Pe aceeași temă
Ulterior s-a exersat şi în tehnica stepului, mai rar cultivat pe la noi, şi-a făcut şcoală, trupă şi multe, multe spectacole, la care a fost interpret, regizor, scenarist, pe scurt un factotum, ceea ce în artele spectacolului e egal cu Autor. Cine nu-şi mai aminteşte de inegalabilul Toujours lamour, de celebrul Vis, dar fabulosul dans al Costumelor, dar Hic sunt leones, dar Made in România şi Don Qujote, cu care a străbătut lumea? Treptat, a început să se vorbească de fenomenul Dan Puric pentru că artistul şi-a însoţit creaţia cu mesaje teoretice, construind o poetică proprie. Cum s-ar defini ea? Din punct de vedere estetic şi filosofic (tot îi plac lui DP vorbele înţelepte), printr-un umanism şi o aspiraţie spirituală de extracţie romantică.
Din punct de vedere spectacular, lucrurile sunt mai complicate şi, cum spuneam, greu de catalogat, căci Dan Puric este un original combinator de limbaje la întretăierea teatrului cu dansul, ba chiar şi cu arta circului (în ipostaza tandră şi uimită omagiată de Fellini).De la Marcel Marceau, celebrul mim francez al epocii moderne, dar evocându-l şi pe Jacques Lecocq care a făcut şcoală în domeniu, Dan Puric a luat s-ar spune bazele. L-a adăugat în panoplia modelelor pe Jérôme Bel, cu umorul lui fin, cu mitologia lui urbană, cu preocuparea pentru spaţiile nude şi puritatea frumuseţii naturale a corpului uman bine strunite de reguli ferme (Vă mai amintiţi The show must go on?). Nu s-a supus unui stil, unui gen. Dacă a fost cazul, a inclus şi stepul în spectacolele sale de teatru-dans sau pantomimă, sau şi una, şi alta, reuşind un original mixt de tehnici în favoarea exprimării nonverbale în spectacolul scenic.
Din 1999, Compania Passe-Partout pe care a creat-o slujeşte această estetică, creând cu program şi impunând în spaţiul spectacologic acest mod de expresie. Pe aici au trecut, de la înfiinţare, tineri actori sau viitori actori care s-au întors ulterior la scenă îmbogăţiţi cu o „ştiinţă“ nouă. Cei de acum, alţi tineri de vocaţie, întreţin flacăra în condiţiile precare ale mişcării independente, din păcate într-o sală excentrică zonei culturale a oraşului (Sala Rapsodia).
Unul dintre spectacolele de dată relativ recentă pe care Dan Puric le-a coordonat împreună cu ei este Toţi cinci. Nimic altceva decât cadrul de exprimare pentru cinci dintre membrii trupei, care individual sau în grup au aici ocazia să se pronunţe la adresa unor subiecte şi teme cotidiene de mai mică sau mai largă respiraţie, prin mijlocirea limbajului corporal şi a gândului care-l însoţeşte. Ei sunt Dana Paraschiv, Silviu Man, Ana Pepine, Paul Cimpoieru, Ştefan Ruxanda. Cităm din crezul lor trecut în caietul program al spectacolului: „Toţi cinci vă spunem despre nebunia lumii, despre bucuria ei, despre miracolele care ne înconjoară, dar pe lângă care trecem cu toţii, din viteză, în fiecare zi. Vrem să vă vorbim, tăcând, despre ceea ce nu se vede (decât cu ochiul liber)... Cinci oameni ca cinci degete de la o mână. Nimic din ce-i uman nu va lipsi din poveste: umorul, fericirea, nedumerirea, tristeţea, nostalgia, iertarea...“ Toţi cinci sunt extraordinari. Fiecare aduce prin harul său personal tonul specific şi necesar pentru ca întregului puzzle să nu-i lipsească nimic. De la mobilitatea exemplară, dar mai ales umorul lui Ştefan, la lirismul şi delicateţea fetelor, Dana şi Ana, de la vigurozitatea şi precizia lui Paul, la aerul imponderabil al lui Silviu, registrele se schimbă în această alcătuire plină de farmec şi tandreţe. Chiar şi când se exprimă în cheie dramatică. Invitarea lor în cadrul prestigioaselor Zile culturale ale BNR e un semn de preţuire care merită subliniat.
