana la urma, pe care si-o asuma cand doreste sa foloseasca alte carti pentru constructia propriei aventuri" . In numele autenticitatii "atitudinii" sunt valorizate productii prozastice mizerabiliste, debile estetic, dar simpatic-contraculturale semnate de Dan Taranu sau Alexandru Vakulovski si sunt taxate fitele intelectualiste "pentru literati" ale unor prozatoare precum Cecilia Stefanescu, Alina Nelega sau Ruxandra Cesereanu. Receptarea conformista a romanului Ultima cruciada de Alina Mungiu-Pippidi e stropita cu apa rece: "bun, nu extraordinar". "Poliromii alternativi" Lucian Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo si Florin Lazarescu sunt sustinuti - tot ca atitudine - înca din 2003, iar "confreria" tinerilor scriitori ieseni e privita cu exigenta simpatetica. Elogiaza mobil si avenit Manifestul fotbalist al lui Traian Ungureanu în opozitie cu "conformismul isteric" din Sportul mintii al lui Cristian Tudor Popescu si apreciaza romanul "lodgean" al tranzitivului Andrei Bodiu pentru ca "striga dupa cititor". C. Rogozanu premiaza tranzitivitatea, directetea, relaxarea fara fasoane, valorificarea decomplexata a culturii populare, umorul colocvial, firescul, lipsa de emfaza intelectualista, îl irita ierarhiile, aroganta elitara. Prefera "provincialismului" elitist al lui Al. Paleologu boieria fara fasoane a Marucai Cantacuzino si a lui Gh. Jurgea Negrilesti. Discuta calm si nuantat Scrisurile... lui Paul Goma, evalueaza echilibrat si, în general, exact studiul despre jurnalul intim al lui E. Simion, scrie cu nerv despre poeti preferati (Geo Dumitrescu, Mariana Marin). Premiaza atitudinea-soc a unei feministe ca Andrea Dworkin si reproseaza feminismului autohton lipsa actiunii sociale si conformismul universitar. Cateodata recunoaste, retrospectiv, ca a plusat strategic în promovarea unor atitudini culturale (ex.: colectia poliromica Ego. Proza, lansata însa în 2004, nu în 2005, si alcatuita doar în parte din debutanti). Cecitatea sa structurala fata de partea "grava", "nocturna", eventual metafizica a literaturii îi joaca însa feste. In proza guenonistului Dan Stanca vede reductiv (cumplita ironie involuntara!) doar un scriitor care rateaza... literatura de consum, iar în Orbitor - o "carte frumoasa, dar nespectaculoasa". O fi adevarat ca Mircea Cartarescu asteapta de la critica doar promovare, dar nu e oare prea mult sa pretinzi schimbarea manierei de la un volum la altul al trilogiei? Pe coperta a patra, Nicolae Manolescu îl recomanda echivoc pe C. Rogozanu ca pe un cronicar al actualitatii caruia "arta echivocului îi lipseste". Ma tem ca îi lipsesc si antenele pentru echivocul artei, pentru partea ei de umbra...

 

 Merita sa ne oprim asupra acestei "estetici a atitudinii" - parte, de fapt, a unui discurs asupra propriei identitati critice. C. Rogozanu si-a asumat relaxat si cu nonsalanta profitabila postura de tanar genuin al timpului nostru pragmatic si consumist. E de presupus ca, pentru unii dintre cei care fac jocurile în cultura, o asemenea pozitionare va fi fost extrem de utila: pe de o parte, ea avea meritul de  "a alimenta cu socuri electrice - slabe, de resuscitare - zone literare aflate în coma" si, totodata, de a indica pulsul "tinerei critici" îndelung asteptate, libere si purificatoare, bune de încurajat; pe de alta parte, afisa o sensibilitate "naturala", "bine orientata", "spontana" si "tinereasca", aparent în afara banuielilor de rigiditate "politic corecta". Astfel încat, desi plecarea de la Romania literara s-a produs pe fundalul unor acuze de "cal troian al Observatorului cultural", cronicarul a ramas, atunci, cu imaginea unui "pusti" de o "impertinenta si superficialitate juvenila, pusa pe scandal". Glumind putin, as spune ca Rogozanu este un "cronicar recent" (în sensul lui H.-R. Patapievici) si un intelectual "integrat" spiritului vremii (în sensul lui U. Eco), un avocat al underground-ului, al (contra)culturii pop si al "relativismului postmodern", opus "apocalipticilor" care vitupereaza în contra acestuia. Este un jurnalist cultural cu o voce inconfundabila, profesionist si tonic. Stilul direct, mobil, degajat colocvial, cu glisaje rapide si nervoase, cu infuzii bine dozate de adrenalina, lejer experimental la nevoie, place si tine treaz interesul de lectura. Adeseori de bun-simt cand comenteaza productiile actualitatii literare, dovedind intuitii valide si "instincte bune" (precum al lu Parizianu din Delirul), autorul are însa o relatie precara cu trecutul si, în particular, cu istoria literara. Antiacademismul sau tradeaza un complex pe care cauta sa si-l exorcizeze pledand consecvent pentru necesara infuzie de superficialitate voioasa în studiile universitare.

 

 Cel care afirma - cu candoare - ca în Romania comunista  "a fost si o perioada extrem de libera (cu apogeu în 68-71)", ca "unde e Goma e distractie - da în toti, nu poate lasa biciul din mana", reciteste hedonist productiile contaminate propagandistic ale comunismului si îsi asuma dezideologizat filozofia "chic" a unor ganditori contemporani de stanga, nu se arata interesat sa scormoneasca prea mult prin sertarele cu aplauze ale autorilor antedecembristi. Mai comod, dar mai eficient, el prefera sa le taxeze "estetic" vetustetea atitudinii înalt-culturaliste, grandilocvente, arogante si apocaliptice. La Dan C. Mihailescu respinge fixatia pentru generatia 27 si saluta, riscant, gustul acestuia pentru actualitate. Dar "bunul naiv" relaxat este si un manager atent al propriei imagini, fapt vizibil si în grila de lectura pe care i-o aplica abuziv, ca sa nu spun rudimentar, tanarului Eugen Ionescu ("pe cine sa mai atac pentru ceva capital de imagine?"). "Aventura personala" pe care si-o asuma C. Rogozanu e, probabil, aceea de a infuza prospetime si vitalitate "plebee" unui organism îmbatranit si conformist (lumea literara din Romania postdecembrista) pe limba tineretului pop de azi. Reactiile excesive ale unora la adresa respingerii unor volume de O. Paler, N. Breban, G. Liiceanu, A. Plesu (Comedii la portile Orientului..., o pseudoreeditare) sunt o nota extrem de proasta pentru spiritul de corp al unui mediu cultural întristator de paranoic si narcisist. E adevarat, multe "agresiuni" critice sunt doar niste pamflete care-si compromit - prin unilateralitate - argumentele: mostre infantile de critica-tavalug programata din start sa distruga opera cate unui "mogul" antipatic, spre deliciul galeriei; replica lui N. Manolescu la cronica despre N. Breban (reprodusa integral aici) apare în acest sens pe deplin justificata.

 

 Il urmez pe C. Rogozanu atunci cand denunta domeniul dubios al  "criticii de poezie", mentalitatea închisa, "de cenaclu", si provincialismul critic al epigonilor bachelardieni, adevarat flagel (caz flagrant: Celalalt Pillat de Al. Cistelecan). Bolile spiritului pseudoacademic - frigid, ticait, conformist si plicticos - sunt numeroase si îsi merita tratamentul cu acizi. Insa critica sistematica pe care acest autor o aplica unei anumite critici universitare mai "traditionale" este doar la un punct salubra. De la acel punct încolo ea esueaza în facilitate suficienta si trivializare comerciala. Exista si unele perle: Tragicul e, pentru C. Rogozanu, "lucrarea de licenta" a lui Gabriel Liiceanu, iar Despre limita - singurul sau volum care poate fi "«suspectat» de filozofie".

 

 C. Rogozanu este mai interesant ca  bad boy "agresiv" decat atunci cand scrie favorabil (nu neaparat "digresiv") despre o carte. In comentariile despre modelele si reperele sale (Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter si "vechiul" Observator cultural, "poliromii" ieseni) spiritul sau critic se preda sau îsi impune vizibil o surdina amabila. Un ochi atent ar putea identifica destule reverente în directia "zonelor" unor autori aflati pe drumul constructiei propriei aventuri...

 

 Fie ca e vorba despre volume de literatura, de critica literara (folosite pentru afirmarea unor afinitati sau a unor delimitari), de literatura confesiva (memorii, jurnale, critifictiuni, istorii personale etc.), de eseuri, de teorie feminista, de filozofie contemporana si studii culturale, textele din  Agresiuni, digresiuni sunt selectate în functie de relevanta atitudinii. Cartea de fata vinde, înainte de orice, o atitudine critica "made in C. Rogozanu": una puternic personalizata si marcat narcisista, menita sa puna în scena spectacolul tanarului autor, nu consistenta lui. In definitiv, un autor care "se foloseste de cartile comentate pentru constructia proprei aventuri" nu e un critic în care sa ai încredere, ci, în cel mai bun caz, un "opinioman" care, asumandu-si partialitatea, îti da de gandit.

 

 

 

 *C. Rogozanu,  Agresiuni, digresiuni,  Editura Polirom, 2006

 

 

 

 

 

Festivalul International de Film Transilvania

 

 

 

 Intre 2 si 11 iunie, a.c., s-a desfasurat, la Cluj, editia a V-a a  Festivalului International de Film Transilvania, organizat de Asociatia Pentru Promovarea Filmului Romanesc. Evenimentul i-a avut drept coordonatori pe criticul de film Mihai Chirilov si pe producatorul Rik Vermeulen. Din cele aproape o suta de filme care au rulat în cadrul TIFF, douasprezece s-au aflat în competitie. Juriul, format din Anamaria Marinca, Radu Mihaileanu, David Robinson, Laufey Gudjonsdottir si Kornél Mundruczó, a decernat urmatoarele premii:  Trofeul "Transilvania", pentru cel mai bun film prezent în concurs, peliculei A fost sau n-a fost?, în regia lui Corneliu Porumboiu; Premiul de regie (oferit de Castel Film), lui György Pálfi, regizorul filmului Taxidermia; Premiul pentru cea mai buna interpretare (oferit de Vitrina Advertising), actorului David Dencik, pentru performanta din filmul Soap; Premiul pentru imagine (oferit de Kodak Cinelabs Romania), lui Tariel Meliava, pentru filmul 13-Tzameti; Mentiuni speciale - Viva Zapatero!, în regia Sabinei Guzzanti, si Cladirea iacubiana, în regia lui Marwan Hamed.

 

 Alte premii acordate la finalul festivalului au fost:  Premiul FIPRESCI (oferit de catre juriul Asociatiei Presei Straine de Film) - 13-Tzameti, regia Gela Babluani; Premiul publicului - stabilit prin vot - A fost sau n-a fost?, regia Corneliu Porumboiu; Premiul Re:publik, pentru cel mai bun scurt metraj prezentat în sectiunea Umbre - Cantecul lui Femerlin, regia Manuel Pena; Premiul de excelenta (oferit de Europa FM) - Stefan Iordache; Premiul pentru întreaga cariera - Vanessa Redgrave; Premiul pentru scenariu de scurt metraj (oferit de HBO Romania) - Augustin Cupsa, pentru scenariul Trenul catre Bucuresti pleaca de la linia 3; Premiul pentru scenariu de lung metraj (oferit de HBO Romania) - Dan Mihu, pentru scenariul Sa iubesti si sa tragi apa; Premiul Zilelor Filmului Romanesc pentru scurt metraj, un pachet de editare Avid Media Composer (oferit de Marcotec Bucharest) - regizorul Cristian Nemescu, pentru filmul Marilena de la P7; Premiul Zilelor Filmului Romanesc pentru lung metraj (oferit de HBO) - regizorul Corneliu Porumboiu, pentru filmul A fost sau n-a fost?, Premiul pentru cel mai bun film realizat în cadrul programului "Lets Go Digital!" - filmul Question & Question, realizat de Adela Giurgiu, Vlad Cideriu, Radu Tiganas.

 

 

 

 

 

ANCA HATIEGAN

 

Filmul romanesc la superlaTIFF

 

 

 

 Spuma si caimacul, anul acesta, la  Festivalul International de Film Transilvania, le-au reprezentat, în principal, asa cum era de asteptat dupa cele petrecute la Cannes, peliculele prezentate în cadrul sectiunii Zilele Filmului Romanesc. Alaturi de A fost sau n-a fost?, filmul lui Corneliu Porumboiu, multi-premiat la TIFF, sau de scurt metrajul lui Cristian Nemescu, Marilena de la P7, de asemenea încununat cu un trofeu, de o foarte buna primire din partea publicului s-a bucurat pelicula Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, în regia lui Catalin Mitulescu, urmata îndeaproape de Legaturi bolnavicioase, în regia lui Tudor Giurgiu. Ceva mai putin entuziast a fost întampinata proiectia filmului Un acoperis deasupra capului, în regia lui Adrian Popovici. In ceea ce priveste lung metrajele, ierarhia schitata anterior corespunde si ordinii preferintelor mele. La scurt metraje nu am ajuns si am regretat enorm, ulterior, întrucat, realmente, senzatia dupa acest festival a fost ca asistam la un fenomen care aminteste de ceea ce a însemnat, candva, pentru cinematografia mondiala, neorealismul italian. Daca partea financiara i-ar permite sa se extinda, comparatia s-ar justifica si mai mult. Altfel, el risca sa ramana un experiment izolat, reusit din punct de vedere artistic, dar fara consecinte pe termen lung.

 

 

 

Teatru, film si revolutie

 

           

 

 A fost sau n-a fost?  (re)aduce, printre altele, în atentie una dintre problemele cu care filmul romanesc nu a încetat sa se confrunte dupa 89: jocul mult prea marcat de teatru al actorilor nostri, din lipsa de experienta, datorata productiei prea sarace de film de la noi, carentelor din învatamantul de profil, veleitarismului multor producatori si regizori din domeniu, favorizat, mai cu seama, sub vechiul regim, factorului politic, economic - si s-ar mai putea gasi motive. Pe scena, toate lucrurile apar amplificate: gesturile, mimica, vocea trebuie îngrosate, pentru ca intentia sa razbata pana la ultimul rand de spectatori. Filmul reclama, în schimb, un stil de joc retinut, minimalist, concentrat pe interior. Unii actori se adapteaza în mod natural la specificul fiecarei arte, însa majoritatea o fac doar dupa îndelung antrenament. Putini s-au gandit si, probabil, si mai putini au reusit, de-a lungul timpului, sa transforme într-o virtute aceasta deficienta a actorului roman. Unul dintre ei este Lucian Pintilie. Cel putin într-o pelicula, în  De ce trag clopotele, Mitica?, regizorul a stiut sa exploateze la maxim, în favoarea filmului, geniul teatral al interpretilor cu care a lucrat. Corneliu Porumboiu îl mosteneste în acest sens, afinitate poate mai greu discernabila în mediu metrajul Visul lui Liviu, dar extrem de pregnanta în A fost sau n-a fost?. De altfel, unul dintre protagonistii celei mai comentate secvente din pelicula lui Porumboiu, un talk-show de televiziune, de vreo 40 de minute, vazut prin ochiul camerei de filmat manuite de un diletant, spunea, la lansarea în cadrul TIFF, ca s-a gandit serios, împreuna cu colegii sai, sa transpuna momentele respective pe o scena de teatru. Avandu-i în centru pe Ion Sapdaru, Teo Corban si Mircea Andreescu, ele prilejuiesc adevarate regaluri actoricesti. Intrebarea din titlu, A fost sau n-a fost?, la care personajele interpretate de acestia se straduiesc sa raspunda, se refera la revolutia din 1989, cand oamenii au iesit în strada sa protesteze împotriva regimului lui Ceausescu. Nu se poate, însa, stabili cu precizie daca, în oraselul de provincie luat în vizor, au facut-o înainte sau dupa fuga dictatorului, cu elicopterul, de pe cladirea Comitetului Central, înregistrata la 12:08, ora Romaniei. Reconstituirea, la care participa cei trei, reprezinta o foarte subtila, desi, aparent, frusta, punere în abis a turbulentelor din decembrie 89, asa cum au fost ele traite de majoritatea romanilor: drept niste evenimente mediatice. Ea se face ecoul acelor zile, cu caracterul lor în parte improvizat, haotic, în parte dirijat de maini mai mult sau mai putin vizibile, comic, naiv, sentimental, dezlanat, patetic si, nu în ultimul rand, tragic. Printr-o coincidenta care vesteste, pesemne, întoarcerea refulatului colectiv, Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, celalalt film romanesc exceptional de la TIFF, regizat de Catalin Mitulescu, pe un scenariu de Andreea Valean, evoca si el momentul de cotitura din 1989. O face prin diverse filtre, care, ca si la Porumboiu, sunt supuse, la randul lor, interogatiei.

 

 

 

Maladiile trupului-sufletesc

 

           

 

 Estul Europei mi-a aparut divizat, la  TIFF, în privinta trupescului, între discursul extrem de violent vizual al cehului Jan Svankmajer sau al maghiarului György Pálfi, regizorii filmelor  Lunatec, respectiv Taxidermia, doua parabole despre aservirea umanitatii carnalului, în orice tip de societate, si discursul suav, delicat, al romanului Tudor Giurgiu, în Legaturi bolnavicioase, pe un scenariu si dupa un roman de Cecilia Stefanescu. O atmosfera "impresionista", în stilul romanelor lui Anton Holban sau al Adelei lui Ibraileanu, numai ca adaptata la zilele noastre, învaluie tandreturile incestuoase sau "lesbi" care fac, printre altele, obiectul filmului realizat de Tudor Giurgiu, anihiland orice tenta promiscua. Tanarul regizor se dovedeste, prin aceasta creatie, un maestru al erotismului filmic bine temperat si un bun creator de ambient.

 

 Un acoperis deasupra capului  este istoria a doua femei, alungate dintr-un spital de psihiatrie, ramas fara fonduri pentru tratamentul bolnavilor în stadiu neavansat, care îsi cauta adapost într-un sat din Delta, în casa mostenita de una dintre ele de la bunici. Din pricina ca nu doresc sa vanda proprietatea bogatasului care promite sa mute minuscula comunitate de pe malul Dunarii la oras, în apartamente de bloc, ca sa poata construi, în loc, o statiune, tinerele sunt pe cale de a fi linsate de vecini. Afacerea nu se poate încheia decat prin acordul unanimitatii. Intelegerea cade, însa, oricum, la final, deci persecutiile la care au fost supuse cele doua au fost degeaba. Relatia dintre protagoniste si felul cum înfrunta ele lumea, din ipostaza de victime razvratite, aminteste de eroinele filmului Thelma si Louise. Scenariul Marei Nicolescu, care si joaca un personaj principal, alaturi de Gabriela Butuc, nu este, însa, foarte bine sprijinit de regie si nici de coloana sonora a filmului. Povestea solicita un ritm mai alert de desfasurare, treceri mai abrupte de la un cadru la celalalt. Ea trebuia curatata, si nu încarcata, de elemente patetice. Astfel, rezultatul colaborarii dintre Mara Nicolescu si regizorul Adrian Popovici este multumitor, dar nu mai mult.

 

 

 

 

 

OANA PUGHINEANU

 

 Retroac tiff

 

 

 

 De cate ori aud vreun comentariu legat de filmele americane, vis-à-vis de "violenta" lor, îmi vine sa întreb persoanele respective daca au vazut vreun film european. Aceeasi întrebare o pot pune si cand vine vorba de filmele de "dragoste". La europeni, violenta nu se reduce la un numar impresionant de gloante si explozibile si nici dragostea (a se întelege, în principal, fanteziile erotice) nu se consuma cu cateva comandamente gen  Cosmopolitan. Masochismul, zoofilia si chiar pedofilia (Fetita cu chibrituri ajunge sa-si încalzeasca mainile în prohabul unui "binefacator") devin ingrediente necesare. Autoerotismul, prezent masiv în filmele de anul trecut la TIFF, si-a cam pierdut potentialul, desi continua sa fie explorat în registru comic: în Taxidermia (Ungaria, 2006, regia György Pálfi), spre exemplu, unui personaj îi este retezata placerea de ciupitura unui cocos, care nu pricepe ce soi de "mancare" se iteste la el prin crapatura cotetului. Dar, pana la urma, totul se termina cu un happy end, actul consumandu-se febril cu o scroafa gata taiata (adica una care nu se împotriveste), asezata într-o covata. Personajul nostru, servitor si om bun de toate la un soi de conac unguresc, îsi gaseste sfarsitul împuscat de stapanul bantuit de manii militare, care îl prinde asupra faptei. Pentru mine, acest prim pasaj al filmului, care urmareste succesiunea generatiilor unei familii pe parcursul a aproximativ 60 de ani, poate fi interpretat ca o parodie la Afinitatile elective. Servitorul angajat în acel ciudat contact zoofil-necrofil viseaza, de fapt, la nevasta stapanului. Intr-adevar, acestuia i se va naste un copil cu o coada de purcel, al carui destin e acela de a deveni campion al concursurilor socialiste de mancat - cu alte cuvinte, ce naste din porc, mananca orice si oricat. In mod sadic-circular, încheind proliferarea acestui arbore "zoologic", fiul sau va fi specializat în împanarea animalelor... inclusiv a tatalui sau, care va fi devorat partial de niste pisici uriase pe care se amuza sa le hraneasca în exces. Finalul filmului, pe care nu o sa-l divulg, consta într-o veritabila demonstratie de actionism... dus pana la capat.

 

 

 

Junk-thinking

 

 

 

 O aparitie tematica noua, în anul acesta, la festivalul transilvan de film, a fost si parodia pe teme religioase  Lunatec (Cehia, 2005, regia Jan Svankmajer), care reia eterna poveste a lumii "spusa de un nebun". Desi nu e lipsit de virtuti artistice, filmul devine previzibil, iar imaginile cu diferite carnuri (felii transate de gratar, ochi, limbi de porc), dantuind si marsaluind într-un soi de interstitii ale filmului, devin la un moment dat plictisitoare. In rest, spectatorul se poate "delecta" cu discursuri antireligioase, liturghii negre, orgiastice si chiar punerea în scena a unei învieri planuite cu mestesug: "mortul" este îngropat cu toate ustensilele necesare deschiderii unui sicriu. Spre deosebire de sfant, nebunul este prevazator, calculat, pregatit. Autenticitatea suferintei e izgonita prin repunerea comica în scena a traumei. In mod sugestiv, filmul se încheie cu o lunga plimbare a camerei peste carnurile înfoliate si ordonate dintr-un supermarket. Prin celofan se întrevede ritmul unei respiratii. Metafora e oarecum facila si uzata, asociind "stivuirea" nebunilor în camasa de forta prin tot felul de institutii "de corectie" cu nivelarea consumista si reificanta.

 

 Dar campionul nedeclarat al plictiselii este, în opinia mea, filmul  Container (Suedia, 2005, regia Lukas Moodysson). Oricine încearca sa-si filmeze doua ore cosul de gunoi si camera dezordonata în care traieste va fi fericitul posesor al unui film à la Moodysson. Poate ca asta e si ideea filmului, de a afisa un soi de ready-made accesibil oricui. Lamentarile care se aud propagate printr-o voce de femeie metalic-pitigaiata sunt într-un total acord cu imaginea. Peste un univers junk se muleaza un  junk-thinking. Totul este filmat în alb-negru, ca si cum am privi, printr-un ciob de sticla fumurie, o eclipsa. Numai ca ceea ce vedem nu este o "coroana luminoasa", ci o trena de deseuri. Ceea ce este însa cel mai deranjant la acest film este senzatia de aleatoriu, atat în ceea ce priveste imaginea, cat si în ceea ce priveste veritabilul "monolog al vaginului" care o însoteste. Majoritatea timpului ai impresia ca în spatele camerei de filmat nu exista nimeni, totul fiind produs parca de un dispozitiv lasat în bataia vantului. Monologul nu pare sa fie nici el mai mult decat un "dicteu automat", ce scoate la iveala "resturi" de reclame, de articole din ziarele de scandal: Brad Pitt, Angelina Jolie, iubitul roman care, de fapt e tigan... Asta ar fi miza filmului: un soi de sinucidere "artistica", ca marturie a identitatii între arta si non-arta, între subiect si tratarea lui, cu alte cuvinte, exhibarea unei tautologii: container în continut, container în forma.

 

 

 

Stanga pe intelesul tuturor

 

 

 

 O nota distincta la  TIFF a fost data de prezenta actritei Vanessa Redgrave si a filmului Febra (SUA-Marea Britanie, 2004, regia Carlo Gabriel Nero), care se înscrie în trendul filmelor implicate social si chiar politic, tratand tot un soi de container, cel al lumii a treia. De altfel, Michael Moor, cunoscut pentru campaniile sale anti-Bush, este unul dintre "personaje". Admirabil în intentie, filmul esueaza totusi într-o prea facila lectie de gen "stanga si stangismul pe întelesul tuturor". Poate ca tarile macinate de teroare si saracie ar fi mult mai bine reprezentate de documentare, desi am vazut multe cazuri în care chiar si cele mai dure imagini nu se constituie, în mintea occidentalului "bazat", decat ca un soi de Big-Brother cu oameni saraci. Nu vad cum un personaj pierdut în lumea a treia, cuprins de febra si începand sa-si puna întrebari existentiale calchiate dupa Capitalul lui Marx, dar tanjind dupa cearsafurile moi de acasa, ar putea transmite un mesaj forte. Aparitia Angelinei Jolie în rolul unei frumoase "rebele" mi se pare iarasi un rateu de proportii. In ciuda tuturor actiunilor ei umanitare, nu cred ca Angelina Jolie va putea transmite pe ecran altceva decat feromoni. Totusi, finalul filmului este unul "realist": dupa o noapte de febra, "eroina" (Vanessa Redgrave) întrevede întoarcerea acasa, în dormitorul confortabil, cu mentiunea ca, de acum încolo, îi vor ramane în memorie, o vor înconjura toate acele fete mutilate de teroare si saracie. Atat si nimic mai mult! Intrebarea capitala, "ce pot face?", si, mai ales, raspunsul, raman dosite în acelasi con de umbra, înghesuite printre amintiri nedorite. Starnirea milei sau constientizarea nedreptatii nu sunt neaparat premise pentru actiuni. Pentru hiperrealitatea occidentala, "a face" se confunda în mod fatal cu "a vorbi despre". Din punctul acesta de vedere, gasesc reusite filme precum A fost sau n-a fost? (Romania, 2006, regia Corneliu Porumboiu) si Moartea domnului Lazarescu (regia Cristi Puiu, premiatul editiei 2005 a TIFF), filme care nu se multumesc sa vorbeasca "despre" din perspectiva unui  outsider, care va extrage, inevitabil, o lectie si o morala. Cele doua pelicule prezinta si reprezinta o lume dinauntrul ei,  verosimilitatea expulzand orice vero dedus ulterior, adica manipulat ideologic. In spatele tuturor scenaritelor sau strategiilor sociale domneste o confuzie tragicomica.

 

 

 

 

 

ANDA CADARIU

 

Apocalipsa terapeutica

 

 

 

 Despre comunism mai "simtim" cu totii în Romania. Fiecare în felul lui: se scrie, se discuta, se judeca, se analizeaza, se lustreaza, se îndosariaza. Si, de o vreme încoace, se fac filme. Intr-adevar, subiectul e fierbinte si începe sa vanda, rana e acolo, înca nu s-a vindecat; doare si trebuie pansata. S-au perindat prin fata ei multi specialisti: unii au propus cauterizarea (Cristian Mungiu, cu al sau  Occident, sau Corneliu Porumboiu, cu A fost sau n-a fost?), altii au încercat frectii la piciorul de lemn (15 al lui Nicolaescu e un leader în domeniu) si, printre multe alte abordari notabile, si-a facut loc o noua metoda - îmbalsamarea homeopatica.

 

 

 

Un film atipic despre comunism

 

 

 

 Premiera romaneasca a filmului  Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, primul lung metraj semnat Catalin Mitulescu, a avut loc la Cluj, în cadrul TIFF, fiind asezonata cu o sala plina pana la refuz, rasplatita cu aplauze entuziaste si, nu în ultimul rand, aureolata de succesul repurtat la Cannes, unde, înscrisa în sectiunea Un certain regard, pelicula a concurat cu alte 23 de productii si i-a adus Dorotheei Petre premiul pentru cea mai buna actrita în rol principal. Filmul este o coproductie Strada Film (Romania) si Les Films Pelleas (Franta). Cat despre producatorii executivi ai acestui debut în lung metraj remarcat de New York Times, indieWire, Variety s.a., ei sunt nimeni altii decat Martin Scorsesse si Wim Wenders.

 

 Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii  este un film atipic despre comunism: propune o abordare relaxata a atmosferei din finalul anilor 80, urmarind o recuperare idilic-ironica a sfarsitului dictaturii lui Ceausescu. Linia narativa e una simpla: Eva (Dorotheea Petre), o adolescenta în varsta de 17 ani, locuieste în Bucurestiul cartierelor marginase, împreuna cu parintii si cu fratele ei Lalalilu, cu zece ani mai mic. Visul Evei este sa fuga din Romania si sa calatoreasca în jurul lumii, dar fratele ei, devastat la gandul ca ar putea-o pierde, pune la cale un plan împreuna cu doi prieteni de la scoala (Tarzan si Silvica): sa-l omoare pe dictator, astfel încat Eva sa poata ramane si sa traiasca într-o tara libera.

 

Filmul lui Mitulescu are o poveste coerenta, personaje verosimil-pitoresti, nu îi lipsesc rasturnarile de situatie, are atmosfera si, mai ales, umor. Titlul este foarte bine gasit, atrage atentia si nu spune mai mult decat e cazul, nu promite altceva decat ofera, si anume povestea revolutiei din perspectiva unei adolescente si a unui copil. Scenariul (Catalin Mitulescu&Andreea Valean) este excelent scris, muzica lui Alexander Balanescu se pliaza fara ostentatie pe atmosfera "mild" a povestii, iar scenografia (Daniel Raduta), imaginea (Marius Panduru) si montajul (Cristina Ionescu) sunt alte trei ingrediente unde profesionalismul nu lasa de dorit. Si la capitolul casting filmul sta foarte bine - actorii par sa fi fost selectati pe spranceana, inclusiv copiii si cei distribuiti în rolurile secundare, Jean Constantin si Mircea Diaconu fiind alegeri mai mult decat inspirate. De remarcat performanta Dorotheei Petre si interpretarea pustiului Duma Timotei Andrei, care nu e deloc artificial, spre deosebire de multi alti copii distribuiti în filme/spectacole.

 

 

 

Despre trecut, cu nostalgie

 

 

 

 Am auzit pareri împartite dupa premiera de la  TIFF. Unii au spus "o porcarie", fiindca nu-i interesa subiectul sau nu au rezonat la abordarea propusa de regizor. Altii, obisnuiti cu filme dure, declarative sau pur si simplu în alt registru, au spus "dragut". Altii plangeau aproape, exaltati la gandul ca în sfarsit cineva a gasit tratamentul potrivit pentru o rana veche si dureroasa. Personal, m-am simtit foarte bine dupa acest film. El spune o poveste, si nu o spune oricum, se ocupa de o tema delicata - si o face într-un mod care e departe de a fi provincial sau prafuit. Filmul propune o acceptare, o recuperare, o posibilitate de împacare cu propria istorie. Este unul dintre raspunsurile adecvate la întrebarea "Avem un trecut, avem o problema, cum procedam?". Atmosfera care predomina e una nostalgica - de altfel, regizorul a declarat într-un interviu aparut în Romania libera ca, în opinia sa, "nostalgia e cheia prin care îti iei la revedere de la trecut".

 

 Mitulescu reconstituie în acest film atmosfera unei lumi în prag de apocalipsa, lucrand cu multa atentie la detalii (vezi scena autobuzului care ii împinge pe viitorii pasageri pentru ca nu are loc sa întoarca pe strada desfundata) si folosind cu grija cliseele, fara a forta nota (camioanele de jucarie, portretele lui Ceausescu atarnate în salile de clasa, vinilurile cu muzica occidentala etc.). Se ating multe note sensibile: spaima resemnata a celor maturi  ("Sa nu mai vorbesti niciodata despre Dumnezeu sau Ceausescu", îi spune mama lui Lalalilu), încercarile de eliberare ale copiilor si adolescentilor (tentativa Evei de a fugi peste granita împreuna cu Andrei, fiul unui disident), revolta tragicomica a batranilor împotriva sistemului (bunicul care protesteaza cand vecinul sau, securistul, este invitat la masa). Ironia e în acest film un adjuvant al nostalgiei, iar versurile tautologic-absurdiste ale cantecului pe care îl repeta liceenii pentru serbarea de sfarsit de an: "tara noastra-i tara noastra, dulce pajiste albastra" stau drept marturie.

 

 Lasand la o parte debrisul ambiguitatii caracteristice unora dintre scene - oricum, neglijabil -, se poate spune despre acest film ca marcheaza în peisajul cinematografic romanesc trecerea dinspre o estetica a disperarii spre una a sperantei. Relevanta în acest sens poate fi si imaginea din final, cea a Evei aflata pe puntea unui vapor luminat care pluteste în larg.  Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii este o poveste bine spusa despre o perioada problematica, un demers rezultat dintr-un mod autentic de a "simti" despre comunism, foarte bine sustinut de actori, regie si scenariu. Un film terapeutic despre trecut.

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

Ingeri new wave

 

Depeche Mode la Bucuresti

 

 

 

 La inceputul anilor 90, exista un "razboi" fatis intre fanii trupei  Depeche Mode si rockerii romani. Pe unde se intalneau cele doua categorii, in Capitala sau in provincie, ieseau scantei. Fiecare grup avea un look distinct, care nu prea lasa loc de confuzii: "depechistii" purtau ciocate, veste chic, jeans deschisi la culoare, erau tunsi scurt si avea perciuni; rockerii pletosi purtau bocanci, geci de piele cu tinte si tricouri cu formatiile preferate. Rockerii urau muzica electro-new wave a celor de la Depeche Mode si pe fanii imbracati la moda, "depechistii" strambau din nas la sound-ul chitarilor electrice si ii dispretuiau pe rockerii "nespalati". Nu de putine ori conflictele s-au lasat cu incaierari, in numele muzicii si al ideilor care animau cele doua grupuri. Cine ar fi crezut ca, in 2006, rockerii de 25-30 de ani aveau sa aplaude la scena deschisa trupa ai carei fani erau dusmanii lor de moarte?

 

 Depeche Mode  au luat fiinta in 1980 la Basildon, in Anglia, fiind considerata una dintre cele mai longevive trupe care au activat in muzica electronica. In cei 25 de ani de cariera, Depeche Mode au scos 11 albume de studio si doua live-uri, vandute in peste 72 de milioane de exemplare pe tot mapamondul. De la tehnicile de inregistrare folosite pana la sunetele sintetizatoarelor si de la videoclipurile conceptuale pana la concerte pe stadioane arhipline, Depeche Mode este o trupa de referinta in muzica pop a sfarsitului de mileniu, influentand multi artisti prin inovatiile pe care le-a adus.

 

 Pe 23 iunie, peste 40.000 de romani au cantat, pe stadionul  "Lia Manoliu", la unison cu legendara trupa britanica, in concertul care poate fi considerat cu siguranta evenimentul muzical al anului in tara noastra. Concertul a facut parte din turneul de promovare a celui mai recent album Depeche Mode, Playing the Angel.

 

 Trupele romanesti care au deschis concertul ( Suie Paparude si Sistem) au avut dificila misiune de a "incalzi" un public inmuiat de caldura, dar nerabdator sa vada vedetele serii. Desi au incercat sa faca fata momentului (cei de la Sistem l-au avut ca invitat pe rapsodul Grigore Lese!), trupele din deschidere n-au reusit sa umple imensul stadion cu sound-ul si mesajul lor.

 

 Depeche Mode  au urcat pe scena in uralele unui stadion construit pentru cultul personalitatii lui Ceausescu, dar vibrand acum pentru trupa pe care o asteapta de 15 ani. Intr-un decor futurist, amintind de postul de comanda al unei nave spatiale din filmele SF ale anilor 70, trupa a creat o atmosfera extraordinara. Dave Gahan, solistul Depeche Mode, a sedus publicul cu vocea sa cand grava, cand calda; la 44 de ani, Gahan a alergat de la un capat la celalalt al scenei, cu stativul microfonului in brate, antrenand audienta cu energia sa debordanta. Chitaristul Martin Gore, "creierul" trupei, a fost leading vocals pe Leave in Silence, prima piesa de la bis, o melodie prezentata intr-o varianta acustica de o sensibilitate aparte. Andrew Fletcher, omul din spatele pupitrului-sintetizator, a pigmentat spectacolul cu obisnuitele sunete electro, care au facut ca melodii vechi de peste 20 de ani sa sune foarte actual. Cei trei membri ai trupei au fost ajutati in acest concert de Christian Eigner (tobe) si Peter Gordino (clape). La reusita show-ului au contribuit si ecranele gigantice, pe care erau proiectate imagini de pe scena in timp real, prelucrate digital, dar si elemente vizuale caracteristice trupei. Asta ca sa nu mai punem la socoteala impresionantul spectacol de lumini, o adevarata demonstratie de forta a echipei de tehnicieni care a insotit trupa.

 

 De la noile piese, primite foarte bine de public ( A Pain that Im Used To, Suffer Well, John the Revelator, Precious), pana la hit-urile care i-au consacrat (Personal Jesus, I Feel You, World in My Eyes, Enjoy the Silence), trupa a trecut in revista, in doua ore, o cariera de 25 de ani. Concertul s-a incheiat, asa cum trupa si-a obisnuit fanii din toata lumea, cu piesa Never Let Me Down Again si cu o mare de maini ridicate in aer si unduindu-se ritmic. Sigur ca au ramas necantate o multime de piese foarte cunoscute (cum ar fi Policy of Truth si No Good), dar fanii romani au ramas cu speranta ca idolii lor se vor intoarce pentru un alt concert, poate chiar in turneul viitor. Pana una-alta, acesta a fost cel mai amplu eveniment muzical din Romania, dupa concertele lui Michael Jackson, de la inceputul anilor 90.

 

 Fanii autohtoni au mai multe motive sa se bucure de venirea trupei  Depeche Mode in Romania. Cu ocazia acestui turneu, trupa va edita o serie limitata de cd-uri cu 50 de concerte, printre care si cel din Bucuresti. In plus, Jeremy Deller si Nick Abrahams, care realizeaza un documentar despre impactul pe care Depeche Mode l-au avut pe mapamond de-a lungul carierei, au filmat in Romania in zilele de dinaintea concertului.

 

 Dat fiind succesul de casa al acestui eveniment, romanii pot spera ca acesta sa nu fie decat inceputul unei serii de mari concerte. Daca  Depeche Mode au umplut un stadion, poate urmeaza U2...

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

 Andrei Serban,  à bout de souffle*

 

 

 

Cu sufletul la gura pare a fi scrisa aceasta biografie, de fapt o autobiografie, de catre autorul ei, într-o stare de precipitare evidenta si cu dorinta de se autoexamina în prezenta publicului.

 

Mai important poate decat informatia, bogata, nu-i vorba, dar oarecum cunoscuta, privind viata teatrului pe mapamond si periplul regizorului în interiorul ei, e sa constatam melancolia unui artist de succes la capatul unui drum care aparent n-ar avea de ce sa nu-i fi dat multumiri.

 

 Intervievat la televiziuni si prin ziare, Andrei Serban si-a pregatit minutios evenimentul editorial, devoaland continutul cartii, si ceva pe deasupra, cu o vadita nevoie de a se explica. Ceea ce este important în  O biografie nu este însa cum s-a decis autorul asupra titlului vizand o anumita selectie a evenimentelor, nici daca e sau nu un echilibrist cel care, plecand din Romania la douazeci si ceva de ani si luand globul pe talpi, pare a-si fi pierdut radacinile, cat ce a facut el cu aceasta experienta în beneficiu propriu, spre autocunoastere si valorificare maxima a propriilor virtuti umane si creatoare. Dupa cat e de acrit, nu s-ar spune ca a atins aceste margini ale eului nici învatand cu Peter Brook sa-si exploreze energiile si sa capteze vibratiile altora, nici practicand Yoga sau meditatia Zen în spatiul oriental, în clipe privilegiate de contact cu teatrul japonez sau cu experientele gandirii salbatice, despre care ne-a vorbit atat de fascinant Lévy Strauss. Sigur a învatat si a practicat un alt fel de teatru, pe care Ana Maria Narti, prietena si îndrumatoarea sa, îl numea de grup, a trait teatrul refacand pe o spirala noua, moderna, experienta originara a acestei arte care a început cu procesiuni si ritualuri, a revizitat problema sacrului si a profanului, facand spectacole la templele în ruina de la Persepolis, revenind însa în final la frustarile cotidiene ale creatorului care încearca zadarnic sa transplanteze aceste experiente în mijlocul civilizatiei americane. Trilogia antica realizata la Teatrul La MaMa al legendarei Ellen Steward, cu amenajarea speciala a spatiului de joc în depozitele dezafectate de undeva din Manhattan, sau mai apoi experimentul parizian, spectacolul Cum va place de la ferma de la La Rochelle par tot atatea altoiuri miciuriniene pe solul unei culturi standardizate si doar aparent libera de constrangeri.

 

 Tot ce a trait apoi regizorul ca autor al unor spectacole de opera, facand eforturi supraomenesti sa modernizeze un gen cu atatea reguli fixe, confruntarea cu sistemul pe care Andrei Serban nu se sfieste sa ni-l înfatiseze în culori nu tocmai roz, strecoara din nou în biografia artistului o umbra de scepticism si melancolie. Si daca el însusi, marele regizor iconoclast, cu atatea nemaipomenite aventuri planetare dedicate cercetarii esentei teatrului ca arta vie, a explorarilor launtrice, accepta sa experimenteze tehnicile video, tehnici exterioare de etalare le-as numi, despre care nu are o parere tocmai buna, dupa cum însusi marturiseste, e un semn ca viata artistului pe planeta nu e deloc usoara, chiar si cand ajunge vedeta. Imaginea artistului cu mana pe valiza, petrecandu-si o parte importanta a vietii prin aeroporturi, se mixeaxa greu în capul nostru cu aceea a tanarului imberb de odinioara care, renuntand la cravata si costum, spera sa gaseasca în peregrinarile sale cu trupele de "cercetasi" teatrali adevarul despre o arta si un fenomen cu care sa se identifice. Intre  Orghast, spectacolul realizat urmandu-l pe Peter Brook, si Avarul de la Comedia Franceza, casa sacrosancta a lui Molière, între Trilogia antica, în greaca veche, si Hamletul de la Public Theater, din 1999, un esec care-l obliga pe regizor sa admita ca nu totul depinde întotdeauna de noi, între îndraznelile începutului si cedarile ulterioare, cariera lui Andrei Serban nu este doar a unui artist care-si admite si aproba în final eclectismul, ci al unui temerar fara vocatie de ascet sau martir. De altfel, felul în care a început drumul sau glorios în Romania socialismului multilateral dezvoltat, cu destule sanse si surasuri ale sortii, nu prevestea vreun martiraj asumat, iar deciziile pe care a trebuit sa le ia de cateva ori în viata însusindu-si raspunderea exilului n-ar avea de ce sa fie urmate de regrete. Succesele au venit si recunoasterea mondiala de care se bucura îi confirma toate optiunile.

 

Cel mai dramatic episod din biografia sa, ne-o spune fara menajamente artistul, se refera la anii reîntoarcerii în Romania, dupa Revolutie. Cum faptele sunt cunoscute, iar acum si argumentele faptuitorului, nu ne ramane decat sa apreciem cata dreptate are Andrei Serban sa se considere un nedorit în propria lui tara. Nu de aici, credem, îi vine artistului tristetea si dorinta de a si-o marturisi scriind aceasta biografie. Veti întelege, cu siguranta, citindu-i confesiunile pasionante, chiar daca lacunare, ceva din adevarul launtric al celui care, la o alta varsta decat aceea a aventurilor si exceselor, deplange pierderea imaginii de copil teribil.

 

 Cat despre exceptionala opera scenica si pedagogica a maestrului, ea ramane deschisa comentariilor teoretice, care vor tine fara-ndoiala seama si de aprecierile autorului din aceasta carte. Una dintre ele ar putea fi aceasta:  "Pentru mine, teatrul bun e cel care cauta complexitatea, ceea ce include evident orice aspect de viata, deci si politicul, dar merge mai adanc. Tot ce am vrut sa transmit a fost o experienta umana, atat, desi în exuberanta tineretii si a pasiunii momentului am cazut poate în pacatul de a arata cu degetul".

 

 

 

 *Andrei Serban,  O biografie, Editura Polirom, 2006

 

 

 

 

 

WILFRIED GRUBER, ambasadorul Republicii Federale Germania la Bucuresti

 

O imagine mai cuprinzatoare despre cultura romana in Germania

 

 

 

Am facut primul interviu cu Excelenta Voastra cand ati preluat postul de ambasador al Germaniei la Bucuresti. As vrea acum, tinand seama de apropiata dvs. plecare, sa va rog sa imi faceti o sinteza a experientei dvs. diplomatice in Romania acestor ani. As dori sa treceti in revista, din perspectiva dvs., cei trei ani care au trecut atat de repede. Lasati in urma o excelenta imagine si foarte multe regrete ale celor care v-au cunoscut si au lucrat impreuna cu dvs. aici, in proiecte comune, si sperau sa puteti ramane mai mult timp in Romania.

 

 Imi amintesc intr-adevar primul interviu pe care vi l-am acordat dvs., erati pe atunci redactorul sef al revistei  22. Acesti trei ani au fost cu siguranta importanti pentru Romania, dar au fost si ani foarte fructuosi pentru relatiile germano-romane. As remarca aici doua puncte culminante, primul ar fi incheierea negocierilor dintre Romania si UE in decembrie 2004, iar al doilea ar fi semnarea Tratatului de aderare in aprilie 2005. Este cu siguranta important ca Romania sa devina la 1 ianuarie 2007 membru al UE. Vom fi de la acea data parteneri in UE si speram ca astfel se va deschide o cale pentru o mai stransa colaborare intre parteneri egali, pentru a crea in UE o uniune a cetatenilor si natiunilor europene, un spatiu al libertatii, al legii, un spatiu in care sa cream prosperitate pentru cetatenii nostri, pe plan intern, iar pe plan extern sa aparam interesele tarilor noastre, intr-o lume interdependenta, dar nu lipsita de riscuri.

 

As vrea sa va referiti si la relatia dintre Romania si Germania. O putem caracteriza drept o relatie economica buna? Uneori primim critici justificate, credem noi (sau cred unii dintre noi), pentru ceea ce mai e de facut aici. Cum ati caracteriza acest moment al relatiilor dintre Romania si Germania?

 

 In ceea ce priveste relatiile economice, ne intereseaza ce considerati dvs. a fi o critica demna de luat in seama. Sigur, cand vorbim despre economie, avem in vedere atat comertul, cat si investitiile firmelor germane in Romania - un element foarte important in relatiile dintre doua tari. Deocamdata Germania ocupa locul doi ca partener comercial al Romaniei, primul loc fiind ocupat de Italia. Ambitia noastra este sa ne plasam pe locul intai - loc pe care il ocupam in raport cu celelalte tari central-europene. In ceea ce priveste investitiile, ocupam un loc si mai jos, si nici acest lucru nu este normal pentru pozitia pe care o ocupa Germania in tarile situate intre Marea Baltica si Marea Neagra. In ceea ce priveste retinerea pe care firmele germane o au, la nivel economic, fata de Romania, cauzele sunt complexe. Speram insa ca, odata cu aderarea Romaniei la  UE, relatiile din domeniul economic sa primeasca un impuls nou si firmele germane vor arata mai mare interes fata de Romania, pentru a-si deschide aici filiale. Ma refer acum atat la domeniul serviciilor (servicii financiare), dar si la comert, si la productie industriala. Sper deci ca toate acestea sa aiba o crestere in 2007.

 

 

 

Romania trebuie sa isi intensifice eforturile pentru a asigura siguranta alimentara

 

 

 

 Nu am intentionat sa ma refer la o privire critica asupra investitiilor germane in Romania, sau a balantei comerciale, dar este interesant ceea ce ati spus. Eu ma gandisem insa la lucrurile pe care Romania le-ar mai avea de de facut in acest interval, pana la intrarea in  UE. Ati vorbit cu optimism despre data de 1 ianuarie 2007, totusi ea nu este inca sigura. Care ar fi zonele de unde ne-ar mai astepta surprizele neplacute? Mai precis, in ce zone mai avem de lucrat, dupa opinia Excelentei Voastre?

 

 Nu doresc sa repet ceea ce a afirmat  Comisia Europeana in Raportul din mai. Guvernul federal este perfect de acord cu Raportul si il sustine, dar sustine si ceea ce s-a discutat cu Guvernul Romaniei, referitor la ceea ce Romania va avea de facut in continuare, astfel incat sa-si poata exercita pe deplin actiunile in cadrul UE, sa aiba capacitatea de a deveni un membru de succes al UE. In ceea ce priveste recomandarile si cererile formulate de UE, eu as dori sa amintesc numai unul dintre domenii, care mi se pare interesant si important si din perspectiva germana. Romania trebuie sa isi intensifice eforturile pentru a asigura siguranta alimentara. La prima vedere, este o problema de ordin tehnic. Dar, in ultimii ani, s-a dovedit ca politica in acest domeniu este foarte importanta. Am sa dau doar doua exemple, encefalopatia spongiforma (boala vacii nebune) si gripa aviara. Romania are nevoie de o foarte buna si eficienta administratie in domeniu sanitar. In afara de aceasta, Romania trebuie sa se asigure ca industria alimentara, producatoare de carne, de lapte, sa respecte conditiile de igiena din UE, pentru ca produsele acestor ramuri industriale sa poata circula liber pe piata UE. Sunt convins ca Romania are nevoie sa faca in continuare eforturi sustinute pentru a atrage investitori straini in tara, mai ales in domeniul productiei industriale. As aminti de patru capitole unde sunt absolut indispensabile imbunatatiri. 1. Reducerea birocratiei la nivelul administratiei. 2. Cadrul legislativ sa fie predictibil si sa nu schimbam tot timpul regulile jocului. Impozitarea sa fie, de asemenea, predictibila, sigura. 3. Infrastructura, mai ales in domeniul transporturilor, trebuie dezvoltata. 4. Imbunatatirea calitatii formarii profesionale. Romania are nevoie de investitii straine, pentru ca marile privatizari s-au incheiat deja. In momentul in care se vor fi consumat si banii care au rezultat din privatizarile Petrom si BCR, nu vor mai exista privatizari mari care sa mai aduca sume atat de mari in tara. Si Romania are nevoie in continuare de know-how tehnologic pentru a putea fi competitiva pe piata UE.

 

Exista anumite zone industriale, economice de care Germania ar fi interesata in mod deosebit in Romania?

 

 Cum nu sunt intreprinzator, pot vorbi doar despre investitii germane interesante efectuate in ultimul timp. As aminti investitiile in domeniul electronicii auto ale firmei  Siemens, care a infiintat un centru de dezvoltare si cercetare la Iasi, imi sunt cunoscute planuri similare pe care le are in vedere firma Bosch. Amintesc de asemenea ca investitiile germane tintesc domeniul energiei, al distributiei de energie electrica. Pe piata este deja prezenta firma EON, in nord-estul Romaniei, dar dorind sa joace un rol important si in Transilvania.

 

 Ca sa inchei aceasta rapida trecere in revista, as avea o intrebare: nu cumva intra prea lent lanturile comerciale germane? Am impresia ca pe piata de hipermarketuri si supermarketuri nu sunt atat de multe noutati germane cat franceze. Eu m-am gandit de pilda la  C&A, care exista in Ungaria, dar in Romania, nu.

 

 Trebuie sa va contrazic, avem firme germane foarte active in domeniul amintit,  METRO, BILLA, SELGROS, KAUFLAND, PRAKTIKER, PLUS si REAL sunt lanturi comerciale puternice, a caror prezenta este serioasa in Romania. Daca activitatea lor este insumata, ajungem la o pozitie de top in clasamentul din Romania. Daca vor veni si altele, MEDIAMARKT sau C&A, este de vazut. Sa lasam loc pentru viitor.

 

 

 

Coruptia: rezultate, masuri institutionale, strategii preventive

 

 

 

S-ar putea sa fi facut, intr-adevar, o afirmatie hazardata. Dar, la ceea ce ati spus, as vrea sa adaug ceea ce am vazut in unele statistici, si anume ca acum romanii par sa fie mult mai putin pusi pe economii cat pe cumparat. Si, o parte dintre ei, cumpara produse de lux, masini ultimul racnet, mari, care incurca si mai mult circulatia sufocata a Bucurestiului. Exista un consum strident al celor bogati, daca ii comparam cu saracii, destul de numerosi. Si asa ajungem la o problema care continua sa apara in rapoarte, ma refer la coruptie, la rechinii acestei perioade, ce credeti ca s-ar mai putea spune la acest subiect?

 

Ati pus de fapt foarte multe intrebari. Investitiile publice, mai ales in constructia soselelor, nu mai reusesc sa tina pasul cu constructia de masini. Ma refer in special la Bucuresti, dar si la Romania, in general. Si daca situatia se va mentine in felul acesta, in curand Bucurestiul va avea mai multe masini care stau decat care se misca. Cu siguranta producatorii germani de automobile vor dori sa isi vanda mai departe produsele, dar ei vor dori sa vanda si autobuzele fabricate de ei, si vagoanele pentru metrou, si vagoane pentru trenurile romanesti. Cealalta problema pe care ati abordat-o, referitoare la discrepanta dintre populatia care este saraca si cea care participa la dezvoltarea economica, este desigur o intrebare adresata guvernului si intregii conduceri a acestei tari. Ajung si la ultima parte a intrebarii dvs., referitoare la coruptie. Din nou nu vreau sa repet lucruri de ordin general care s-au discutat deja. In privinta combaterii coruptiei, Guvernul Romaniei a observat ca trebuie sa continue pe calea pe care a pornit si trebuie sa dovedeasca si rezultate. Sunt foarte importante si masurile institutionale, pentru ca aceasta lupta impotriva coruptiei sa devina ireversibila. La fel de importante sunt si aspectele punitive. Sa se faca cercetari, cu toate mijloacele pe care le are si le pune la dispozitie un stat de drept, la cel mai inalt nivel politic, pentru a se demonstra daca avem sau nu avem de-a face cu un caz de coruptie. Este important, pentru ca in acest fel se pot descuraja asemenea actiuni. Este necesara totodata o strategie preventiva, deci institutii si actiuni noi care se creeaza in acest scop. Si dau ca exemplu Agentia aceasta de Integritate; nu vreau sa spun nimic, insa, despre toata discutia care se poarta acum, sub aspect juridic, in jurul acestei agentii. Nu pot si nici nu vreau sa spun ceva despre aspectele juridice ale acestei institutii, ci doar sa subliniez insemnatatea ei.

 

 Din cate stiu, din toamna acestui an, cei care lucreaza cu proiecte germane si de obicei vin sa sarbatoreasca Ziua Germaniei in resedinta ambasadorului Germaniei, din soseaua Kisseleff 45 B, vor avea o surpriza neplacuta. Se pare ca atat cladirea, cat si frumoasa gradina a fost achizitionata de o cumparatoare care a aparut, mai intai in calitate de avocata a proprietarului, in tranzactia de cumparare a  Ministerului de Externe German.

 

Intr-adevar, Republica Federala Germana vroia sa cumpere cladirea in care functiona resedinta ambasadorului. Nu a reusit acest lucru, din pacate, pentru ca avocata a aranjat cu mostenitorii carora li se restituise aceasta cladire, in spatele nostru, fara sa stim nimic, si a cumparat de la ei aceasta cladire, procedand astfel contra tuturor regulilor deontologice ale profesiei de avocat.

 

Din cate stiu, exista, legal, pentru ambasadele straine, un drept de preemtiune pentru imobilele restituite, in momentul cand ele erau puse in vanzare. Cum de nu a mai functionat?

 

Celalalt aspect surprinzator a fost faptul ca, absolut concomitent cu aceasta procedura neuzuala care se desfasura, s-a votat o modificare a legii, al carei rezultat era ca misiunile straine care au avut in inchiriere cladiri care faceau obiectul unei restituiri au pierdut dreptul de preemtiune. Deci noi nu am putut beneficia de acest drept in fata avocatei care a cumparat si gradina, si imobilul.

 

O coincidenta ciudata!

 

Aprecierea o las in seama dumneavoastra si a cititorilor.

 

Faptele vorbesc de la sine. Sper ca aceasta sa nu insemne distrugerea unui frumos imobil cu una dintre cele mai superbe gradini din Bucuresti, ambele tipice pentru ambianta Soselei Kisselef, mai ales ca am vazut deja in spatele resedintei blocuri noi, care vor aduce mari venituri proprietarilor, dar strica aspectul acestui cartier deosebit. Ca sa ajung la o tema de discutie mai placuta, vreau sa va intreb despre proiectele dvs. in perioada care urmeaza, dupa ce veti pleca din Romania.

 

 In primul rand avem o serie de proiecte pe care le-am demarat aici, la ambasada, si care se vor derula dupa plecarea mea. Pentru toamna acestui an, 2006, avem o serie de proiecte culturale pe care le vom desfasura in orase din Romania, impreuna cu colegii nostri francezi, sub tema generala de " Cultura Urbana". De exemplu, aici, in Bucuresti, vor avea loc o serie de manifestari prin care vrem sa punem in evidenta influenta acestor doua tari, Franta si Germania, in aceea ce priveste dezvoltarea arhitecturii din Bucuresti. La Timisoara, proiectul se axeaza pe parcurile si gradinile orasului, iar la Cluj proiectul comun se refera la ce putem face noi cu mostenirea noastra socialista, cu blocurile bine cunoscute. Pentru 2007, avem "Cultura in spatiul deschis", un proiect al Institutului Goethe impreuna cu Institutul Cultural Roman. De asemenea, in 2007, in cadrul prezentarii Sibiului - capitala europeana, Germania va fi foarte prezenta. Acestea toate sunt proiecte demarate de noi, care insa se vor materializa in a doua jumatate a anului 2006 si anul 2007. Probabil insa v-ati referit si la ce vom face noi, sotia mea si cu mine, dupa ce vom pleca de la Bucuresti. Avem unele idei, si anume, in momentul cand ne vom retrage in tara noastra, langa Lacul Konstanz sa organizam anumite evenimente culturale, pentru reprezentantii culturii romanesti, in acel colt unde se intalnesc trei tari, Germania, cu landul Baden-Wurtemberg, Austria si Elvetia. Deocamdata sunt doar idei, poate este prea devreme sa discutam despre ele. Vom continua sa ramanem in contact cu tara dumneavoastra, incercam sa contribuim, daca nu in toata Germania, macar in acea parte a ei, ca sa se creeze o imagine mai ampla si mai cuprinzatoare despre ceea ce poate da Romania in materie de cultura. De exemplu, zilele acestea, scriitorul si romanistul Paul Miron si-a sarbatorit 80 de ani si el provine din zona unde locuiesc eu.

 

Ca si profesorul Heitmann!

 

Profesorul Heitmann, care este un mare romanist, traieste in Heidelberg.

 

Ma bucur ca aceste legaturi ale noastre se vor dezvolta in continuare.

 

 

 

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

 

 

 

 

 

Bursa scriitorilor tineri (II)

 

 

 

 Tinand seama de succesul Bursei literare de anul trecut ( BVL-2005) din Bucurestiul Cultural, care a jucat un rol discret, dar eficient (inclusiv in promovarea unor scriitori tineri a caror valoare este recunoscuta acum), ne-am propus sa consacram primele "sedinte" de bursa 2006 scriitorilor tineri. Ne adresam criticilor literari, profesorilor de literatura, jurnalistilor si managerilor culturali, din toate zonele si toate generatiile, pentru a prezenta, intr-o formula cat mai echilibrata posibil, noile generatii de scriitori, statutul lor, gruparile si, nu in ultimul rand, valorile.

 

Iata intrebarile noastre care se refera strict la actualitate:

 

1) Cand vorbim despre scriitorul tanar, ne referim la varsta lui biologica, la varsta literara, la experienta, la valoare? Pana la ce varsta/numar de carti mai esti"scriitor tanar"? Cum si cand se iese din categoria de "scriitor tanar"? Care este relevanta concepului?

 

2) Este un avantaj sa fii scriitor tanar? Este undezavantaj? Este semnul unei apartenente de grup, de ideologie literara etc.?

 

3) Sunt obstructionati scriitorii tineri? Daca da, de cine si in ce fel?

 

1 - publicare dificila; 2 - receptare critica si mediatica nedreapta; 3 - cariera literara, administrativa, didactica; 4 - altele (care)

 

4) Sunt sprijiniti scriitorii tineri? Daca da, de cine (exemple)?

 

1- publicatii culturale; 2 - edituri; 3 - televiziuni, radiouri; 4 - institutiile culturale romanesti; 5 - fundatii culturale straine; 6 - persoane

 

5) Exista competitie/negare reciproca intre grupurile de tineri

 

scriitori? Daca da, cum se manifesta si ce a nascut-o/o intretine?

 

6) Numiti 5 autori tineri pentru proza, poezie, eseu, critica/istorie

 

literara, teatru/scenarii.

 

 

 

LIVIU ANTONESEI

 

Ca tanar scriitor, ai opera inainte, nu in spatele tau

 

 

 

 1.  Bineînteles ca sintagma aceasta nu este un concept propriu-zis, ci un fel de instrument de lucru, foarte aproximativ, foarte realtiv, utilizat de critici din ratiuni de comoditate. Nu-i condamn, pentru ca si eu, desi nu sunt propriu-zis un critic literar, îl utilizez din aceleasi ratiuni. Unii îi considera "scriitori tineri" pe autorii aflati în pragul debutului, altii pe debutanti, desigur daca nu e vorba de debuturi întarziate! Inainte de 1990, erau cuprinsi în aceasta categorie, de obicei, autorii care nu împlinisera 30 de ani, dar, la o rubrica de interviuri din Luceafarul - "Ce gandeste, ce scrie tanarul scriitor?" - apareau autori între 30 si 40 de ani, destul de bine consacrati. In ce ma priveste, încadrez în aceasta categorie - ca folosesc criterii combinate! - autorii pana la 30 de ani, cu de la zero pana la doua carti publicate. Sigur, ei trebuie macar banuiti de oarece valoare, altfel i-as lasa la categoriile versificatori, "scarta, scarta pe hartie" etc.

 

 2.  Sigur ca este un avantaj ca ai toata viata si cea mai mare parte din opera înaintea ta, nu în spatele tau! Asta nu te fereste de esec, de ratare, dar macar înca nu se vede. Ca au sau nu o ideologie, tinerii se asociaza în mod firesc în grupuri, pe care le numesc - alteori sunt numite din exterior! - "generatii" ("nouazecisti", "douamiisti"), "valuri", "cluburi" (ma gandesc la Clubul 8 iesean de acum vreun deceniu, care a produs deja prozatori si poeti excelenti), "grupuri" (gruparea "Ariegarda" de la Timisoara, obladuita de Daniel Vighi si Marineasa Senior, promite buni prozatori). Uneori, se schiteaza si un fel de ideologie, mai mult sau mai putin literara, cum s-a întamplat cu "optzecistii", alocati postmodernismului, desi nici jumatate nu-l practica, iar mai tarziu cu experimente de genul "generatia 9" de la Cluj, cu succesorii lor din jurul "Tiuk"-lui, cu "fracturistii" etc.

 

 3.  Cred ca sunt mai putin obstructionati decat au fost cei din generatia mea, din toate punctele de vedere amintite de dvs. Sunt mai multe edituri, revistele alearga dupa colaboratori, au aparut si publicatiile "absolut libere" de pe Internet, nu mai exista repartitia obligatorie în catunele patriei etc. Sunt însa mai mari pericolele "autoobstructionarii" - tentatiile sînt mult mai numeroase si bagajul cultural e, de multe ori, saracut, critica s-a cam transformat în publicitate si atunci riscul de a merge pe minima rezistenta creste, iar, uneori, inexistenta cenzurii nu te îndeamna la cine stie ce subtilitate. Vorba lui Dostoievski: "O literatura mare în absenta unei cenzuri puternice? Nu se poate". Sigur ca e un paradox, dar ar trebui sa ne îndemne la putina autocenzura, daca, har Cerului!, de cenzura exterioara am scapat. Sigur, atunci cand, în interviul acordat d-lui Ovidiu Simonca, d-l Liiceanu ataca Polirom pentru publicarea obstinata a tinerilor, poate fi acuzat de conduita obstructionista nu doar fata de editura concurenta. Cum acelasi lucru s-a petrecut odata cu expulzarea Luminitei Marcu si a lui Costi Rogozanu din paginile Romaniei literare.

 

 4.  Aici o s-o iau chiar pe grila!

 

 a.  Timpul, Observator Cultural, Apostrof, Tomis, Orizont, Vatra, A(l)titudini.

 

 b.  Polirom, Cartea Romaneasca - de cand a fost preluata de antecesoare! -, Paralela 45, Brumar, Compania, Vinea, Editura T, Marineasa. Si, desigur, editura electronica Liternet!

 

 c.  Indeosebi Radioul public si Televiziunea publica (toate programele, nu doar cel cultural), dar si ProTV, la emisiunile d-lor Dan C. Mihailescu si Cristian Tabara.

 

 d.  USR, recent, cu prilejul Colocviului tinerilor scriitori, dar cred ca premiile/bursele ar fi trebuit sa fie mai numeroase si, poate, mai consistente. Institutul Cultural Roman, prin programele de vizite întretinute de Centrele din Strainatate si prin autorii - mai tineri! - scapati în programul de traducere. De asemenea, Ecumest, prin unele dintre programele sale, se adreseaza tinerilor autori.

 

 e.  stiu mai multi autori tineri care au beneficiat de burse, sponsorizari ale cartilor din partea unor fundatii germane si austriece, dar n-as putea sa le numesc. Stiu, de asemenea, ca exista un fond elevetian care sprijina aparitia unor publicatii si carti ale tinerilor.

 

 f.  Al. Zub, Silviu Lupescu, Calin Vlasie, Ion Bodan Lefter, Carmen Musat, Gabriela Gavril, Mircea Cartarescu, Marta Petreu, Al. Cistelecan, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Mircea Cipariu, Nicolae Tzone, Alex Stefanescu si, last but not least, myself, moi même, eu!

 

 6.  Desigur ca exista! In toate generatiile exista. Cel mai mult m-a amuzat ca raderile cele mai rele, adesea nedrepte, ale unor tineri poeti si prozatori au sosit, nu de la batrani, cum m-as fi asteptat si cum stateau lucrurile "pe vremea mea", ci din partea unor critici congeneri! De ce? Poate pentru ca a intrat în concediu critica "batrana" si cineva trebuie sa critice, nu? E drept, eu preferam ceea ce faceau - cand o faceau! - Luminita Marcu si Costi Rogozanu, "raderea consacratilor", ca acolo arati cat de tare esti, nu sufocand un debutant înainte de arata bietul ce poate.

 

 6.  Tineri autori? Pai, sa vedem daca mi se verifica criteriile! Deci:

 

 a. Proza : Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu, Ioana Baetica, Ionut Chiva, Adrian Schiop. Primii doi ar merge si la "conscrati"! Asa ca adaug pe Alexandru si Mihai Vakulovski.

 

 b. Poezie : Dan Sociu, Andra Rotaru, Livia Rosca, Claudiu Komartin, Razvan Tupa.

 

 c. Eseu : Adela Toplean, Valentin Protopopescu, Toader Paleologu, Alex Cistelecan, Mihail Neamtu.

 

 d. Critica : Doris Mironescu, Andrei Terian, Serban Axinte, Marius Chivu, Bogdan Cretu.

 

 e. Teatru/Scenarii : Dumitru Crudu, Teodorovici & Lazarescu, Cristian Mungiu si, normal, recentul premiant de la Cannes, care s-a descurcat pe cont propriu!

 

 

 

SIMONA SORA

 

Tinerii sunt un barometru cultural

 

 

 

 1.  Ne gandim la toate deodata, dar, paradoxal si poate inconstient, la varsta biologica. Pentru un om de 20 de ani care scrie brusc o carte geniala, varsta biologica va fi primul criteriu de incadrare, filiatie, predictie. De la o varsta incolo insa, catalogarea ca "scriitor tanar" poate fi de-a dreptul injurioasa. As zice ca iesi din tineretea literara in momentul in care scrii o carte sigura (ca ton, recursuri poetice/narative) pe ea. Tinerii literaturii sunt, pe de alta parte, cei mai sensibili la mode, poncife, influente primite fara anxietate. Ei sunt un barometru cultural si, pana in momentul in care si-o iau (fatalmente) in cap, zona cea mai simpatica si mai imprevizibila a vietii literare.

 

 2.  Am crezut intotdeauna ca este un dezavataj sa fii "scriitor tanar", motiv pentru care nici nu am debutat pe cand eram tanara. Am crezut multa vreme ca în critica si in proza, cultura, sedimentarile, mintea cea de pe urma sunt mai importante decat sfungul tineretii. Acum nu prea mai stiu. Cert e ca acele carti care se scriu într-un anumit fel, cartile de care ti-e cumva rusine, dar care te reprezinta in evolutie, nu pot fi scrise decat la tinerete, cu tot curajul, cu toate riscurile si cu toata nebunia. E o zona in care regretele tarzii fac mai rau...

 

3. Nu cred ca sunt "obstructionati" mai mult decat altii. Exista, in orice cultura, o cultivare a tineretii, un ochi vigilent pe zonele lor de interes, pe experiment, pe maturitatea în (imprevizibila) formare. Cand lucrurile astea se schimba, sufera toata lumea. Dar, sa fim seriosi: azi si aici toti tinerii talentati publica, sunt receptati poate mai bine decat altii, pentru ca generatia de cronicari literari in functiune sufera si ea de o tinerete prelungita "în proiect", carierele nu se vad pana nu exista s.a.

 

 4.  In anumite cazuri sunt sprijiniti de toata lumea: mai ales atunci cand au talent. Uneori de nimeni, chiar atunci cand au talent. E un fel de loterie in care intra multe lucruri, adesea fara legatura directa cu cartea publicata: farmecul personal, usurinta relationarii, sprijinul neconditionat, miza neconditionata a cuiva din sistem.

 

 5.  Exista, desigur si din cate pot eu observa din afara e mai degraba un conflict de afiliere la diferite institutii: unii vor, altii nu. Daca ar fi o poveste mai "poetica", ar avea mai multa importanta pentru scrisul lor.

 

 6.  Filip Florian, Razvan Radulescu, Doina Ioanid, Paul Cernat, Sanda Cordos.

 

 

 

TUDOREL URIAN

 

Tineretea care emana din texte

 

 

 

 1.  Cu siguranta, constient sau mai putin constient, criteriul biologic este primul care trebuie luat în considerare atunci cand se vorbeste despre un autor tanar. Imi este greu sa îmi imaginez ca un autor care debuteaza aproape de varsta senectutii (Alexandru Vona este primul caz care îmi vine în minte) poate fi considerat scriitor tanar, fara ghilimelele care sa marcheze o usoara nota de ironie. Dincolo de tineretea înscrisa în cartea de identitate, exista însa si o tinerete care emana din texte. Un mod de a scrie, propriu unui grup literar alcatuit pe baza unor afinitati generationiste, poate aduce si unui autor ceva mai copt eticheta de tanar. Categoric însa, scriitor tanar nu înseamna scriitor debutant. Exista debutanti care, nici prin varsta, nici prin felul de a scrie, nu pot fi trecuti la categoria tineri. Ei impun respect din prima clipa, sunt genul de oameni carora simti nevoia sa le vorbesti mereu cu dumneavoastra. Am spus despre Alexandru Vona, as mai da cateva exemple, Mihai Sora (exceptand, fireste cartea de la Gallimard, despre care nu s-a prea stiut în tara), Al. Paleologu, Alexandru George, toti oameni care au debutat tarziu, pe deplin formati si despre care mi-e greu sa cred ca s-a vorbit ca despre niste tineri scriitori.

 

 2.  Categoric, este un avantaj. Toata lumea este/ar trebui sa fie mai îngaduitoare cu un tanar scriitor. Sa vada mai mult jumatatea plina a paharului. In cazul în care exista un dram de talent, tanarului i se pot ierta imperfectiunile de constructie sau micile stangacii stilistice. Exista însa si reversul medaliei. Cand se vorbeste despre creatia unui tanar scriitor, se vorbeste despre o carte imperfecta. Tineretea, ca eticheta, sugereaza o ponderare, o relativizare a valorii. Este ca un vin nou despre care stii ca vor mai trebui sa treaca ani pana cand va ajunge la deplinul rafinament.

 

 3.  Nu cred ca scriitorii tineri sunt obstructionati în mod programatic. In sensul ca ar exista cineva care sa spuna: "asta e scriitor tanar, afara cu el!". Mai degraba cred ca în multe situatii exista o inadecvare a receptarii tinerilor de catre cei care decid sumarul diveritelor reviste literare sau programele editoriale ale editurilor. Pur si simplu pot sa existe oameni care sa respinga un text pentru simplul motiv ca nu înteleg sau nu gusta respectiva productie literara. Exista însa si reversul medaliei. Exista edituri care îsi fac un standard din publicarea tinerilor si care arunca pe piata carti de un standard literar foarte scazut. A publica o carte proasta doar pentru ca autorul ei e tanar nu mi se pare o solutie. Pana la urma, tot batranul Kogalniceanu ne da solutia. Sa criticam (promovam) cartea, nu autorul. Textele valoroase, indiferent de varsta înscrisa în buletinul autorului sau de lungimea bibliografiei sale anterioare.

 

 4.  Categoric, exista programe pentru sprijinirea tinerilor scriitori. Spuneam mai devreme despre colectiile de debut ale unor edituri foarte prestigioase. Revistele literare trebuie sa tina si ele pasul cu vremea si nu refuza a priori productiile tinerilor. Exista fundatii care ofera premii pentru scriitorii tineri (amintesc doar Fundatia Anonimul, organizatoarea Festivalului de Poezie Prometheus, pentru tinerii sub 25 de ani). Exista cluburi unde se organizeaza seri de poezie tanara, televiziunile si posturile de radio acorda tot mai mult spatiu de emisie tinerilor creatori.

 

 5.  Fireste ca exista competitie, asa cum exista competitie între cei mai multi dintre oamenii care activeaza în acelasi domeniu. Fiecare scriitor are vanitatea - marturisita sau nu - de a fi cel mai bun. Intr-un fel sau altul, el se afla în competitie cu toti ceilalti. Dincolo de disputele personale, pot aparea contradictii legate de solutiile estetice optime pentru literatura timpului prezent.

 

 6.  Proza: Filip Florian, Ionut Chiva, Cecilia Stefanescu, Florin Lazarescu, Ioana Bradea.

 

 Poezie : Livia Rosca, Dan Sociu, Andra Rotaru, Oana Catalina Ninu, Claudiu Komartin.

 

 Eseu : Catalin Ghita, Radu Pavel Gheo, Liviu Bordas, Mihail Neamtu, Florin Turcanu.

 

 Critica/istorie literara : Daniel Cristea-Enache, Costi Rogozanu, Paul Cernat, Andrei Terian, Marius Chivu.

 

 

 

 

 

LOREDANA BALTAZAR

 

Festivalul "Saptamana Muzicii Contemporane"

 

 

 

 Am asistat, între 24 si 31 mai ( "Saptamana muzicala de 8 zile", inaugurata în 1991 de catre directorul sau fondator, compozitorul si academicianul Stefan Niculescu), la suita de manifestari concertante derulate sub egida celei de-a 16-a editii a festivalului. Ca un veritabil seismograf al vremurilor sale, muzicianul contemporan asimileaza cu intensitate evenimentele socio-culturale, materializadu-si impresiile, sentimentele, convingerile, aspiratiile în profesiunea de credinta; a compune, a studia, a asculta si cerceta analitic fenomenologia artei sunetelor din ultimul secol reprezinta o provocare, dar si o necesitate, în masura în care parcurgi - în mod responsabil - cadrul temporal caruia îi apartii!

 

 Organizatorii editiei de anul acesta a  "Saptamanii Muzicii Contemporane" (Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, Ministerul Culturii si Cultelor, Centrul de Proiecte Culturale ArCuB al Primariei Capitalei, Societatea Romana de Radiodifuziune, alaturi de Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti, Filarmonica "George Enescu", Opera Nationala din Bucuresti, Teatrul National de Opereta "Ion Dacian", Goethe Institut Bukarest) cu sprijinul Serviciului de Cooperare si Actiune Culturala al Ambasadei Frantei, al Pro Helvetia/SDC, al Institutelor Italian si Polonez din Bucuresti, al Ambasadei Germaniei, Centrului Cultural American, ORF 1, SUISA Music Foundation si SONEMUS au elaborat un program echilibrat, dar si incitant, ai caror protagonisti au fost interpreti de elita europeana si mondiala, precum flautistul Pierre Yves Artaud, saxofonistul Daniel Kientzy si Reina Portuondo-medii electronice (Franta), mezzosoprana Christina Ascher (SUA-Germania), pianista Susanna Artzt si DJ-ul experimental Wolfgang Fuchs (Austria), Ensemble für Neue Müsik Zürich si cvartetul Terpsycordes (Elvetia), saxofonistul Nicolas Simion, percutionista Robyn Schulkowsky si trompetistul Reinhold Friedrich (Germania), ansamblul SONEMUS (Bosnia-Hertegovina), trupa de balet din Chisinau (Teatrul de Opera si Balet) si dansatorii libanezi Omar Rajeh si Zei Khauli (Maqamat Theatre Dance), jazzband-ul Mosaique, percutionistul Alexandru Matei si ansamblul GAME, pianista Ilinca Dumitrescu si fagotistul Vasile Macovei, violoncelistul Marin Cazacu, clarinetistul Emil Visenescu, pianistele Adriana si Verona Maier, ansamblul Pro Contemporania, trio Aperto, mezzosoprana Elmira Sebat, Grupul de Muzica Noua Traiect (conducerea muzicala: compozitorul Sorin Lerescu), în colaborare cu regizoarea Yolanda Constantinescu si dansatorii Alina si Robert Zahariuc (solisti ai Companiei "Raluca Ianegic"), ansamblul Profil-Sinfonietta (dirijor Tiberiu Soare, solista mezzosoprana Adriana Alexandru) si corul Antifonia din Cluj condus de profesorul Constantin Rîpa si, bineînteles, Orchestra de Camera Radio (dirijor Carmen Maria Carneci) si Orchestra Nationala Radio (dirijor Neil Thomson - Marea Britanie). Alaturi de artistii mentionati, personalitati ale vietii muzicale europene, precum Jerzy Kornowicz (presedinte al Uniunii Compozitorilor din Polonia), Velislav Zaimov (presedintele forului similar din Bulgaria), compozitorii Gloria Coates (SUA), Alain Bancquart (Franta), Ghenadie Ciobanu (Republica Moldova), Cristian Marina (Suedia - castigatorul Marelui Premiu la Concursul International de Compozitie APERTO 2006), Bruno Stockli (compozitor si dirijor elvetian), Aliser Sijaric (compozitor si dirijor din Bosnia-Hertegovina), Janos Demeny (publicist, director artistic al Edition Musica Budapest), Ilse Müller (director coordonator al Festivalului International "Maerz Musik" din Berlin), Wolfgang Korb (muzicolog german, director de programe la Saarland Radio House), Andreas Engstrom (muzicolog si critic suedez) au fost invitate de catre directorul artistic al festivalului, compozitoarea Carmen Maria Carneci, la o dezbatere a carei tematica a fost promovarea muzicii contemporane în context cultural european si mondial (moderator Oltea Serban Parau - director al postului Radio Romania Cultural).

 

 A fost o "Saptamana" încarcata de evenimente, în care muzica si dansul au conlucrat în mod fericit, o perioada în care s-au succedat - într-o atmosfera efervescenta - concerte orchestrale, recitaluri instrumentale în combinatii inedite, un program de muzica experimentala intitulat  Electric EXchange urmat de Classic meets jazz, apoi mono-opera Ateh si baletul Eaux Froides, pentru a se încheia cu un concert coral atractiv structurat, evidentiind o suita de gesturi componistice emblematice în peisajul romanesc si universal, o "Saptamana" menita sa confirme nivelul valoric ridicat al creatiei si interpretarii contemporane.

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

Evanghelia dupa Marta Petreu

 

 

 

Marta Petreu scrie o poezie a starii de dizgratie. Orice forma de revelatie, metafizica sau lirica, i se refuza cu obstinatie. Dupa cum i se refuza accesul la concretetea mustoasa a verbului. Cuvintele sale, contaminate, pana la ultimul semem ce le compune, de morbul abstractiunii reci, se zbat zadarnic sa se coaguleze în imagini. Un univers al conceptelor tine locul unei lumi a imaginilor, iar retorismul pandeste la fiecare colt de pagina:  "Perfecta îmi este singuratatea / Intre negatii si afirmatii între da si ba / trec / ca pe sub un arc de triumf / Eu însami îmi sarbatoresc oho! gloria / eu - amaraciunea"  (Arcul de triumf). Sau: "Cine bate la poarta inimii mele? Nimeni / Cine bate la poarta întelegerii mele? Nimeni / Cine locuieste aici? Nimeni / Cine doarme-n patul meu / cine îmi mototoleste perna / cine îsi face loc în spatiul acesta / larg cat un sicriu / cat o camaruta a inimii? / Nimeni" (E vremea). Discursul sec, artificial ("ornat" din belsug cu "da"-uri si "oho"-uri, de acum marca specifica a acestei poete) nu sesizeaza policromia lumii, varietatea formelor. Poeta e procupata de reducerea fenomenalului la ebosa, de extirparea particularului revelator în favoarea generalului.

 

 Dupa cum în viziunea presocraticilor lumea se înfatiseaza ca sinteza a patru elemente simple, foc, pamant, aer, apa, în  Scara lui Iacob poezia e redusa la simplitatea unei scheme retorice placate pe dramatismul unei unice, obsesive aventuri mentale: cautarea lui Dumnezeu. Esentialitarea, simplificarea liniilor, a contururilor, reducerea "peisajului" la cateva tonuri contrastand violent ("Da. Visez colorat. Alba este zapada alb cerul / alba licorna / albi carnivori ghioceii (...) / Neagra este tarana / rosu este - asa-mi amintesc - sangele meu" - Tara zapezii), sentimentul devenit stihie, proiectat pe fundalul agitat si impersonal al cosmicului ("El se întinde în mine si-mi locuieste gandirea / asa / cum se-ntinde cerul si acopera lumea" - Psalm), recursul la mit sunt de sorginte expresionista. Modelul lui Rilke sau al lui Blaga se întrevad în filigran. Ca în  Cosasul, mic, straveziu poem despre angoasa: "Iar îsi face de lucru pe-aproape îngerul asta cu blana / Il aud cum sontacaie / îl aud cum coseste ca o cartita / radacinile ierbii / Da. Vine sa ma surpe de pe picioare". Dar modelul expresionist e golit de seva în aceste poeme. Simbolurile sunt uzate, indecent de transparente, miturile nu sunt  trans-semnificative, metafora nu e revelatorie. Persista, în nenumarate poeme, o senzatie nelinistitoare de déjà-vu: "Imi imaginez / chiar vad / cum se joaca cineva - Papusarul / pesemne - / cu firele sortii / ca un papusar de aicea de jos / cu o papusa de paiete si carpe" (Miezul noptii).

 

 Poezia Martei Petreu e traire dezabuzata a sofismului si a paradoxului.  Scara lui Iacob articuleaza, ca si volumele anterioare ale poetei, o metafizica a absentei nutrita de bine cunoscutele crize ale modernitatii. Vocea e a unui cautator obosit si debusolat, repetand, din ce în ce mai putin convins, aceleasi metafore ale transcendentului vid, ale timpului devastator, ale angoasei în fata mortii. Mai putin virulent decat Cartea maniei ori Apocalipsa dupa Marta, volumul în cauza încearca sa dinamizeze spectacolul unui esec metafizic prin timide rabufniri blasfemiatorii: "Uneori ma revolt. Ridic pumnul. Ridic vocea / Eu te blestem / Uneori planuiesc / murind / sa-ti trag clapa / sa te lipsesc de-un actor / de-o papusa sofisticata ca mine".

 

 Relatia dintre muritor si Dumnezeu e rasturnata, imaginata paradoxal. Entitatea creatoare este eul perisabil - aici în ipostaza unui suflet feminin scormonitor, chinuit -, fiinta divina trece în locul creaturii  ("Eu am masluit realitatea: dandu-i un sens / Deci stau acum aicea sa-ntampin / un zeu feroce" - Zeul). Evanghelia dupa Marta Petreu sugereaza ca Dumnezeu nu exista, ca e creat de poeta, pe care zeul imaginat sfarseste prin a o lua definitiv si tiranic în posesie ("Sunt o fiinta umana: femeie / el e ideea mea fixa / este sarea din sange / si doare"). Ordinea lucrurilor e oximoronica, umanul sta sub zodia cosmicului, a imponderabilului, în vreme ce divinul e contingent. "Nu - nu ma reflecta oglinda / Dar sunt tot atat de usoara / si ca un zmeu de hartie / stau gata de duca stau gata de zbor." Scara lui Iacob nu mai duce în cer, ea marcheaza treptele disperarii infernale, nu pe acelea ale sperantei ascetice: "Cobor. Este o scara abrupta aproape verticala / Acolo este marea. Marea are culoare de mure / marea are culoare de smoala / (...) / Cobor. Cobor împotriva vointei / împotriva dorintei si-a ratiunii / Cobor. Suferind cobor în propria mea viziune" (Scara).

 

 Eul liric îsi asuma, în poezia Martei Petreu, o ipostaza consecvent feminina. Vocea care interogheaza divinul, virtualitatile transcendentului nu este aceea neutra, asexuata, cu care ne-a obisnuit poezia metafizicului (Claudel nu scrie din perspectiva unui barbat, ci din perspectiva unui om, la fel si Rilke) - iata nota de originalitate a acestei poete. Interesant e ca într-o serie de poeme vocea lirica se descrie obiectivat, transpunandu-se în postura unei divinitati feminine:  "ea nu mai este îndragostita / ea se tine în brate ea se contine sub piele / ea nu se ofera ea nu se refuza / ea pur si simplu înainteaza absenta prin pusta / (...) / Ea îsi canta despre ziua ce-a fost si despre facerea lumii / oho despre noaptea materna / Ea pe nimeni iubeste / Ea de fapt lipseste din sine / (...) / Ea a trecut prin viata terestra / ea a fost fiinta umana" (Vindecarea). Textul se organizeaza, ca în jurul unui ax, în jurul cuvantului "ea"/"Ea", repetat, scandat cu voluptate. Frapeaza paralelismul blasfemiatoriu cu stilistica textului biblic ale carui enunturi se structureaza în functie de acel "El" ce-l numeste pe Dumnezeu. In cele mai izbutite poeme ale Martei Petreu, în Aleasa, de pilda, un erotism insidios infuzeaza misticul. Vocea lirica feminina este atunci aceea a unei Tereza de Avila eretice.

 

 

 

 *Marta PETREU,  Scara lui Iacob, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006

 

 

 

 

 

DANA CRISAN

 

Reintalnire cu Rembrandt la Bucuresti

 

 

 

 In ziua de 16 iunie 2006 a avut loc in cadrul expozitiei  Intalnire cu Rembrandt - 400 de ani de la nasterea artistului. Pictura, desen, gravura din colectiile Muzeului National de Arta al Romaniei si Bibliotecii Academiei Romane conferinta Reintroducing Rembrandt (Reintalnire cu Rembrandt) sustinuta de istoricul de arta Gary Schwartz.

 

 Nascut in America, Gary Schwartz traieste si lucreaza in Olanda din anul 1965. Este autorul mai multor lucrari despre opera lui Rembrandt, printre care  Rembrandt, his life, his paintings: a new biography, aparuta in olandeza in 1984, si al monografiei compozitiei Rondul de noapte (2002), volum editat deja in opt limbi, pe care orice vizitator al Amsterdamului a avut ocazia sa il rasfoiasca in libraria de la Rijksmuseum. In acest an, chiar pe 16 iulie, aniversarea nasterii lui Rembrandt, va fi lansata cea mai recenta carte a sa - The Rembrandt Book - care va fi publicata in sase limbi de circulatie internationala sub egida unor edituri de prestigiu precum Mercatorfonds, Waanders, Flammarion, France Loisir, Thames & Hudson, Abrams, Lunwerg, Beck sau Biblion. Editia in limba rusa este asteptata pentru primavara anului viitor.

 

 A fost initiativa lui Gary Schwartz de a infiinta, in 1998, o organizatie profesionala care sa aduca laolalta curatorii artei olandeze si flamande din intreaga lume. Astfel a aparut  CODART (Organizatia internationala a curatorilor artei olandeze si flamande), cu sediul la Amsterdam, organizatie conceputa si dezvoltata de el in colaborare cu Institutul Olandez pentru Patrimoniul Cultural si pe care a condus-o pana anul trecut. Astazi, pe cartea sa de vizita se poate citi simplu: webmaster CODART. Gary Schwartz se ocupa in continuare de www.codart.nl, unul dintre cele mai frecventate site-uri de profil, care ofera, pe langa evidenta celor 588 muzee cu colectii semnificative de arta olandeza si flamanda si lista specialistilor in domeniu, un repertoriu al tuturor expozitiilor de arta olandeza si flamanda incepand cu anul 1999, in momentul de fata 1.029 expozitii, dintre care 48 curente si 59 viitoare. Pagini speciale sunt dedicate unor colectii - o repertoriere a picturii de la Muzeul Brukenthal, Sibiu, a fost prezenta pe site in anii trecuti -, unor aparitii editoriale si evenimente.

 

 Conferinta  Reintalnire cu Rembrandt a fost conceputa ca o analiza a autoreprezentarii la Rembrandt. Daca arta lui Rembrandt a fost in permanenta in dialog cu opera altor artisti, numarul imprumuturilor decelabile in pictura, gravura si desenul sau scazand abia spre sfarsitul vietii, iar autoportretul un gen predilect experimentului, sub numeroasele infatisari pe care artistul le-a dat chipului sau se ascunde un mesaj aparte.

 

Rembrandt a lucrat autoportrete intreaga viata. Considerate, pe buna dreptate, autobiografia sa, portretele in oglinda au fost, in opinia lui Gary Schwartz, si un subtil instrument de comunicare. Asa cum prin tehnica picturii, desenului sau gravurii Rembrandt putea infatisa, sugera, induce orice, de la materie la stari sufletesti, prin reprezentarea propriului chip, in ipostaze atat de diverse, relatia sa cu privitorul devenea mult mai directa.

 

 Gary Schwartz a adus in discutie o serie de e autoportrete celebre, incepand cu  Portretul artistului in atelier, 1629 (Boston, Museum of Fine Arts) in care tanarul Rembrandt, coplesit de haina lucitoare in care s-a drapat, priveste o panza pe sevalet. Daca, in vasta incapere a atelierului, artistul pare inca a fi deghizat in maestru, numai cativa ani mai tarziu jocul cu costume va deveni un adevarat program.

 

 Studiul expresiei propriului chip devine sinonim preocuparii crescande pentru redarea sentimentelor puternice, a starilor sufletesti rascolitoare. Reluand o compozitie de Rubens, artist a carui faima era imensa in anii 1630, Rembrandt s-a reprezentat intre cei ce coboara trupul lui Iisus de pe cruce. Desi foarte tanar in anul 1633 cand a pictat  Coborarea de pe cruce (München, Alte Pinakothek), Rembrandt indrazneste sa isi picteze chipul schimonosit de durere alaturi de Iisus tocmai pentru a ajunge mai sigur la inima contemporanilor. Nimic nu putea fi mai convingator decat propria traire a Patimilor, iar reprezentarea aproape grotesca a durerii o incercase deja intr-o gravura, in figura unui cersetor.

 

 Ulterior apare si autoportretul artistului de succes, imprumutand poza facuta celebra de portretele lui Rafael ( Autoportretul la 34 de ani, Londra, National Gallery). Imbracat, asemeni unui aristocrat, in costume bogate, in catifele, matasuri si blanuri, pe cap cu celebra bereta de catifea, isi sprijina cotul de balustrada unei ferestre. Intr-o varianta anterioara in gravura (1633), parul ii este lung, rasfirat pe spate, evocand un anumit nonconformism. In aceeasi perioada si cu aceeasi haina eleganta se reprezinta intr-o taverna, cu sotia sa Saskia pe genunchi si paharul de vin in mana (Dresda, Gemäldegalerie). Este alegoria fiului risipitor, tema mult apreciata de olandezii secolului XVII.

 

 O alta ipostaza comentata de Gary Schwartz este cea a omului de arme cu pieptul strans in platosa, asa cum apare in autoportetul de la Haga,  Mauritshuis. Este acel Rembrandt observator atent al parazilor militare, autorul marii compozitii Rondul de noapte, lucrare insolita in genul portretelor de grup ale militiilor orasenesti. In configurarea dinamica a scenei, artistul isi regizeaza cinematografic comanditarii in desfasurarea unui ritual colorat, plin de miscare, zgomot si fum. Un caine latra, se descarca o arma, iar Banning Cock, unul dintre cele doua personaje centrale, intinde mana spre noi, publicul, introducand dimensiunea tactila a scenei.

 

In ultimii ani autoportretele iau chipul filozofului sau al sfantului. Artistul batran apare sub infatisarea sfantului Pavel. Asemeni apostolulului care, pentru a se face inteles in predicile sale de tot felul de oameni, intra in modul lor de a gandi, vorbindu-le ca unul dintre ei, Rembrandt ne priveste din acest portret cu o profunda putere de a intelege si de a se face inteles. Cu acesta ultima fateta a autoportretului, in ipostaza ganditorului, a teologului, a omului intelept, s-a incheiat demonstratia cuceritoare a lui Gary Schwartz.

 

 Conferinta a fost amplu ilustrata si a beneficiat de vecinatatea cu operele expuse. Daca Gary Schwartz s-a intors in Olanda, expozitia ramane. Ea mai poate fi vizitata pana pe 30 iulie la  Muzeul National de Arta al Romaniei. Este o ocazie rara de a vedea gravurile maestrului olandez in dialog cu picturi ale elevilor si urmasilor sai si marea compozitie Haman in fata Esterei in paralel cu filmul restaurarii si expertizarii sale in Olanda.

 

 

 

 

 

LIVIANA DAN

 

Bucuresti contemporary

 

 (...  putem învata cele mai profunde lectii despre noi si despre institutiile noastre de la artisti... )

 

 

 

 In Cotroceni, pe o strada cu nume de doctor celebru, exista un club  OTA, unde joi noaptea poti mânca supa de somon cu marar... ori supa deosebita, cum anunta SMS-urile pe care initiatii le primesc de la Ota. Stilul este non narativ. Ceea ce citesti este chiar acolo. Nu astepti ca ceva sa vina.

 

 În afara de supa, la  Ota exista tulburatoare legaturi între estetica si consum. Luxul ca tema de viata între comercializarea esteticii si estetizarea consumului. Design-ul, moda, reclama au devenit suporturi fragile pentru un nou stil de viata. Produsele si ulterior ideile formeaza identitatea unuia dintre cele mai atractive locuri frecventate de artisti... la Ota fiecare poate sa-si petreaca timpul pentru a-si rafina imaginea.

 

În topul stilului, esaloanele Bobo (bourgeois bohemiens), generatia light and fit a timpului virtual, elita high-tech, racordeaza mai mult decat elegant ipocrizia cu etica.

 

 Dorinta de a avea succes a devenit mai puternica decat oricand. Iar în glamour-business, momentul going-public este foarte important. Ce se întampla de fapt la  Ota...

 

Cum panica visului de succes cuprinde sens, reflexie, bani, artistii au complotat mereu cu moda. Artistii considera moda ca pe o arta, care depinde de eleganta celui care o poarta. Punctul deconvergenta dintre arta si moda a fost si a ramas instinctul comun pentru contemporaneitate. In nesiguranta lumii si adeseori victime ale unui stil de viata excesiv, artistii gasesc frumusete acolo unde altii nu vad decat haos. In procesul în care lucrurile devin simptom, artistii s-au folosit de potenta comunicativa a modei, ca parte a identitatii, manifestand un habitat si un standart social.

 

Intr-o cultura care se bazeaza în mare parte pe un sistem vizual, o cultura care vinde imagini, legatura intima cu fericirea si libertatea a devenit, ironic, spiritualitate si senzitivitate, mai mult ori mai putin agresiva. Ce masini conduci, ce haine îmbraci, ce mananci sunt lucruri cu o claritate consistenta.

 

Arta contemporana, traversata de probleme sociale (climat de instabilitate, coruptie masiva, ineficacitate, insensibilitate politica), a ramas particular fascinata de posibilitatile deschise de modelul clubing... care aplica direct în practica sociala explorarea corpului uman, penetrarea în cotidian, transforma sensul si forma în productie si comunica liber si aparent fara limite fasoane non dogmatice...

 

Cluburile artistilor, un concept între arhiva, bistro si laborator de stil, povestesc fara sentimentalism despre frumoasa vara a anarhiei... si, îndragostite de propria lor îndrazneala, livreaza tensiune erotica, motive tactile, acumulari de gesturi si un anume tip de flirt inexplicabil. Concepte specializate, care te implica activ, transforma limbajul în experienta corporala si invers.

 

Artistii folosesc cluburile asa cum folosesc strategiile de imagine, publicitatea, revistele de moda pentru a-si prezenta opera lor si mai ales pe ei. Recunoscuti ca aparitii mediatice, artistii au devenit hiperconstienti de imaginea lor publica. Mondeni, comunica efectiv cu evenimentul, danseaza, introduc dispozitii crepusculare, frecventeaza glamoarea tehno... fiecare încercand un fel de logo/lebel de singularitate.

 

Considerand moda ca pe o arta / fashion as high art /, colaborarea dintre artisti si stilisti poate fi foarte naturala. Mario Merz, Jeny Holzer, Tony Cregg, Louise Bourgeois pierd potentialul de protest si parasesc pozitia clasica. Un chic radical este un mandat estetic castigat. Important este sa nu reduci profunzimea si scopul.

 

Presiunea realitatii, noul repertoriu de concepte, experienta ultimilor ani au mizat pe o anume agresivitate, o anume suferinta. Negrul minimalist de decenii cultivat în scena artei a devenit un lirism total extrem.

 

Combinatia arta / bani împrumuta ceva din combinatia americana de tipul istorie / speranta. Trecand peste o conjunctura vulnerabila, un artist leader in duty îsi poate permite incursiuni ironice în ierarhiile culturale. Extremele raman melancoliile domestice si sintagma eul este productiva.

 

Dar, cea mai importanta parte a luxului ramane inteligenta.

 

Extremele si luxul confirma în pozitii cheie artistii care si-au ales cele mai eficiente strategii.

 

 La  Ota luxul este o forma de realism... artistii si evenimentele trebuie priviti direct.

 

 La  Ota te duci sa-i vezi pe Gorzo, pe Stefan Tiron, pe Cosmin Costinas... iar poemele de aparare pot fi adeseori blocate si inghesuite în proiecte de arta.

 

 

 

 

 

CONSTANTIN ABALUTA           

 

Petr Kral si metafizica pietonala care ne uneste

 

 

 

Petr Kral este nascut la Praga în 1941 si traieste din 1968 la Paris. A fost unul dintre animatorii grupului suprarealist de la Praga între anii 1959-1968. In afara de eseuri critice, Petr Kral a publicat multe culegeri de poezie, din care amintim:

 

 & Cie   ( Inactualité de lOrage , 1979), Routes du Paradis (Bordas et fils, 1981), Du gris nous naissons (Inactualité de lOrage), Pour une Europe bleu (Arcanne 17, 1985). De asemenea a publicat doua antologii poetice: Le Surréalisme en Tchécoslovaquie (Gallimard, 1983) si Anthologie de la poésie tchèque contemporaine (Gallimard, 2002) si mai multe volume de proza. In 2006 i-a fost decernat Premiul Benjamin Fondane pentru volumul de eseuri Notion de base, aparut în 2005 la Flammarion, cat si pentru întreaga sa opera.        

 

 

 

 Petr Kral ocupa un loc important în viata mea, alaturi de Sebastian Reichmann. In anii 80 ei au fost artizanii unor burse culturale pe care, pe ascuns fata de regim, le-am primit de la  Fondation pour une Entraide des Intellectuels Européens.  Aceste burse mi-au permis sa stau aproape un an la Paris, sa strang geamantane de carti (multe din ele mi-au fost daruite de Petr), sa vad filme si spectacole, sa bat expozitiile, sa-mi traduc, împreuna cu mai multi prieteni, primele poezii în franceza. In acele luni de neuitat am luat contact cu marea poezie de limba spaniola si portugheza, în original si în traduceri frantuzesti (Fernando Pessoa, César Vallejo, José Lezama Lima), l-am cunoscut pe Jérôme Lindon, descoperitorul lui Beckett, director al  Editurii Minuit, de la care am luat pentru Editura Univers copyright-ul a patru romane pe care, odata revenit în tara, le-am tradus împreuna cu sotia mea Gabriela. Tot atunci, stimulat de baia de limba pe care involuntar o luam zilnic, m-am trezit în minte cu primele versuri în limba franceza; asadar am scris un ciclu de poeme (Sonnets aveugles) si, fiindca i-au placut, i le-am dedicat lui Petr, care mi-a facut si corecturile de rigoare. Imi aduc aminte cu încantare ca Sebi si Petr m-au cooptat si pe mine în micul lor cerc de prieteni care se întalnea lunar, pe rand, în casa fiecaruia dintre ei. Asa aveam sa-i cunosc pe pictorul Julian Mereuta si pe poetul Pierre Vadrepote si, ocazional, pe alti cativa tineri artisti din emigratia ceha. Toate aceste contacte, trepidanta viata artistica a marii metropole, senzatia stranie pe care o încercam la gandul ca, de-as vrea, as putea ramane pe totdeauna aici - pe atunci eram cu doua decenii mai tanar - au facut ca aceasta perioada a vietii mele sa se constituie în reper, în placa turnanta pentru tot ce a urmat. Si ceea ce a urmat a fost, pe plan creator, o diversificare si o adancire a tot ce constient/subconstientul meu acumulase în crucialul an parisian; asa se face ca în paralel cu poezia am început sa scriu proza si teatru, iar traducerile de poezie au devenit curente si firesti ca respiratia. Mii de versuri din marii poeti ai lumii, si cateva sute din poetii-prieteni Petr si Sebi sunt raspandite prin revistele vremii, alaturi de cele ale altor prieteni mai recenti, ca Werner Lambersy, Gérard Augustin, Carl Norac, Vahé Godel ori Béatrice Libert.

 

 Am simtit nevoia sa fac aceasta scurta trecere în revista pentru a sublinia înca o data importanta întalnirilor esentiale în viata creatorilor. Caci, în momentul cand l-am întalnit pe Petr, terenul comun era deja pregatit de suprarealism, pe care amandoi îl frecventasem, el fiind în plus, la acea ora, autorul unei foarte cunoscute antologii ( Le Surréalisme en Tchécoslovaquie , Gallimard, 1983). Dar ceea ce a dus la o apropiere reala a fost orientarea comuna spre acea varianta nespectaculara a suprarealismului, ce-si revendica gesturile terne ale cotidianului (Du gris nous naissons, Din cenusiu ne nastem, si Le Droit au gris, Dreptul la cenusiu, sunt titlurile a doua din volumele poetului) si, tenace si linistita, însa nelipsita de socuri ori de fandari neasteptate, îsi gaseste un teritoriu al ei, o zona complexa unde marturisirea se-nsteleaza cu aluzii etice, iar proiectul vizionar se aduna din aluviunile detaliilor pedestre, din forta subterana a înlantuirilor aparent glisate în absurd ori derizoriu.

 

 Poemul lui Petr Kral e totalitatea unor experiente abil narate; inspiratia guverneaza în primul rand întregul, nu partea; mesajul nu e nici codificat, nici spulberat, ci e mereu prezent într-o stare latenta, incitatorie. De aici misterul plat - întelegand fara nici o componenta divina -, acea neliniste difuza provocata mai curand de o acuta dereglare a simturilor, ca atunci cand intri brusc într-un alt mediu (acvatic, de pilda, sau aerian), si-n sensul acesta valoarea halucinatorie a unui Michaux nu-i este straina. O halucinatie rece, de multe ori de sorginte vizuala, prezentand secvente tremurator incongruente ca în filmele mute, însa - tot ca acolo - unite printr-o aceeasi persistenta angoasa ontica. Si poate ca cea mai sintetica definitie a acestei poezii bland negatoare, mai curand sceptica, ironica prin recul la brutalitate, o dau cateva versuri din poemul intitulat aproape programatic  Silent movie: "Cateodata îti venea sa numeri orasele, dar ajungeai întotdeauna la o aceeasi cifra. Astfel peisajul nu mai avea sfarsit. (…) Imi amintesc desenul pe care sora vioaie, cu un ochi batran, l-a scrijelat cu degetul în pulberea monumentelor lumii".

 

 Cat priveste apropierile dintre viziunile noastre poetice, cred ca ele sunt prinse cel mai bine într-o scrisoare pe care Petr mi-o trimite în august 1997, dupa ce a citit volumul meu  La route des fourmis (caruia i-a facut mai apoi si o recenzie într-o revista): "…O mare placere dar si, mai cu seama, un adevarat vertij - facut în egala masura din admiratie si din complicitate, dintr-un sentiment de mare apropiere. Pata alburie (sfarsitul ei!), o camera cu forma bizara, pisica albastra* - toate astea-s mirifice, îmi recunosc propriile mele taceri în inima Parisului, parca simt un Bucuresti intim, scufundat si mai mult în oglinzile lui cenusii, «la umbra steagurilor», în torpoarea duminicala a plutirilor bland centro-europene". Scrisoarea suspomenita se încheie cu relansarea ideii de a contacta Centrul Cultural Român si a le propune "une lecture commune de nous deux", idee care - dincolo de nerealismul ei - ma onoreaza si azi.

 

 De altfel, uitandu-ma prin dosarul corespondentei noastre, descopar ca peste cativa ani (decembrie 2003), într-o scrisoare a mea de data asta, tema legaturilor noastre subterane revine cu brio: " Poemele tale îmi amintesc întotdeauna starea melancolica din marele meu sejur parisian din anii optzeci. Din pricina ta sau din pricina Parisului, sau poate din pricina mea însumi, cel ce eram pe-atunci - fraza ce ma-ncanta prin turnura ei pessoana - n-are nici o importanta, întrucat sentimentul ca regasesti ceva sau pe cineva atunci cand traversezi un text mai mult sau mai putin anodin, adica unul care nu trateaza expres nici un fel de reîntoarcere în timp, îmi pare azi cea mai întemeiata aventura a unui poet. N-am tradus toate textele pe care mi le-ai trimis din cauza faptului ca, în romana, n-am reusit înca sa creez anodinul a carui prezenta sa justifice un flux emotional sustinut de la primul pana la ultimul vers. Dar, sa nu ne descurajam, caci orice opera care se exprima prin cuvinte - fie ca sunt ale originalului ori ale traducerii - îsi va gasi într-o zi realizarea, unica ei ratiune de a fi". Anodinul de care era vorba era cel din poemele pe care mi le trimisese (fragmente dintr-un lung ciclu de Déplacements  /  Deplasari) si carora abia azi le-am gasit tonul potrivit în limba romana, facandu-le sa acopere spectrul întins de nuante ale acelei "metafizici pietonale" pentru care îl omagiaza juriul Premiului Fondane ("Petr Kral a devenit în Franta poetul unei «metafizici pietonale» - cea a tacerilor, a spatiilor deschise printre randuri si a neînsemnatelor gesturi cotidiene, de confruntare solitara cu lumea"). Caci de curand, mai exact pe 20 martie 2006, la Ambasada României de la Paris, un juriu alcatuit din Jean-Pierre Siméon (de la Asociatia Primavara Poetilor), Magda Cârneci (de la Institutul Cultural Român), Monique Jutrin (de la Asociatia B. Fondane) si poetii Jacques Darras si André Velter i-a decernat lui Petr Kral   Premiul de literatura francofona Benjamin Fondane, si eu m-am bucurat cu acea exaltare con-fraterna care face mai frumoasa, si aproape suportabila, lumea noastra materialista. De altfel, într-un fel, am fost si eu prezent acolo, caci laureatul n-a scapat ocazia sa pomeneasca de prietenia noastra si sa îmi omagieze poezia. La randu-mi, îi raspund cu unul din poemele sale nascut în limba romana acum cateva zile, sub soarele Bucurestiului cenusiu:

 

 

 

E de-ajuns sa închizi ochii

 

ca noaptea sa revina;

 

afara blocurile se înalta

 

în lumina si-si ies cu mult înafara

 

propriilor contururi,

 

gerul ambiental pipaie ghetarul

 

ascuns sub piele.

 

Sub steagul îndepartat soaptele distinse de

 

            pe culoarele ministerului

 

sudeaza cu brio faliile anotimpului rece

 

cu flacara de-acetilena;

 

decretele circula ca surasurile absente

 

iar noi ne înaltam în flama unei clipe

 

            oarecare, mirandu-ne în dreptul

 

fotografiei cu numele nostru

 

pravalindu-se-n adancul cosmosului fara sfarsit.

 

 

 

Incerc sa reconstitui clipa cand am scris aceasta poezie a lui Petr Kral si-mi vine greu. Tot atat de greu ca sa reconstitui cui apartin urmatoarele versuri:

 

 

 

Dès que tu tarrêtes sur le palier

 

en jetant ton chapeau dans le vide

 

on voit des marches mendiant une île submergée

 

et de tout appartement surgissant à tâtons

 

 notre aveugle commun  **

 

 

 

Daca n-ar fi datate  Paris, février 1988  mi-ar fi greu sa recunosc ca-s ale mele.

 

 

 

* Titluri ale poemelor mele

 

** Varianta româna, de fapt o traducere libera, suna asa:

 

 n-ai decat sa iesi pe palier / sa-ti arunci în gol palaria / si vei vedea scarile cum cersesc insula scufundata / si din apartamente cum iese bajbaind / orbul nostru comun

 

 

 

 

 

Scriitorul lunii mai

 

ADELA GRECEANU

 

(n. 16 MAI 1975)

 

 

 

Mireasa cu sosete rosii

 

(fragment)

 

"Cand vine dimineata, zice matusa Zizi, trebuie sa ai conturile încheiate. Pîna si pisicile mele se linisteau în zori. Povesteste, scumpete, ca acusi se face ziua!"

 

Si mireasa povesteste:

 

"Matusa Zizi avea 20 pisici. Flamande. In ultima ei dimineata nu le-a mai hranit. S-a asezat pe pat obosita si dusa a fost. A venit o prietena, a spalat-o, a pieptanat-o, a rujat-o si a îmbracat-o cu haine curate. Matusa Zizi a ramas cu aratatorul mainii stangi putin mai ridicat fata de celelalte degete. Era gestul dupa care am recunoscut-o întotdeauna. Se întampla uneori sa vad pe strada o femeie sau o fetita cu parul pana la umeri, mergand cu corpul usor aplecat înainte, de parca la fiecare pas ar trebui sa învinga o greutate. E matusa Zizi, îmi spun. Dupa aceea a venit veterinarul. Cu un sac de mancare pentru pisici. A trecut pe langa matusa Zizi, fara sa se uite la ea. A intrat în camera pisicilor flamande. 19 guri cascate, 19 perechi de ochi înnebuniti, 19 bestii de toate culorile alergau încoace si-n colo, calcand peste o pisica moarta, Purtatorul de cuvant. Unele reuseau sa se urce pe pereti. Pana si Înteleptul si Înteleapta se salbaticisera, ca Saddam Hussein cand l-au prins americanii. Excrementele celor vii se întarisera în jurul pisicii întepenite. Veterinarul le-a aruncat mancare amestecata cu somnifere. S-au repezit toate 19 sa apuce cat mai mult. Atunci, din usa, veterinarul a început sa arunce mancare în toata camera. Ele alergau disperate cand colo, cand colo, tipand si muscandu-se. Cand veterinarul a închis usa, peste stratul de excremente uscate si peste pisica moarta era acum un strat de mancare pentru pisici amestecata cu somnifere. Dupa zece minute, a intrat din nou la ele. Unele zaceau prin colturile camerei, altele mergeau împleticindu-se. Le-a încarcat în saci de plastic. Pe Purtatorul de cuvant nu l-a luat, fiindca era mort. Veterinarul, un tanar de 20 ani, nu tocmai înalt, cu o claie de par roscata si ochi albastri spalaciti, înca somnoros, purta un pulovar gri cu manecile suflecate. Mana dreapta îi sangera. Vorbea si se misca încet. Cu sacii aia de plastic a trecut el din nou prin fata matusii Zizi, fara sa se uite la ea cum îsi tinea mainile pe piept, cu aratatorul stang o idee mai ridicat decat celelalte degete. Unele nu adormisera de tot si miscau în saci, asa cum misca fatul în burta mamei. Numai ca burtile alea de plastic erau ale nimanui."

 

 

 

"Iedutule, zice tanti Sofica, tu povestesti asa frumos si stii atat de multe, ca te-as asculta zile în sir. Dar vezi ca vine dimineata, noi terminam de împletit parul tau si tu n-ai terminat de povestit."

 

"Are dreptate normal tanti-ta Sofica, zice nasa Lena. Ea stie, ca-i inginera si-i desteapta, da si io stiu normal ca-i musai sa termini de povestit pana dimineata, chiar daca io nu pricep normal tot ce spui tu, copila."

 

"Pana vine dimineata, zice mireasa, trebuie sa terminati de împletit parul meu, din care nu a cazut nici un fir. Pana vine dimineata trebuie sa îmi iau ramas bun de la toti iubitii si sa-mi spun toate povestie. Si-atunci vine granita: o pajiste ca aia unde am petrecut nemiscata trei zile si trei nopti, înconjurata de oi, ca de un popor de matusi."

 

"Eu povesteam cu vecina", zice verisoara Pulheria. "Da, de cand s-a casatorit..." si da din umeri. "...nu mai are timp. Da a divortat. Hî! Hî! Am fost pe la ea. Mi-a povestit..."

 

"Scumpete, zice matusa Zizi, povesteste mai departe, ca ai mai avut un iubit si nu e bine sa te prinda ziua fara sa-ti închei conturile si cu el. Iti spun eu, care n-am apucat sa-mi hranesc pisicile în ultima dimineata."

 

"Da, zice mireasa surazand. Tu ai fost prietenul meu ca un arbore frumos. Erai cel mai tacut dintre toti. Ar trebui, daca s-ar putea, sa nu respir, ca sa te ajung din urma, ca sa-ti zaresc coltul hainei, macar. Tu esti înaintea noastra, a tuturor. Ultima data cand am fost la tine, urcam unul cate unul scara îngusta spre apartamentul tau de la ultimul etaj. Pe tine nu te vedeam - erai înaintea noastra, a tuturor. Am vazut numele tau pe tabelul de la intrarea în bloc. Noi, prietenii tai, nu voiam decat sa ajungem sus, la tine si sa bem ceva tare. Nimeni nu stia cum urca ceilalti. Balustrada era rosie, becurile nu se stingeau niciodata, iar eu nu oboseam deloc."

 

"Cand m-am îmbracat în arab... Hî! Hî!... Mai stii?" zice verisoara Pulheria. "Cand te-ai dus la carnaval. Da eu nu m-am dus... Dintr-un cearsaf... costumul! si pe cap... un prosop... Hî! Hî! Turbanul! Mai stii? Tata...", zice verisoara Pulheria dand din umeri, "... nu m-a lasat. Ne-a facut poze... Aveam margele lungi. Tu te-ai dus..."

 

"Pulheria, las-o normal sa povesteasca ea, ca ea-i mireasa!", zice nasa Lena.

 

"Ma sperie gandul ca la un moment dat o sa ajung la varsta la care tu te-ai oprit", zice mireasa. "Ca o s-o si depasesc, probabil, si asta va fi o noua despartire de tine, prietenul meu ca un arbore frumos. Ca voi fi un fel de Alice în tara minunilor care creste si tot creste de nebuna. Ma apuca spaima cand ma gandesc ca tu n-o sa vezi niciodata casa în care locuiesc eu acum, ca n-o sa-mi auzi niciodata vocea asta, mai matura si mai sigura de sine decat cea pe care o stiai tu, ca n-o sa afli niciodata cine e mielul care dimineata îmi va fi mire. Iar eu n-o sa-mi mai amintesc niciodata mirosul tau. Cel pe care l-am iubit cel mai mult, cand l-am cunoscut, mirosea a barbat tanar care se spala razand la lumina soarelui, cu geamul deschis. Cand pleca, îmi înfundam nasul în tricoul în care dormise. Mirosea ca ploaia. La doi ani dupa ce ne-am despartit, parca îi îmbatranise mirosul. Capatase un iz de statut în care nu-l mai recunosteam. Daca mi se întampla sa mi se faca dor de el acum, îi zambesc ca dintr-o fotografie. Nu-mi pot imagina decat ce-a fost: întalnirea noastra, calatoria la marginea orasului pe soseaua marginita de padure, ciorapul meu negru cu un fir desirat, coama lui blonda, stralucitoare. Dar el e altfel acum, pentru ca e viu. Atunci mirosea ca ploaia, acum miroase ca o umbrela pe care s-au uscat sumedenie de ploi. Pe el l-am iubit cel mai mult."