Pe aceeași temă
E ciudat, pe de altă parte, cum un temperament romantic, care nu-şi ascunde trăirile pe scenă (s-a declarat adept al metodei stanislavskiene), Ion Caramitru nu s-a dus către poezia de for public cu mesaj militant. Alegerile sale, inclusiv interpretarea Scrisorilor lui Eminescu, au ţintit către gândul înalt şi subtil al poetului concentrat în metafore adesea abstracte şi absconse. De aceea, aventura poetică pe care ne-a propus-o a fost întotdeauna pasionantă prin surpriza descoperirii, după ce întâlnirea cu poezia s-a instalat pe terenul curiozităţii şi al mirării metafizice. Selecţia pe care a făcut-o pentru spectacolul Dialoguri şi fantezii în jazz urmează aceloraşi afinităţi elective. Axa e Nichita Stănescu, cu poeme care îndeamnă la un mod special de a gândi lumea în cuvinte „nepereche“, de unde şi elogiul pe care poetul şi odată cu el actorul îl fac limbii, celei româneşti, evident. (În cartea monografică ce i-a fost dedicată, Ion Caramitru formulează de altfel unele dintre cele mai frumoase aprecieri la adresa vocaţiei patriotice a limbii poetice.) Actorul îl redă, cu alte cuvinte, pe Nichita publicului, printr-un gest care generalizează curajos la adresa mesajului însuşi pe care poezia şi poetul se cuvin să-l încorporeze.
E o invitaţie generoasă, dar periculoasă, care te cheamă să optezi între apolinic şi dionisiac, între eros şi thanatos, printr-o călătorie temporală (timpul e şi el o temă de reflecţie) în inima cuvintelor („dă-ne fericirea de a arde în poezie“). Ca să te „îmbolnăveşti de numărul 1“, ca să pricepi teoria punctului, trebuie să încerci această călătorie, cum o face şi actorul, luându-şi drept tovarăş de drum un prieten tăcut şi înţelept care, când nu aleargă genial pe clapele pianului, se cufundă în aşteptare privindu-şi de sub capacul acestuia partenerul. Johnny Răducanu „ne călătoreşte“, cum spune Nichita Stănescu, într-o admirabilă scrisoare citită în spectacol şi ne învăluie cu arta lui magnifică de virtuoz al pianului şi al jazzului, îmbibată acum, la senectute, de experienţa unei vieţi clocotitoare.
Ca scenarist, Ion Caramitru a combinat cu iscusinţă tonurile şi ritmurile, apelând şi la alte poeme, fie de natură folclorică, fie mai frivole, dovedind şi aici mult bun gust, instinct artistic şi profesionalism. De la Să ne naştem bătrâni a Anei Blandiana la Pe podul din Avignon, de la ghiduşiile lui Miron Radu Paraschivescu la istoria Cantilenei lui Arghezi, din care face un irezistibil moment vesel (pornind de la refuzul familiei de a cesiona dreptul de autor), de la „şi-am zis verde de albastru“ la „pupi flasca din alasca“, vorbind sau cântând, Ion Caramitru parcurge de fapt un traseu existenţial cu haltele lui esenţiale prin istorie şi prin ontologia fiinţei. Îţi dai seama că nici o piesă din lume, practic, nu poate acoperi un asemenea arc de idei, teme, motive, provocând o asemenea aventură spirituală. Ales şi rafinat, recitalul celor doi ne scoate din vulgata şi ne răzbună pentru toate mizeriile cotidiene pe care suntem obligaţi să le îndurăm. Este, aşadar, şi o terapeutică, teatrul întorcându-se astfel la esenţa lui şi la efectul străvechi pe care mizau anticii numindu-l catharsis. Am fost impresionată să constat că, de la o reprezentaţie la alta, spectacolul Dialoguri şi fantezii în jazz e din ce în ce mai bun, că lui Ion Caramitru i-a crescut „voltajul“, că Johnny Răducanu e tot mai seren şi profund şi că la celebrarea acestei prietenii suntem şi noi, spectatorii, tot mai bineveniţi. Aşa a fost şi la evenimentul prilejuit de invitarea celor doi mari artişti la Zilele culturale ale BNR.
