Pe aceeași temă
Cu toate că rolul său istoric a fost comparabil cu acela al lui Ion C. Brătianu, iar importanţa sa politică a depăşit-o pe aceea a lui C.A. Rosetti, în nici una din variantele de memorie naţională de care s-a învrednicit istoria noastră această figură excepţională nu şi-a găsit vreun loc. Numele acestei figuri excepţionale este Eugeniu Carada, iar viaţa sa a fost atât de excentrică, de neverosimilă şi de împlinită, încât pare un basm sau o invenţie. Dar nu a fost nici basm, nici invenţie. Deşi atât de neverosimilă, viaţa lui Eugeniu Carada a fost totuşi foarte în spiritul vieţilor oamenilor pe care i-a făcut forţa lor şi puterea adevărurilor în numele cărora au trăit.
La ce mă refer? Permiteţi-mi un exemplu din ştiinţe. Există un faimos tratat de fizică elementară, cunoscut sub numele de Cursul de la Berkley, în care, la începutul celui de al doilea volum, dacă nu mă înşel, cel dedicat electrodinamicii, se poate citi o mică introducere privitoare la personalităţile fizicienilor. Se spune acolo că fizicienii mari au fost de toate felurile: unii simpatici, alţii dezagreabili; unii beţivi, alţii virtuoşi; unii atenţi, alţii aiuriţi; unii dezordonaţi, alţii maniacali; unii spirituali, alţii posaci; unii culţi, alţii ignari; unii deştepţi, alţii mărginiţi. Dar, continuă acel text, oricum ar fi fost aceşti fizicieni ca oameni, toţi, absolut toţi au avut în comun o trăsătură: nici unul dintre ei nu a minţit în privinţa rezultatelor la care au ajuns. Chiar dacă unii dintre ei nu au căutat întotdeauna în mod dezinteresat adevărul, toţi au refuzat să folosească vreodată falsul pentru a-şi satisface motivaţiile. Ceea ce ei au căutat întotdeauna, dincolo de motivaţii, a fost adevărul. Acesta este adevăratul caracter al savantului, care se poate combina, psihologic vorbind, cu orice excentricitate comportamentală imaginabilă.
Cred că putem foarte bine identifica acest tip de caracter în profilul moral al lui Eugeniu Carada. Atât în latura excentricităţii, cât şi în latura probităţii morale, biografia lui Eugeniu Carada ilustrează enigma şi excentricitatea caracterului. S-a născut în 1836, la Craiova, într-o familie înstărită. La nici 13, când turcii ocupă Oltenia, Carada slujeşte drept traducător din turcă comandantului trupelor turceşti în relaţia cu „Ocârmuitorul Judeţului Doljiu“. Nu se ştie cum, devine un soi de releu pentru publicaţiile revoluţionare tipărite de emigraţia românească. Încă de atunci ocupă un loc eminent în reţelele revoluţionare subterane din ţară şi din Europa. Când vine rândul ruşilor să ocupe Principatele, e surghiunit de comandamentul rusesc. La căderea Sevastopolului, cel care organizează demonstraţia din Bucureşti este Carada. La 19 ani, ridică populaţia Bucureştiului în favoarea Franţei şi împotriva stăpânirii. Autorităţile trebuie să ţină seama de acest adolescent, care devine câteva luni şeful de cabinet al ministrului Cultelor. Ne aflăm la sfârşitul domniei lui Ştirbey. Când se adună Divanul Ad-hoc, îl aflăm pe Carada ataşat la Cancelarie, în calitate de translator în franţuzeşte al lucrărilor Divanului, în atenţia comisarilor puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris. În 23 ianuarie 1859 este arestat, la Craiova, pentru sediţiune în favoarea unirii. E eliberat a doua zi, după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. Când Cuza vizitează Craiova, Carada reuşeşte să i se impună, pe o chestiune în care e în dezacord cu domnitorul. Nu are decât 23 de ani când Cuza îi propune funcţia de procuror al Craiovei, pe care Carada o refuză. Astfel începe lungul şir de refuzuri, care au caracterizat lucrarea publică a acestui om inepuizabil.
Asta nu înseamnă că nu a ocupat funcţii publice. Nu împlinise 25 de ani când cetăţenii din mahalaua Schitu Măgureanu l-au ales în Consiliul municipal al Bucureştilor, unde a ilustrat pentru prima oară, cu aiuritoarea sa eficacitate, modul său favorit de lucru: refuză funcţia de comandă, dar o asumă din umbră, prin influenţă şi persuasiune. Într-o vreme a fost şi primar al Capitalei, iar de câteva ori s-a ales deputat în Parlament. Deşi prietenii săi apropiaţi, când s-au aflat în poziţii de comandă, i-au propus să ocupe înalte funcţii de decizie (prefect, ministru, guvernator etc.), Carada le-a refuzat întotdeauna. Din motive misterioase, a refuzat sistematic să ocupe funcţii de prim-plan. Deşi a luat nenumărate decizii de prim-plan, a preferat să rămână o personalitate de penumbră.
Cu toate acestea, era mai mult decât cunoscut: era recunoscut de toată lumea. S-a aflat, între 1848 şi 1910, în miezul tuturor evenimentelor de care a depins istoria ţării, în calitate fie de inspirator, fie de conspirator. Ori că s-a aflat la putere, ori că s-a situat în opoziţie, capacitatea sa de a realiza întocmai lucrurile pe care şi le-a propus, fie cu ajutorul prietenilor, fie prin intermediul duşmanilor, era absolut uluitoare. Istoria noastră nu cunoaşte alt exemplu de om care să fi putut face, numai prin puterea influenţei, tot ce s-a legat de numele său. A fost implicat în răsturnarea lui Cuza, în aducerea pe tron a lui Carol, în redactarea Constituţiei de la 1866, în complotul pentru detronarea domnitorului (dar şi în consolidarea tronului, când s-a convins că domnitorul face bine ţării); a jucat un rol hotărâtor în ducerea şi câştigarea Războiului de Independenţă, în realizarea sistemului de alianţe care a permis României să profite internaţional de pe urma independenţei sale; în fine, a fost creatorul legii pe care s-a fundat Banca Naţională şi, timp de treizeci de ani, deşi a refuzat să fie guvernatorul Băncii, a fost conducătorul absolut al sistemului financiar al României, sistem pe care s-a ridicat mai apoi, pas cu pas, industria autohtonă.
A condus cum i-a plăcut, adică fără să asume poziţii oficiale. A refuzat să fie la putere, acceptând să acţioneze numai prin forţa influenţei şi a persuasiunii. Fiind republican şi om de stânga, a refuzat să depindă de rege şi s-a dedat la tot soiul de excentricităţi, uneori lipsite de bună creştere, ca să evite să-l întâlnească. A fost un conspirator redutabil, un om cu o influenţă europeană ocultă uluitoare, un constructor de instituţii de o eficacitate neverosimilă, un geniu multilateral, de o temeinicie verificată prin rezultatele obţinute în economie, legislaţie, administraţie, diplomaţie, strategie politică şi finanţe publice. Un om excentric şi recalcitrant, care a făcut mai mult pentru ţara lui decât majoritatea oamenilor care şi-au înscris numele în cartea de istorie.
Eugeniu Carada, cum vedeţi, era straniu în cel mai înalt grad. Gândiţi-vă doar, un om care a participat la toate conspiraţiile epocii, care a conspirat să-l aducă pe Carol şi care apoi a conspirat să-l înlăture, dar care l-a acceptat în cele din urmă ca rege pentru ţară, în răspăr cu convingerile sale, căci Carada rămăsese republican roşu, pentru că a înţeles utilitatea marilor însuşiri de caracter ale lui Carol pentru mereu neaşezata noastră ţară! Un om care, atunci când regele vine neanunţat la Bancă să provoace o întâlnire cu el, căci ştia că se găseşte acolo, fuge pe culoare şi se ascunde prin cămăruţe, ca nu cumva să fie nevoit să îl întâlnească pe rege şi, astfel, să trebuiască să îl trateze ca Rege! Acest republican care a făcut regi a refuzat să fie numit guvernator, dar a exercitat o putere de guvernator, având, îmi vine să spun, o forţă mai mare decât a oricărui alt guvernator.
Din acest motiv, Carada, omul care a refuzat mereu să asume puterea, era numit în Bancă „Stăpânul“. Urechilor noastre democratice le sună poate rău acest cuvânt, „Stăpânul“, dar el reflectă în mod judicios faptul, pentru contemporanii săi foarte evident, că influenţa acestui om, care a fost mult mai mare decât puterea sa instituţională, a fost extrem de reală. Puterea sa decurgea din ceea ce îmi place să numesc forţa de a influenţa, ca opusă puterii de a poseda. Un om care, prin inflexibilitatea caracterului său, într-o ţară în care totul se tranzacţiona, făcea figură de excentric absolut. Un creator de instituţii care a rămas un conspirator până la sfârşitul vieţii.
Ah, cât îmi place la Eugeniu Carada acest nonconformism intransigent! El poate fi explicat numai printr-un extrem de exigent simţ al demnităţii. Alt mare om de stat român, C.A. Rosetti, prieten cu Carada, a fost şi el un conspirator până la sfârşitul vieţii. Banca Naţională este de fapt o idee care s-a născut în mijlocul conspiratorilor, în grupul lui C.A. Rosetti şi al lui Ion Brătianu, care erau „liberalii roşii“, nişte liberali de stânga. Aceşti oameni au ceva care îmi stârneşte incondiţionat admiraţia: o combinaţie fericită – dar atât de improbabilă! – de nonconformism radical şi de eficacitate practică. Să nu uităm că instituţia Băncii Naţionale, care a jucat un rol politic moderator şi stabilizator atât de important de-a lungul istoriei noastre, s-a născut într-un mediu de conspiratori şi de radicali, în care această combinaţie fericită de nonconformism şi eficacitate practică, atât de tipică lui Carada, era trăsătura de caracter dominantă. Faptul că într-un astfel de mediu neîmblânzit s-a născut ideea Băncii Naţionale ar trebui să ne pună, pe noi, astăzi, pe gânduri. E un semn clar că societatea românească de atunci era capabilă să absoarbă cu mare vigoare energia şi creativitatea unor oameni atât de excentrici şi de radicali. Mai este capabilă azi? Să ne întrebăm.
Eugeniu Carada a murit în februarie 1910 şi, în bună regulă românească, a fost imediat uitat. În 1925, Ştefan Zeletin constata întristat că nimeni nu îşi mai aminteşte cine fusese Eugeniu Carada. O spunea pentru a marca încă o dată ideea centrală a cărţii sale Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, aceea că există un divorţ în societatea românească între cultura ei, care este anticapitalistă şi nostalgic-reacţionară, şi forţele ei istorice progresiste, care sunt capitaliste. Carada a fost uitat pentru că în cultura noastră generală partea de cultură economică e restrânsă, iar recunoştinţa noastră publică nu mai ştie să îi cuprindă decât pe nonconformiştii din arte. Mă întreb: oare de ce memoria noastră morală nu a putut să cuprindă şi exemplul unui astfel de om? Cum ştiţi, nu doar ataşamentele noastre ne judecă, ci şi omisiunile. Or, cum ne judecă pe noi, ca societate, această omisiune? Dacă ne gândim că, între artiştii pe care ne-am învrednicit să nu-i uităm, numai cei foarte-foarte mari au avut asupra spiritului public influenţa pe care a exercitat-o constant, de o sută treizeci de ani, instituţia Băncii Naţionale, abia atunci putem măsura în mod adecvat valoarea creaţiei acestui incomparabil geniu nonconformist!
De aceea, mă bucur să salut, în încheierea cuvântului meu, premiera constituită de marcarea centenarului morţii sale. Aşteptăm redezvelirea bustului.
