Pe aceeași temă
Acum se poate vorbi despre un decalaj. Parcursul artistic este deja configurat şi nici un element realmente novator nu va mai apărea în creaţia autorului „şaizecist“ după 1970. Deşi volumele de versuri antume se succed cu ritmicitate: Belgradul în cinci prieteni (1972), Măreţia frigului. Romanul unui sentiment (1972), Epica magna (1978), Operele imperfecte (1979), Noduri şi semne (1982), în intervalul 1972-1978 intrând şi antologia Starea poeziei din BPT (1975). Nichita Stănescu domină cu autoritate canonul neomodernist şi chiar conştiinţa tatonantă asupra poeziei a publicului larg. Critica literară, Şcoala şi Universitatea, breasla scriitorilor şi Academia l-au consacrat pe acest autor care se confundă cu însăşi ideea de poezie. De altfel, ea este ajustată după criteriile lui. La fel de popular şi la fel de premiat, Marin Sorescu cade totuşi în afara acestei ecuaţii a receptării prin unică selectare. Majoritatea îl citeşte şi-l gustă pe Sorescu, dar oftează abstract şi filozofează ermetic în maniera lui Nichita Stănescu.
În dulcele stil clasic arată cum poetul nostru a făcut eforturi – şi a reuşit – să dizolve maniera atotstăpânitoare, să-şi schimbe nu doar măştile, ci propriul criteriu de poeticitate. (Ceea ce va face, într-o simetrie interesantă, şi Marin Sorescu în ciclul La Lilieci.) După 1970 însă, până la final, Nichita Stănescu îşi aparţine din nou, în măsura în care aparţine tuturor. Reintră în modelul constituit tot de el, scriind şi comportându-se ca un beneficiar al gloriei deja atinse.
Lucrul pare inevitabil la cei mai mulţi dintre scriitorii de prim rang. Extrem de puţini sunt cei care, precum Arghezi, se mai pot reformula şi schimba la o vârstă înaintată. Din acest punct de vedere, N. Stănescu nu mai ilustrează excepţia, ci regula impunerii, consacrării şi oficializării unui anumit mod liric ce va domina, pe lângă epoca literară, traiectoria artistului însuşi. După ce s-a luptat cu propria retorică, Nichita Stănescu se reconciliază cu acel Nichita Stănescu consacrat, ba chiar aureolat,
în faza anterioară. Unele dintre cele mai citate şi mai recitate poeme ale lui sunt publicate în acest interval. Autoportret, în Epica magna: „Eu nu sunt altceva decât/ o pată de sânge/ care vorbeşte“. Evocare, în Operele imperfecte: „Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –/ a piele de copil mirosea spinarea ei,/ a piatră proaspăt spartă/ a strigăt dintr-o limbă moartă“.
Cel puţin ultima poezie este splendidă. Dar, ca să-i parafrazez titlul, într-un mod ce evocă erotica purificată, transparentă a tânărului N. Stănescu. „Noul“ chip liric este de fapt cel vechi, ipostazele ultime, de final, intrând în logica revizitării şi a reiterării. Iar dacă dezavantajul acestei repetitivităţi este al oricărei extensii riscând să devină autopastişă, avantajul oferit de ultimul (= întâiul) Nichita Stănescu e unul de ordin critic. O cu totul altă interpretare a poeziei sale nu mai e posibilă, acum,
în ce mă priveşte, fiindcă în creaţia propriu-zisă nu mai sesizez cotituri şi rupturi, revoluţii ori măcar nuanţe diferite de cele înregistrate şi „clasate“. Reduplicarea manierei, a stilului Nichita Stănescu permite însă recapitularea critică a coordonatelor şi mărcilor prin care o operă şi creatorul ei au captat mai multe generaţii de cititori.
Pentru autorul Necuvintelor şi, în orbita lui, pentru toţi lectorii săi, lumea poeziei e despărţită net şi înalt de realitatea socială şi de istoria în care, nolens-volens, a fost edificată. De aceea, cum am mai spus, compromisurile politice şi textele aliniate ale autorului „şaizecist“ ustură mai tare decât cele similare ale scriitorilor de angajament declarat. Nimic nu pare mai străin de spiritul poeziei lui Nichita Stănescu decât o asumare declamativă a aderenţelor la societatea socialistă „multilateral dezvoltată“. Căci poetul sparge normele, clişeele, lozincile vehiculate într-o anumită epocă, ieşind din toate tiparele şi forţând gândirea comună la salturi şi spirale speculative.
Eul profund din această lyrica magna nu e însă unul abisal (ca în marile romane ale colegului de generaţie Nicolae Breban), ci ascensional. Eul se rupe de sine şi de orice constrângere, limitare, condiţionare, ajungând să integreze într-o epură universul sensibil, ridicându-l la o treaptă care poate nu există. Sau care există, dar nu poate fi imaginată. Sau care, totuşi, poate fi imaginată, dar numai în felul celui ce a scris 11 elegii...
Acţiunile fizice capătă, în lirica lui Nichita Stănescu, o rar întâlnită nobleţe. Orice gest are, pe lângă simbolistica spre care se deschide, ceva magnanim şi imperial. Când iubeşte, protagonistul este poet şi poetul e propriul său personaj, supraînălţat de viziunea unui sentiment. Proiectat cu răsfăţuri imagistice, dar contemplat într-o dispoziţie melancolică, profilul feminin devine difuz, imaterial. Odată cu gestica amoroasă, nobilă, cavalerească, statura celui ce spune „eu“ şi statura celei căreia i se spune, cu atâta tandreţe, „tu“ se pierd într-o elegie abstractizată.
Elementele concrete de real îşi pierd consistenţa, pe măsură ce cuvintele folosite şi imaginile construite se corporalizează. Universul poeziei se deschide fascinator, cuprinzând realitatea şi irealitatea, natura şi umanitatea, traversate de o imaginaţie ce (con)topeşte. La celălalt capăt, cuvântul densificat devine, din simplu suport al unui referent şi vehicul al unei informaţii, un operator de limbaj. Trecerea de la nivelul prim al descripţiei/invenţiei la cel al sondării propriilor posibilităţi generative se vede, mai limpede, dinspre Necuvintele înspre În dulcele stil clasic. Dar încă în Dreptul la timp, o Ars poetica bine adusă din condei arăta presiunea exercitată conştient asupra cuvintelor, pentru a le scoate din uzul social şi a le ridica la puterea pe care de fapt o au: „Îmi învăţam cuvintele să iubească,/ le arătam inima/ şi nu mă lăsam până când silabele lor/ nu începeau să bată.// Le arătam arborii/ şi pe cele care nu vroiau să foşnească/ le spânzuram fără milă, de ramuri.// Până la urmă, cuvintele/ au trebuit să semene cu mine/ şi cu lumea.// Apoi/ m-am luat pe mine însumi,/ m-am sprijinit de cele două maluri/ ale fluviului,/ ca să le-arăt un pod,/ un pod între cornul taurului şi iarbă,/ între stelele negre ale luminii şi pământ,/ între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului,/ lăsând cuvintele să circule peste mine,/ ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,/ numai s-ajungă mai iute la destinaţie,/ numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea,/ de la ea însăşi,/ la ea însăşi“.
Lumea poetului nu mai este prin urmare cea pe care el o „vede“, o înregistrează, o imaginează extatic şi o figurează plastic. Prestidigitaţia, magia veritabilă a lui Nichita Stănescu e să se sustragă din condiţia auctorială, să dispară pur şi simplu din ecuaţia enunţiativă. Obiectivat până la confundarea cu peisajul şi subiectivat până la încorporarea acestuia într-un profil uman fantasmatic, sideral, eul poetic se va lăsa, tot mai frecvent, preluat şi asumat de către o poezie care gândeşte şi se proiectează singură.
După cum Nichita Stănescu, cel din ultimul deceniu editorial, se confundă practic cu imaginea lui încetăţenită, larg răspândită, Nichita Stănescu ca autor al unor poezii cu titluri distincte, publicate la anumite date devine produsul de lux al unei Poezii (cu majusculă) care îl scrie. Învăţăturile cuiva către fiul său, un text de mai mare întindere şi pe ansamblu inegal din Epica magna, aproximează chiar acest raport răsturnat dintre autor şi opera lui, creaţia lirică avansând parcă de la sine şi mângâindu-şi creatorul inocentat: „Dragule, dacă te opreşte oricine altcineva din mersul/ tău, sau din somnul tău, ca să te
întrebe, cu sărut/ sau cu urlet, cine eşti, tu nu-i răspunde pentru că nu/ ştii cine eşti şi pentru că cel ce te întreabă în-/ grozitoarea întrebare «cine eşti?» te întreabă cu gând/ ascuns să te piardă./ Te întreabă cu gând de batjocură şi smintit că ai putea/ să ştii cine eşti şi să-i răspunzi cine eşti;/ şi răspunzându-i cine eşti tu, dragule, să-l faci pe/ el să se prăpădească de un venin râzând şi de o înălţime/ străină./ Şi în hohote, – cine eşti, ştiindu-te, să nu mai poţi să fii./ Deci taci din gură când nu ai ce spune!// Stând pe lângă foc, de vei simţi un oarecare lucru, un/ fel de sorbitură că te mişcă şi te trage din loc;/ dacă te cade o încetinire de zile;/ şi dacă fierbinţeala mare ţi se arată ca şi cum te-ai/ vedea pe tine însuţi de la o depărtare arsă;/ dacă o spaimă moale cu coarne de melc te călătoreşte/ cu dureroasă atingere prin mădularele trupului că ai/ putea după somn, aidoma zilei de ieri, să te trezeşti/ şi mâine,/ dacă tăierea şi scoaterea maţelor mielului te doare/ în pântecul tău numai gândind-o că se întâmplă;/ dacă ruperea stelei în două şi ruperea cifrei unu în şapte/ îţi străbat creierul cu sfâşietoare lumină;/ dacă taina sfântă a trădării te cumpără/ pe un ochi triunghiular în frunte;/ dacă limbii tale i se face gust de Făt-Frumos/ cu jugulara ruptă;/ dacă nu-ţi smulgi ochii tu însuţi înfiorat de vedere;/ dacă nu-ţi astupi urechile cu două stele;/ dacă refuzi jertfa de un miros plăcut,/ dragule,/ lasă-te prădat de melancolie/ şi lasă-te/ jefuit de tristeţe./ Stai tu melancolic, dragule,/ stai tu melancolic./ Melancolia nu se petrece şi nu se mişcă,/ melancolia se stă./ Stai tu“.
Ce se mai poate spune după asemenea versuri care ne dau o senzaţie de déjà-lu, rămânând însă absolut extraordinare? Următoarea propoziţie, pe care am formulat-o mental de mai multe ori de-a lungul acestui eseu şi pe care am tot amânat-o, pentru finalul lui.
Cu Nichita Stănescu, aventura limbajului se întoarce, în cerc, asupra limbajului însuşi.
Fragment din volumul Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu, prefaţă de Alex. Ştefănescu, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche.
