Pe aceeași temă
De aceea, în 1887, când Carada şi-a dat demisia de la Bancă pentru motive necunoscute, Consiliul întreg, în frunte cu Anton Carp, a depus stăruinţe mari pe lângă dânsul pentru a renunţa la acest gând. Ne-o spune doar limpede Pia Brătianu în scrisoarea adresată copiilor la 13/25 Noemvrie 1887:
„Tata a plecat ieri la vie, de unde se întoarce mâine seară. Era supărat foarte de demisia lui Carada, care pare că persistă în ea. Bietul d-l Carp vine de 2 ori pe zi pare şi fără nici un rezultat“.
Pe atunci Eugeniu Carada locuia în casa lui Brătianu.
Carada a colaborat la întocmirea tuturor regulamentelor pe baza cărora instituţiunea a funcţionat şi a progresat neîntrerupt aproape cinci decenii. Regulamentul de Ordine Interioară, Regulamentul de Operaţiuni, Regulamentul Sucursalelor, Regulamentul Agenţiilor, Instrucţiuni pentru Sucursale şi Agenţii, Regulamentul pentru Serviciul Interior şi Paza Localului şi Regulamentul Casei de Pensiuni şi Ajutoare au fost alcătuite, toate, dar absolut toate, din îndemnul lui Eugeniu Carada. Amănuntele privitoare la administrarea Băncii pe care le cuprind aceste regulamente dovedesc
însuşirile de neîntrecut organizator ale lui Carada şi grija constantă pe care o avea el să înalţe în ochii tuturor instituţiunea înfiinţată numai prin puterile poporului român.
Numirea funcţionarilor Băncii era cea mai grea problemă pentru Carada. Se temea să nu pătrundă în instituţiunea considerată ca un locaş sfânt al neamului elemente care să-i întunece prestigiul. Pe cei aleşi îi creştea în şcoala datoriei şi a cinstei desăvârşite, aducându-le necontenit aminte că nu sunt numai nişte simple maşini de înregistrat operaţiunile în mod inconştient, ci oameni vii care lucrează în interesul ţării. „Când plecam de la biroul său ne simţeam chemaţi la o mare misiune“, scrie d-l Gr. Trancu-Iaşi. Aspru cu cei răi şi bun cu cei sârguincioşi, Carada era întotdeauna drept cu toţi. Nu îngăduia intriga şi defăimarea.
Ura minciuna. Iubea adevărul. Înfiera pe linguşitori. Stima demnitatea. Îndepărta pe superifciali. Îşi alegea colaboratorii apropiaţi numai dintre funcţionarii cari, prin merite, reuşeau să urce scara până la el. Pe toţi îi domina cu privirea lui ageră şi pătrunzătoare, izvorâtă din ochii mari şi limpezi. Avea vocea sonoră şi vorbea rar, cumpătat, clar, într-o neaoşă românească. Fiecare propoziţiune era un gând şi un ordin, care trebuia să se transforme grabnic într-o realizare. Şi aşa se întâmpla. Carada reuşise să deprindă pe subalterni ca să lucreze dintr-o convingere adâncă şi cu neţărmurită dragoste pentru instituţie. Funcţionarii îl stimau şi îl iubeau. Lui i se spovedeau ca unui părinte înţelegător. Iar el asculta până la sfârşit durerile tuturor, mic şi mare. Apoi se ridica şi rostea cu hotărâre: „Ai dreptate şi vei fi satisfăcut“ sau „Nu eşti îndreptăţit“. Sentinţa era definitivă. Se aplica întocmai. Nimeni nu cârtea, pentru că Eugeniu Carada nu se pronunţa niciodată cu uşurinţă. Pătrundea până în cele mai umbrite cute ale sufletului omenesc. Şi preţuia cuvintele numai atunci când înveşmântau adevărul.
Se bucura din toată inima Eugeniu Carada când vedea pe unii funcţionari formaţi în şcoala condusă de dânsul că pleacă din Bancă pentru a fi, pe alt tărâm, mai folositori ţării. Scrisoarea pe care i-a adresat-o d-lui Gr. Trancu-Iaşi, când a cerut punerea în disponibilitate, o considerăm prea interesantă pentru a o trece cu vederea.
Iat-o:
„Bucuresci, 5 Septemvrie 1887
Domnulu Meu,
Consiliulu a aprobatu eri cererea
D-tale de punere în disponibilitate pe ziua de 15 Sept. Simţimu totdeauna o părere de reu să ne despărţimu de funcţionarii vechi ai Băncei, când este vorba ca ei să meargă spre o situaţiune mai bună nu putemu decât a ne bucura. Îţi urezu dară succesu în noua D-tale carieră şi dorescu ca ea să fie din toate punturile de vedere strălucită.
Primesce, Domnule, asigurarea simpţimintelor mele cordiale.
Eugeniu Carada“
Aşa a creat Eugeniu Carada la Banca Naţională acel corp ales de funcţionari, care face cinste instituţiei. Iar ei, recunoscători, au muncit cu tragere de inimă şi l-au ajutat cu toate puterile lor, pentru ca să ducă la bun sfârşit misiunea grea pe care i-o încredinţase Ion Brătianu.
În timp ce se ocupa cu organizarea serioasă a Băncii în toate direcţiunile, Carada lua regulat parte la şedinţele Consiliului, impunându-şi totdeauna punctul său de vedere asupra importantelor probleme economice care formau obiectul discuţiunilor. Ar fi interesant desigur să urmărim întreaga activitate desfăşurată de el la conducerea Institutului de Emisiune. Nu vom apuca pe această cale. Cadrul mărginit al lucrării ne obligă să dăm în vileag numai acele fapte care pot da o idee asupra concepţiilor sale economice şi a modului cum
înţelegea el să le pună în practică.
Creditul Funciar Rural a fost înfiinţat în anul 1873, pentru a finanţa pe latifundiari. Dimpotrivă, Casele de Credit Agricol Judeţene, create în 1881 de Brătianu şi Carada, aveau menirea să sprijinească proprietatea mică şi mijlocie. Cum cele din urmă instituţiuni nu aveau fonduri îndestulătoare, Consiliul General al Băncii Naţionale a hotărât, la 26 August 1882, ca efectele prezentate de ele şi care nu aveau o valoare mai mare de 5.000 lei să fie primite la scont numai cu două semnături; prima a emitentului şi a doua a Casei de Credit Agricol prezentatoare. Datorită acestei măsuri, Institutul de Emisiune a pus la dispoziţia agriculturii, între anii 1882-1890, credite ieftine destul de importante, care au deţinut între 31,5% şi 65% din portofoliul total.
Marii proprietari, deşi erau puternic sprijiniţi de Creditul Funciar Rural, nu se împăcau uşor cu gândul că nu puteau beneficia şi de creditele Băncii Naţionale, acordate prin Casele Judeţene. Toate intervenţiunile lor făcute în acest sens pe lângă Institutul de Emisiune rămânând fără răspuns, s-au adresat în anul 1884 ministrului de Finanţe G. Lecca, rugându-l să stăruiască la Banca Naţională pentru a obţine admiterea la scont şi a efectelor agricole de o valoare mai mare de 5.000 lei. Consiliul Băncii înclina să admită propunerea. Eugeniu Carada şi-a dat însă seama că, în cazul când Banca va primi la scont efecte de o valoare mai mare de 5.000 lei, întregul portofoliu agricol va fi compus numai din poliţele latifundiarilor, iar Casele Judeţene vor înceta să-şi îndeplinească hotărâtorul lor rol economic, de a crea o puternică burghezie rurală. Pentru a înlătura pericolul, el întocmeşte următoarea încheiere, pe care, supunând-o Consiliului Băncii în şedinţa din 23 Mai 1884, a şi fost adoptată:
„Având în vedere intervenirea d-lui Ministru de Finanţe, d-a se admite la scont de către Bancă efecte agricole a căror valoare ar trece peste suma de 5.000 lei;
Considerând că Creditele Agricole au fost create pentru a se ajuta mai ales micii cultivatori de pământ;
Considerând că Ministerul de Finanţe, la înfiinţarea acestor Case, pentru a preciza şi mai bine scopul în care ele au fost fondate, a interzis formal Caselor de Credit Agricol de a face uneia şi aceleiaşi persoane împrumuturi mai mari de 5.000 lei;
Considerând că Banca Naţională n-a admis la scont efectele Creditelor Agricole decât în condiţiunile de mai sus;
Considerând afară de aceasta că împrumuturile cele mici sunt mai conforme cu dispoziţiunile statutelor Băncii, adică mai lesne realizabile;
Considerând că Banca nu poate renunţa la garanţiile ce-i par că asigură exacta plată a efectelor ce a scontat;
Pentru aceste cuvinte, Consiliul stăruieşte în procedarea ce a urmat până acum, de a nu sconta efecte ale unuia şi aceluiaşi agricultor, fie într-unul, fie în mai multe contracte, care s-ar sui în total la mai mult de 5.000 lei.“
Numai în urma energicei intervenţii a lui Eugeniu Carada, proprietatea mică şi mijlocie a putut să beneficieze mai departe de creditul ieftin al Băncii Naţionale (...)
În anul 1899, seceta a durat zece luni. Se uscaseră câmpurile. Secaseră izvoarele. Crăpăturile adânci brăzdau pământul. Oameni şi vite mureau de sete şi de foame. Iar de pe bolta albastră ca o mare nesfârşită soarele trimitea suliţi de foc.
}ara noastră, care atunci mai mult decât astăzi trăia de pe urma rodului ogoarelor, suferea cumplit. Exportul s-a redus aproape la jumătate faţă de anul precedent. Masivele ieşiri de aur ameninţau stocul Băncii Naţionale. Urcarea până la 9% a taxei scontului n-a avut prea mare efect. În acelaşi timp, încasările statului mergeau prost. Spectrul dezorganizării apărea înspăimântător. Noi resurse bugetare erau căutate, pentru acoperirea deficitului de 35 milioane de lei.
Guvernul conservator, prezidat de George Gr. Cantacuzino, era la putere. În programul economic schiţat la Iaşi în ziua de 14 Mai 1899, preşedintele Consiliului făgăduise ţării mari lucrări de irigaţie, cadastre etc. Dar în curând s-a dovedit că nu putea stăpâni nici situaţia financiară. Împrumutul de 175 milioane pentru lichidarea datoriei flotante a fost contractat în condiţiuni aşa de grele şi înjositoare, încât a provocat o mare agitaţie. Bugetul lui Take Ionescu pe 1900, anunţat ca „cel dintâi echilibrat“, se încheia după câteva luni cu un deficit îngrijorător, care s-a urcat la 28 de milioane de lei până la sfârşitul anului. În faţa acestei grele situaţiuni financiare, Guvernul şi-a prezentat demisia, constituindu-se la 7 Iulie 1900 Cabinetul lui P.P. Carp.
Statul nu putea să mai contracteze împrumuturi până la sfârşitul lunii Decemvrie 1902. Angajamentul era luat prin contractul încheiat cu grupul care a emis împrumutul de 175 milioane de lei. Noul Guvern încearcă să acopere golul bugetar prin venituri extraordinare. Prezintă în acest scop Corpurilor Legiuitoare două proiecte de legi. Prin cel dintâi, se ceda unui sindicat bancar, în schimbul sumei de 12.150.000 mărci, venitul monopolului hârtiei de ţigarete pe timp de 12 ani şi 7 luni. Al doilea proiect, care a provocat vărsări de sânge în câteva judeţe, aducea unele modificări legii asupra băuturilor spirtoase. Situaţia finanţelor publice, deşi înregistrează o uşoară îmbunătăţire, era totuşi departe de a fi consolidată.
Generalul G. Manu, ministrul de Finanţe, crede că a găsit soluţia salvatoare. Întocmeşte şi supune Corpurilor Legiuitoare un proiect de lege, prin care cere autorizaţia să înstrăineze partea deţinută de stat din capitalul social al Băncii Naţionale. Pe baza titlului nominativ de 8.000 acţiuni aflat la Casa de Depuneri, Ministerul de Finanţe avea să emită 8.000 titluri la purtător, numite delegaţiuni de cupoane. Din vânzarea lor urmau să fie realizate fondurile trebuincioase. Pentru a atrage cumpărătorii, statul garanta pentru fiecare titlu emis o valoare de 2.000 lei la lichidarea Institutului de Emisiune, iar în cazul prelungirii privilegiului, deţinătorii aveau să fie substituiţi în drepturile statului asupra capitalului de 4 milioane de lei.
Eugeniu Carada a luat o atitudine hotărâtă împotriva acestei intenţiuni. Nu apăra interesele Băncii, ci pe acelea ale statului. Adresându-i o scrisoare personală lui P.P. Carp, el îi arăta astfel inconvenientele proiectatei măsuri: „Combinaţiunea de a vinde venitul capitalului său în asociaţiunea Băncii, pentru ca purtătorul titlului să nu devină acţionar decât la prelungirea privilegiului ei, nu este de natură a atrage mulţi cumpărători şi în tot cazul statul n-ar putea obţine pentru capitalul său un curs prea avantajos. Afară de aceasta, recunoaşterea faţă cu purtătorii de delegaţiuni de cupoane a dreptului de a deveni acţionari la prelungirea privilegiului Băncii nu este conform cu art. 8 din statute, care prevede că, la emisiunile de noi acţiuni, proprietarii acţiunilor deja emise să fie preferaţi“. Sunt cuvintele pe care mai târziu, în 1906, Consiliul de Administraţie le va semna, în raportul către Adunarea Generală.
Cu toate că P.P. Carp nu-l simpatiza pe Eugeniu Carada, considerându-l „şeful ocultei“, aprecia mult calităţile sale de economist şi neîntrecut organizator. Pentru acest motiv a cercetat cu multă atenţiune criticile aduse de el proiectului Guvernului, ajungând la concluzia că cea mai fericită soluţie a problemei ar fi ca statul să vândă acţiunile sale Băncii Naţionale. Tratativele cu Consiliul au durat scurt timp. La 16 Decemvrie 1900, s-a încheiat convenţia dintre Ministerul de Finanţe şi Banca Naţională, care prevedea că statul se retrage pe ziua de 1 Ianuarie 1901 din Societate, cedând partea sa din capital pentru suma de 14.800.000 lei. Celelalte dispoziţiuni din convenţie şi îndeosebi cea privitoare la prelungirea privilegiului pe o perioadă de 8 ani nu prezintă nici un interes pentru lucrarea de faţă. Carada n-a cerut nimic pentru Bancă. A fost bucuros că a putut să-şi servească ţara, în împrejurările grele în care se afla.
Puţin mai târziu, după semnarea acestei convenţii, la 13 Februarie 1901, ministerul lui Carp s-a retras. Prin măsurile pe care le-a luat, n-a putut învinge marile greutăţi financiare. I-a urmat a doua zi Guvernul liberal, sub preşedinţia lui Dimitrie A. Sturdza.
Camerele au fost dizolvate. S-au făcut alegeri şi noile adunări, chemate pentru a împlini seziunea ordinară, au lucrat numai cinci zile. În acest scurt timp s-a desfăşurat o activitate parlamentară uriaşă, votându-se bugetul şi numeroase legi financiare, prin care s-au realizat economii de aproape 25 de milioane de lei. Totuşi problema nu era definitiv rezolvată. Mai trebuiau şi alte fonduri pentru restabilirea echilibrului bugetar. Ministerul de Finanţe se adresează Băncii Naţionale, cerând un împrumut de 15 milioane de lei. Chestiunea s-a discutat de Consiliu în şedinţele din 5 şi 11 Mai 1901. (...) Se ivise un prilej fericit, pentru Eugeniu Carada, ca să-şi afirme ideile călăuzitoare ale acţiunii sale în fruntea Institutului de Emisiune.
„Am fost totdeauna de părere – începe Carada să-şi depene firul gândurilor –, oricine au fost acei de la Guvern, ca Banca, în limita puterilor ei, să ajute statul în împrejurări grele şi mai ales într-o situaţiune ca aceea de astăzi. Sunt de părere şi acum, a se primi propunerea Guvernului, nu pentru că este avantajoasă acţionarilor, ci fiindcă răspunde la un interes general. Statul se află în faţa unui deficit de 34 milioane, ce trebuieşte plătit. El nu poate nici să se împrumute, nici să găsească alte resurse ca să iasă din dificultate. În asemenea situaţiune, Banca nu poate sta indiferentă, ea trebuie să facă tot ce atârnă de dânsa, spre a veni în ajutorul statului. Aceasta nu este o opţiune de ocazie. Am ţinut acelaşi limbaj în 1889 şi 1900, când nu erau amicii mei la Guvern. Afară de aceasta, ceea ce ni se cere nu este ceva extraordinar. Tot aşa s-au petrecut lucrurile în Austria, în Franţa etc. Băncile respective au dat bani guvernelor lor aproape în aceleaşi condiţiuni ce ni se propun şi nouă şi nimeni n-a găsit operaţiunea hazardată sau nejustificată“.
