Pe aceeași temă
Capitolul XXVIII
Marius Karpathianul
– Fragmente –
(...)
O, toţi acei bărbaţi în care-ncolţise sămânţa seninătăţii! Zei a căror
frunte nu fusese nicicând întunecată de fâlfâirile fricii. Care dezvăluiau
oricărui privitor secretele zeiţelor lor luminoase. Le porunceau blând să-şi
desfacă şi să-şi lipeasc-apoi strâns, de-ntreaga suprafaţ-a
ecranului, Izvoarele Fluidului lor Vital. Sau Sfincşii Sfincterelor. Iar ele, trans-
lubrifiate de-o caldă conştiinţă de sine, cu zâmbete proaspete...
şi textele de dedesubt, defilând
încontinuu prin faţa ochilor mei. Pline de
proporţii-anatomice ideale, Numărul de Aur. De cuvinte prietenoase,
-ncurajatoare. Dorinţa de-a stabili contacte cu mereu alte cupluri, din mereu
alte insule plutitoare... Ca să fiu sincer, domnule Shaftesbury, în prima
noapte-am leşinat. Dar apoi mi-am continuat explorarea. Le-am învăţat
limba. Păreau din ce în ce mai aproape, şi-asta m-umplea de-un fel de
febră. I-am povestit Simonei, dar ea, -n primul moment, s-a sfiit, tremurând
de repulsie. I-am explicat că nici eu nu ştiam exact ce simt, dar că
găsisem calea de-a scăpa din Karpathia. E garantată, şopteam.
Până la urm-, am convins-o că reticenţele noastre ţineau, mai
degrabă, ei bine da!, de primitive prejudecăţi karpathiene,
că nu puteam reveni-n sânul Naţiunilor Miedului şi-Ambroziei dacă nu
ne deschideam complet mentalităţile. -Astfel încât începuse şi ea
să palpite de emoţii, să scoat-apoi strigăte de triumf, ori de câte ori un
cuplu din Insulele Luminii răspundea la mesajele noastre. Domnule
Shaftesbury, ne recâştigasem speranţa. Eram convinşi că e-o chestiune
de timp, că-n curând ne vom găsi Salvatorii. Totul părea să
mearg-atât
de uşor. Încă din prima săptămână stabilisem o vastă reţea de relaţii,
vie, foarte-activă... Numai că, vedeţi dumneavoastră, numai că
fiinţele-acelea superbe, superlative, deschise, rupeau orice contract de-ndată
ce-aflau că eram karpathieni. Doar nu suntem ciumaţi, le strigam
din tunelul tot mai adânc al
disperării noastre, nu suntem Mafia Rusească!
(...)
Aşadar, nimeni, nimeni nu părea să
ne-ntind-o mână de-ajutor. Nici unul
din cuplurile-acelea divine nu erau dispuse să navigheze, cu Insula
lor Plutitoare, cu zeppelinul lor plin cu vaporii fierbinţi ai fantasmelor, prin
ceţuri şi peste stânci sterpe, până la noi, şi să ne-arunce, din ceruri,
o scară de mătase. Aşa-ncât nu ne puteam dezrădăcina din solul mlăştinos al
Karpathiei. Umbrele molimelor ameninţau continuu să
se-ntindă peste trupurile noastre paralizate de-aşteptare. Corupţia rodea totu-n
jur. Viituri ciudate veneau peste veniturile noastre şi le făceau tot mai
mici, preţurile, -nsă, creşteau. O, domnule Shaftesbury, nu ne-a venit să credem
când Antônho şi Leonorh au continuat corespondenţa cu noi
şi după ce le dezvăluisem ruşinoasa noastră origine. Dimpotrivă, chiar ne-au
transmis că, da, ştiau că limba karpathiană se-nrudeşte cu limba
lor, că asta e-amuzant, dar că, oricum, vom comunica-n limba universal-a
Dragostei Abundente. Ce surpriză, domnule Shaftesbury, ce şoc,
în sensul bun. Vă daţi seama? Cu cât corespondam mai intens, cu-atât creştea
-ncrederea lor în noi. Inevitabil, am trecut Pragul Critic, şi ne-am
decis să schimbăm fotografii. Noi le-am transmis unele convenţionale. Poate
nu chiar de la nuntă, dar... În schimb ei, domnule Shaftesbury... Vedeţi, nu
m-a umplut de repulsie c-Antônho,
-ntr-unul din cadre, intens rujat, purta o
perucă platinată şi ciorapi de damă. Şi nici că, dimineaţa, pe
strada care părea pustie, -ndreptându-se spre-o gură de metro, Leonorh
îşi ridica fust-, oricum transparentă, dezvelind camerei nişte pepeni
imenşi, albi ca smântâna. Cu-atât mai puţin că se fugăreau, goi, printre
palmieri, în grădina vilei lor din Cascáis. O, nu, nu-atitudinile
lor, domnule Shaftesbury, nu ele ne-au îngrozit, fiindc-oricum ne străduiam
de ceva timp să ne ţinem minţile cât mai deschise, să fim cât mai
receptivi... Problema era... Problema erau trupurile lor... Cu
burţi informe, revărsate, cu mâini şi braţe puhave... Mutrele lor
de boşorogi venali scremându-se să-şi ascundă vârsta... Buzele, urechile
clăpăuge, ochii ca nişte măsline picurând de ulei, de sub lentilele cu
tăietură fină, sofisticat-... Am fost cutremuraţi. Dar era singura... singura...
(...)
(...). Aşadar: oricât de respingători, erau singura noastră scăpare. O, cât
a mai suferit Simona, câte nopţi au fost sfâşiate de vaierele ei. Dar,
pân-la urm-, am făcut următorul raţionament: starea noastră de puritate
e-atât de bine-auto-protejată, -ncât am reuşit să trăim în plină
mocirlă karpathiană rămânând complet nepătaţi, ceea ce-nseamnă
că nimic nu ne poate-ntina.
şi-atunci, am închis ochii, -am strâns
din dinţi şi i-am chemat. Şi-n clipa următoare, -nvăluit în aburi de
purpură, strălucind el însuşi ca un roib asudat după
cursă, lângă noi s-a materializat, ca prin farmec, Land Rover-ul lor.
O, domnule Shaftesbury, -am fost infinit de naivi! Ne-am gândit că, odată
scăpaţi din robia noastră karpathian-, odat-ajunşi în
Lumile Luminii, vom reuşi c-uşurinţă să ne descotorosim de cotoroanţă
şi căpcăun, că ne vom face pur şi simplu nevăzuţi după primul
colţ de stradă. Dar ne-amăgeam. Antônho şi Leonorh
ne-au anulat voinţa de
la-nceput. Nu-mi dau seama
cum. Prin zâmbetele lor parşive, -aparent pline de blândeţe? Prin
privirile lor, probabil hipnotice. Prin micile lor atenţii, cadouri atât de
tentante, atât de dulci-veninoase? Ne-au hrănit masiv
dependenţa. Ne-au contaminat cu lascivitate. Ne-au prins cu totul
în chingi, în invizibile corsaje de
fir-electrice. Vedeţi, sunt atât
de deconectat, aici, la dumneavoastră, -n Grota Investigaţiilor, fiindcă
ei ne-au obişnuit să trăim ca-ntr-o celulă-n care becul
arde fără-ncetare. -N care
n-aveam nici o intimitate, fiindcă eram
supravegheaţi încontinuu, tot astfel cum n-avem nici o posibilitate să ne ferim
ochii de-mpreunările lor hidoase, de elefanţi de mare, cu-osânza
dârdâindu-le când se izbesc unul de celălalt. Atâta timp ne-a fost
fără-ntrerupere
greaţă, -ncât am uitat ce e greaţa. O vreme-am reuşit să ocolim
prin şiretenie contactul fizic cu ei. Dar, într-o seară, cine ştie ce
filtre magice ne-au turnat în şampanie, că ne-am trezit alunecând
deodată drept în braţele lor. I-am lăsat să ne pipăie, să ne mângâie, să ne umple
chipurile cu vâscoasele lor Fluide Vitale. Să ne soarbă, pân-am devenit
nişte carcase inerte. Apoi ne-au târât pân-la Land Rover şi-au plecat mai
departe. Iar când ne-am trezit... Ei bine, eram deja în Insula
Aragnon. Habar n-aveam de Eveniment, de Declaraţia Comună, dar ne-a
plăcut aici, fiindcă, la verificarea paşapoartelor,
constatându-se
că suntem karpathieni, am fost conduşi spre ceea ce se numeşte Think
Tank-ul Auxiliar al Răsăritului. Ne-am bucurat, fiindcă dezgustătorii
Antônho şi Leonorh au fost siliţi să rămână-n spatele gardului. Nu ne-am
simţit nici o clipă insultaţi de-această discriminare. Simona şi cu mine
nici n-am participat la lucrările
Mini-Congresului Est-European al Dragostei
Abundente, care, -am înţeles, ar trebui s-ajungă la un consens separat,
ce va fi abia ulterior inclus în Declaraţia Comună... Bla-bla-bla... Pe noi
nu ne interesa nimic din
toate-astea. Eram doar bucuroşi că ne putem
odihni, că putem respira aer proaspăt… Adevărul
este, domnule Shaftesbury, că bucuria noastr-a fost de scurtă
durată. Nu-i vorba numai de faptul că tot nu scăpasem complet de-Antônho
şi Leonorh, că-n orele de-utilizare-n comun a Plăjii Centrale trebuia
să ne respectăm obligaţiile contractuale. Dar am descoperit
că nu ne mai puteam recupera intimitatea nici măcar
atunci când reuşeam să scăpam de crunţii noştri exploatatori. Ne era
prea silă, unul de-altul şi fiecăruia de sine. Nu mai
găseam puterea să ne-mbrăţişăm.
Şi-ncă ceva: -n acest aşa-zis
Think Tank, domnule Shaftesbury, -am descoperit că exist-un
infern mai cumplit decât Antônho şi Leonorh. Nimerisem într-un
cuib de viespi care se-nţepau pătimaş între ele, dar care
de cum ne-au văzut, s-au coalizat şi s-au năpustit peste noi. (...)
