Pe aceeași temă
În epoca modernă a societăţii româneşti, Carada a încarnat o experienţă spirituală trezitoare, cristalizată în ideea-forţă a liberalismului.
El a fost omul din spatele lui Ion C. Brătianu, ascultat cu sfinţenie de acesta, în toate momentele hotărâtoare pentru ţară, la care Partidul Naţional Liberal a participat.
Partidul liberal era continuatorul paşoptismului şi în mod vădit opus doctrinei conservatoare a junimismului, reprezentat de P.P. Carp, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, C. Rădulescu-Motru şi, pe plan etnometodologic, de S. Mehedinţi.
Ne mai pot mira atunci atacurile teribile ale lui Eminescu în Timpul, vizându-l cu predilecţie pe Eugeniu Carada?
Dar să ne întoarcem la economistul Carada, care impresionează prin gândirea sa economică profundă şi originală, perfect adaptată condiţiilor şi cerinţelor dezvoltării ţării noastre. El este acela care, la 1867, a fundamentat Programul Partidului Naţional Liberal, trasând liniile directoare ale politicii economice liberale, capabilă să scoată ţara din criza financiară.
Carada sună la lectură atât de actual, el este contemporanul nostru când scrie: „Criza noastră financiară, în mare parte, nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua şi nedreapta noastră sistemă de impozitare, din legile vicioase de percepţiune, din neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerţul şi industria ţării sunt în decădere. Vom îmbunătăţi finanţele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, care să ridice comerţul, industria, agricultura; să redea viaţă prin stimularea şi înlesnirea tranzacţiilor private, precum şi a lucrărilor publice ale statului şi ale judeţelor.
Fără un comerţ, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare şi institute de credit, acelea nu pot prospera“.
Aceste idei Carada le va pune în aplicare mai ales după ce România îşi dobândeşte independenţa şi se proclamă regat.
Geniul său economic şi financiar se va manifesta plenar, între 1883 şi 1910, cât timp va fi director ales în Banca Naţională. De altfel, Carada (din însărcinarea lui Ion C. Brătianu) elaborează în 1880 proiectul de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune. Acest proiect, mult amendat în secţiile Camerei, va fi legea organică a Băncii Naţionale a României.
Ne putem imagina dificultăţile de care s-a lovit Carada în organizarea, administrarea şi conducerea unei bănci de emisiune, în condiţiile de atunci, de cât talent, energie şi putere de muncă a trebuit să dea dovadă pentru a realiza acest proiect. El a fost obligat să lupte permanent cu mentalitatea conservatoare obişnuită numai cu moneta metalică şi opusă utilizării biletelor de bancă în general. În al doilea rând, societatea românească ştia puţine despre credit şi nu înţelegea cum, pe baza unui instrument de credit comercial care era cambia (sau poliţa), se obţineau câştiguri fabuloase. Exista o teamă aproape superstiţioasă (în special a boierilor noştri) faţă de mulţimea de comercianţi şi bancheri care umplea zilnic holul Sălii de Marmură, cu portofelul burduşit de cambii pe care le scontau, obţinând de la ghişeele Băncii sumele corespunzătoare de bani.
M. Theodorian-Carada, în biografia dedicată unchiului său, avea să scrie: „Douăzeci şi şapte de ani a cârmuit Banca Naţională, ridicând instituţia la strălucirea şi prosperitatea cea mai mare. Acţiunea lui la Bancă nu este partea cea mai însemnată a activităţii sale. Cât a cârmuit-o el, Banca avea o mare însemnătate politică pentru că o guverna el, care o cârmuia cu dragoste, mult devotament şi tot atâta tact“.
Tăria lui Carada se va dovedi proverbială în modul cum a apărat Banca Naţională de atacurile conservatorilor conduşi de P.P. Carp, care reuşise să-l transforme pe Menelas Ghermani din prieten în duşman al acesteia. Astfel, acelaşi biograf precizează: „Sub influenţa lui Carp, Menelas Ghermani intră în conflict cu Banca Naţonală. Sunt memorabile luptele ce s-au dat pe tema asta de la 1889 la 1893. În ajunul unei adunări generale, care vrea să realeagă pe Carada şi pe Eugeniu Stătescu, Epoca, ziar guvernamental, ameninţa pe acţionari cu suprimarea privilegiilor Băncei. Nu a prins ameninţarea. Promulgarea unei legi care schimbă organizarea Băncei, fără învoirea acţionarilor, nu sperie pe Carada. Prin legea aceia, pe care Banca a ignorat-o, se oprea emiterea biletelor de douăzeci de lei. Carada, convins că biletul de douăzeci de lei uşurează circulaţia şi nu are nimic a face cu agiul (agio - n.ns., M.I.), continuă să-l emită. Adversarii lui botezase atunci biletul acesta, Carada; şi ar fi foarte drept ca pe biletul de douăzeci de lei Banca să pue chipul lui. Căci el l-a salvat“.
Credinţa noastră, astăzi, este că ne-a salvat mereu, că umbra lui protectoare ne-a fost pavăză în momentele de grea încercare (şi nu au fost puţine!) prin care a trecut Banca Naţională.
Este ceea ce poate fi surprins într-un mod inefabil şi sensibil în:
Rondelul pentru Eugeniu Carada
Suntem aici sub umbra lui Carada
Iar zeii ard amurgul în agave
Când vremile de fier tot mai
bolnave
Îşi duc amar în noi din nou
corvoada.
Bătrâna Doamnă ţine clar monada
Prin care el clipeşte-n ceasuri grave
Suntem aici sub umbra lui Carada
Iar zeii ard amurgul în agave.
Şi dacă azi ridică iarăşi spada
Să spulbere pericole grozave
Ce rod adânc credinţele firave
E pentru România iar dovada –
Suntem aici sub umbra lui Carada.
