Pe aceeași temă
Şi înzestrarea intelectuală, literară înainte de toate, de la Slăviteşti îşi are, pe cât se pare, sursele, în vreme ce înclinarea către acţiunea de construcţie, uneori însă şi riscată, dar sortită mai mereu succesului, şi mai ales către organizare şi rigoare, către gestionarea atentă şi roditoare a veniturilor, către strângerea cu folos a băierilor pungii astăzi, în vederea a ceea ce va aduce ziua de mâine, le-a moştenit, probabil, de la străbunii lui aromâni, oieri înstăriţi, negustori de lână şi oameni de finanţe cu încrengături care se întindeau, înainte de 1750, de la Istanbul până la Veneţia şi Viena.
Zăgăzuind însă jocurile închipuirii, se ştie cu aproximaţie, dată fiind discreţia lui proverbială, că tatăl său, care în tinereţe fusese şi el sedus de muze şi păstra între hârtiile personale manuscrisul unui roman, îl îndrumase către tainele gospodăririi cu rost a avutului propriu, dar pe care puţini tineri îl stăpâneau şi pe atunci. Iar el, singur, adăugase ştiinţa de a înţelege mersul treburilor politiceşti în toate secretele lor şi de a afla căile cele mai potrivite pentru a pune în folosul obştii această ştiinţă situată mereu sub semnul nestatorniciei şi neşansei.
După experienţa anilor 1848 şi 1849, când, încă în pragul adolescenţei, îşi uimise concetăţenii craioveni îndeplinind cu aplicaţie şi tact rolul de dragoman pe lângă comandamentul otoman, se dovedeşte tot atât de precoce şi pe tărâmul literar, făcând paşi de-a dreptul temerari, în prima parte a deceniului următor, într-o scurtă, dar nu lipsită de împliniri carieră de autor de versuri, de scurte încercări teatrale ori de librete de operetă şi, mai ales, de traducător şi de autor de localizări ale unor comedii, drame şi vodeviluri potrivite cu gustul epocii. Aşa cum îşi aminteşte peste decenii nepotul său, scriitorul şi avocatul Mariu Theodorian-Carada, însuşi Eugeniu Carada i-ar fi mărturisit că numărul textelor pe care, cu aplicaţie şi surprinzătoare coloratură scenică, le trecuse din franceză în limba română s-ar fi apropiat de o sută. Vor fi fost atâtea, vor fi fost mai puţine e greu de spus. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este însă că, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în repertoriul teatrelor din Craiova, Iaşi şi Bucureşti, iar după unele afirmaţii şi în acela al teatrelor de amatori din Transilvania încă se mai aflau unele dintre adaptările sale, deşi se uitase de mult cine era autorul lor şi nici Carada nu se bucura să i se amintească acest fapt. Una dintre cele mai în vogă actriţe ale acelor ani, Maria dAsty, întenţionând să reia într-un turneu o piesă din ceea ce, fără exagerare, s-ar putea numi portofoliul Carada, i s-a adresat în acest scop celui care era pe atunci director al Băncii Naţionale. Omul de finanţe, oarecum pus în încurcătură, şi-a dat acordul, cu condiţia să i se treacă numele sub tăcere. Ca şi de alte ipostaze ale personalităţii sale, cum ar fi aceea de gazetar militant, şi de aceea de scriitor el se despărţise definitiv înainte de a păşi în anii maturităţii. Rezistenţa în timp a strădaniei sale dramaturgice, indiscutabilă, este însă explicabilă şi justificată. Carada avea ceea ce se înţelege şi astăzi prin sintagma „simţul scenei“, iar această înzestrare se însoţea fericit cu darul de a nimeri frazarea şi ritmul cele mai potrivite ale textului teatral. Totodată, gustul său artistic era sigur şi în consonanţă cu simţul său politic, deci şi cu porunca pe care o adresau oamenilor de litere vremurile postrevoluţionare şi unioniste.
Contactul cu viaţa culturală şi artistică franceză, cunoscută fie prin intermediul gazetelor, revistelor şi cărţilor care veneau în ţară, fie direct în desele lui călătorii la Paris i-a facilitat, de asemenea, selecţia, nu întâmplătoare, a textelor pe care le-a tradus. Sunt piese jucate mai ales de teatrele de bulevard pariziene, dar nu sunt dominate de spiritul bulevardier, ci încadrabile într-un curent artistic modern, liberal, egalitar, care tinde să-şi croiască drum, după 1848, în mişcarea teatrală de la Paris şi care începea să aibă publicul său şi în sălile de teatru de la Bucureşti sau Iaşi. Iar autorii aleşi sunt nume de rezonanţă la mijlocul secolului al XIX-lea, ale căror piese erau reprezentate cu succes în tot vestul Europei: Émile Augier, Philippe Dumanoir, Edouard Foussier, Mélesville, Victor Séjour, Eugène Scribe şi mulţi alţii. Un succes neştirbit de vreme şi de o lungă carieră scenică au avut şi dramatizările lui, Urâta satului, după un roman de George Sand, şi Fraţii din munte, după romanul lui E. Gonzalès. Fără îndoială că, privite dintr-o perspectivă actuală, textele lui Carada par umbrite de o anumită naivitate şi de soluţiile dramatice facile, acestea însă în spiritul vremii, preluate cele mai multe de la autorii traduşi, şi e normal că multe datează sub aspectul exprimării şi sub acela al procedeelor literare. Dar nu ne dă dreptul să le aplicăm şi să absolutizăm o atare grilă critică nu doar distanţa, necruţătoare, în timp, ci şi menirea lor, rostul cultural şi chiar politic pe care le-au avut atunci când tânărul Carada, însufleţit de idealurile postpaşoptiste care începeau să stăpânească Europa, le punea la dispoziţia actorilor, iar aceştia le rosteau pe scenă cu patosul cvasirevoluţionar al epocii, însufleţind spectatorii cu mesajul lor popular, unionist, naţional.
În acelaşi spirit sunt concepute şi versurile lui Carada, care în anii premergători Unirii de la 1859 şi-au avut ecourile lor mai ales în publicul tânăr. Sunt canţonete şi poezii compuse sub imperiul aceloraşi idei cu localizările teatrale şi care s-au difuzat, fără ca autorul lor să facă vreun efort, pe întreg teritoriul celor două principate, dar, cum afirmă pe la 1910 Ilarie Chendi, şi în mai toate satele româneşti din Transilvania. Limba clară, nu o dată frumoasă, ritmul cel mai adesea popular, temele accesibile şi nuanţat patriotice le-au asigurat o audienţă şi o circulaţie care s-au sprijinit adesea şi pe muzica inspirată a lui Alexandru Flechtenmacher, compozitorul căruia îi aparţine şi partitura muzicală a vodevilului Urâta satului. Dramaturgul, actorul şi profesorul de declamaţie de la Conservatorul din Bucureşti Ştefan Vellescu le recomanda elevilor săi de la cursul de artă dramatică, şi după 1880, să aleagă, pentru examenul de sfârşit de an, canţoneta Pandurul cerşetor a lui Carada, pentru dramatismul şi pentru încărcătura ei sentimentală, care puneau la grea încercare disponibilităţile actoriceşti ale candidaţilor la gloria scenei.
Această activitate febrilă şi nu lipsită de motive care să-l mulţumească, poate şi lucrativă, nu l-a îndemnat însă, oricât ar părea de curios, pe tânărul craiovean stabilit după 1855 la Bucureşti să persevereze în câmpul poeziei şi al teatrului. Una dintre cauzele care l-au împins să ia această hotărâre a fost, pe cât se pare, şi puternicul său simţ autocritic. Aşa se face că se apropie de mediile politice şi jurnalistice unioniste, trecând astfel într-o altă etapă a existenţei sale, una care i-a definit decisiv personalitatea. În ianuarie 1857 face, pentru scurtă vreme, cronică dramatică în paginile gazetei Timpul a lui Grigore Busuioceanu. Deşi a publicat doar patru cronici, acurateţea şi precizia observaţiilor îl arată clar pe cel ce îşi exersase pana ca autor de texte teatrale şi care era pe deplin familiarizat cu exigenţele scenei. De aceea, nu trebuie să mire dacă notele sale critice îi vor viza, cu îndreptăţire, şi pe actorii de frunte care erau Matei Millo sau Mihail Pascaly, după cum comentariile sale privind desfăşurarea unei puneri în scenă sau lipsa de adecvare a unei distribuţii vin să confirme, de asemenea, că se afla într-o postură de adevărat specialist, pe deplin justificată. Nu va mai scrie însă cronică dramatică decât o singură dată, peste câţiva ani, când, în Românul din martie 1861, va comenta, într-un adevărat studiu de istorie teatrală, bazat şi pe argumente
împrumutate din Goethe şi din Théophile Gauthier, însemnătatea şi dificultăţile pe care le presupune punerea în scenă a unui spectacol cu Hamlet, stimulat fiind de reprezentaţia Teatrului Naţional din Bucureşti, în care rolul titular era interpretat de prietenul său Costache Dimitriade. La sfârşitul lunii ianuarie 1857 întrerupe însă colaborarea la Timpul şi trece, în acelaşi an, pentru o scurtă perioadă, la Naţionalul lui Vasile Boierescu, unde scrie, fără să semneze, comentarii în legătură cu actualitatea internaţională, dar, în primul rând, va asigura rubrica de ştiri, în maniera jurnalistică a vremii, cu traduceri din ziarele străine, franceze, engleze şi germane. Orientarea politică a celor două gazete nu-l mulţumea însă pe deplin. Aşa se explică, probabil, că renunţă să colaboreze cu Vasile Boierescu sau Grigore Busuioceanu care, de altfel, îi vor deveni în curând adversari politici.
Poate hazardul, dar mai sigur sfaturile lui Cezar Bolliac îl fac într-o bună zi din anul 1859 să păşească în redacţia cotidianului Românul, aflată atunci în strada Caimatei. Întâlnirea cu C.A. Rosetti şi, nu după mult timp, întâlnirea cu Ion C. Brătianu, de care îl apropia şi un şir de vagi rudenii, s-au dovedit a fi pentru tânărul Carada salutare. Rosetti îl „citeşte“ dintr-o privire şi nu ezită să-i ofere postul de secretar de redacţie, iar Carada, pe deplin conştient de toate greutăţile şi eforturile care îl aşteptau, primeşte, devenind astfel pentru mai bine de un deceniu unul dintre pilonii oficiosului liberal. Prin activitatea lui din redacţia Românului, el se înscrie în grupul ziariştilor politici reprezentativi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, alături de G. Bariţiu, Ioan Slavici, Mihai Eminescu sau Barbu Delavrancea, iar împreună cu C.A. Rosetti şi Ion Nădejde între corifeii jurnalismului liberal.
Când, la începutul lunii august a anului 1857, C.A. Rosetti scoate primul număr din Românul, din redacţie, în afară de el, mai făceau parte C.D. Aricescu, în calitate de administrator, şi, potrivit regulamentelor în vigoare, un girant responsabil, care după obiceiurile epocii nu era ziarist. De aceea, obligaţiile redacţionale devin, la un moment dat, o povară pentru Rosetti, care era şi starostele negustorilor din Bucureşti şi avea numeroase alte ocupaţii lucrative, necesare pentru a-şi întreţine familia şi a finanţa gazeta. Iar împrejurările politice, adică pregătirea realizării Unirii, combaterea adversarilor ei şi, după 24 ianuarie 1859, sprijinirea organizării moderne a Principatelor Unite cereau un efort jurnalistic susţinut şi continuu. Pe de altă parte, colaboratorii Românului, şi aceştia puţini, Ion C. Brătianu, Cezar Bolliac, Maria Rosetti, aveau obligaţii care îi împiedicau să se implice activ în munca redacţională. Aşa se face că întâlnirea lui Rosetti cu Eugeniu Carada şi acceptul acestuia de a i se alătura în redacţie au fost mai mult decât binevenite. Prins cu totul în jocurile politice, Rosetti se preocupase de la primul număr de conţinutul militant al ziarului, lăsând însă în afara interesului său alte aspecte, strict jurnalistice, cum ar fi informaţia propriu-zisă sau rubricile culturale. Va reveni astfel noului redactor, care la Timpul sau Naţionalul se ocupase tocmai de aceste aspecte, să schimbe sub raport compoziţional structura gazetei. Pe prima pagină, alături de întinsul şi stufosul articol de fond al directorului Rosetti, îşi fac apariţia două rubrici, una, Revista politică, trecând în revistă ce scriu gazetele străine, mai ales în legătură cu ţara noastră, iar alta, intitulată Felurimi, incluzând ştiri culturale şi chiar mici anecdote, care aveau menirea de a atrage şi alţi cititori, în afara celor interesaţi de comentariul politic al lui C.A. Rosetti. Iar în subsolul paginii, adesea trecând şi pe paginile următoare, Carada introduce un foileton care conţine, în fiecare număr, un fragment dintr-un roman, selectat cu grijă din producţia editorială franceză sau din ziarele pariziene în aşa fel încât să corespundă interesului cititorului român şi gustului său artistic.
Ziarul îşi modifică într-un ritm accelerat înfăţişarea. Apar unele rubrici noi, altele îşi remodelează conţinutul, făcându-l mai variat, mai actual, mai dinamic. Tonalitatea militantă, polemică, uneori vehementă imprimată de Rosetti, şi de altfel cerută de realitatea socială şi politică, va fi susţinută nuanţat acum de rubrici prin care se face o adevărată radiografie a unei societăţi româneşti aflate în schimbare, într-un puternic proces de reformă şi care îşi caută cu eforturi susţinute o nouă identitate, modernă, europeană. Pentru acest travaliu de zi cu zi, care pretinde o informaţie cu totul proaspătă, cuprinzătoare, diversă, care cere promptitudine în oferta adresată publicului, dar şi în controversa mediatică permanentă cu adversarii politici, Rosetti nu ezită mult în a da mână liberă alegerii mijloacelor specific-gazetăreşti tânărului său comiliton. Iar acesta, fără inutile complexe, fără a se menaja, se angajează deplin într-o muncă plină de dificultăţi şi mai mereu epuizantă. Peste aproape două decenii, la gazeta conservatoare Timpul, Ioan Slavici şi Mihai Eminescu vor repeta experienţa pe care, la 1860, o trăieşte Carada. Împreună cu Eric Winterhalder, el redactează rubrica intitulată Adunarea naţională, în care se rezumă detaliat, obiectiv şi conştiincios, dar nu fără o viziune politică decisă, discuţiile din Parlamentul abia ales, dar deja devenit teatrul unor interminabile şi, adesea, inutile lupte între părţile opozante. Urmăreşte, totodată, în gazetele din mai toate ţările europene ecourile evenimentelor din ţara noastră şi reacţiile cancelariilor marilor puteri, traduce articolele respective, alege fragmentele care îl pot interesa pe cititorul autohton şi, aproape în fiecare număr al ziarului, face un extins montaj cu ele, însoţindu-le, când este cazul, cu propriul comentariu. Traduce, de asemenea, din aceleaşi surse, in extenso, articole de fond sau diverse contribuţii de factură generală pe care le crede utile poziţiei grupării liberale ori socoteşte că pot contribui cu sugestii la reforma societăţii autohtone. După un timp, cu aproximaţie de la sfârşitul anului 1860, atunci când obligaţii presante îl împiedică pe Rosetti să-şi scrie zilnic articolul de fond, şi această sarcină trece asupra lui Carada, care şi-o asumă hotărât, la început fără a semna, apoi semnând, în mod obişnuit, cu iniţiale.
Este, de altfel, un prilej de a se distanţa de directorul gazetei şi maestrul său în ale politicii, nu în ceea ce priveşte orientarea generală, pe care o păstrează fără abatere, ci în modul de analiză a datelor, în scenariul demonstraţiilor, în exprimarea jurnalistică. Rosetti îşi scria articolele sub presiunea temperamentului său vulcanic, cu numeroase accente de retorică romantică, uşor de aflat şi în încercările lui literare, cu digresiuni, cu lungi excursuri istorice, adesea cu trimiteri directe la un adversar politic sau altul, într-un stil însufleţit de inflexiuni profetice. Era o manieră specifică gazetăriei franceze din anii premergători evenimentelor de la 1848, dar care în perioada postrevoluţionară şi mai ales după 1860 începuse să aibă un aer vetust. Carada, care uneori se amuza nevinovat să imite această modalitate şi, spre uimirea directorului său, izbutea foarte bine, era însă adeptul expunerii sobre, al analizei precise, la obiect, al textului concis, în care ideile şi principiile sunt puse în valoare tocmai prin lapidaritatea expresiei. Demersul său, fie ca autor de articole şi comentarii, fie ca redactor care adesea, când directorul lipsea perioade mai lungi, conducea singur ziarul, este însă urmărit atent şi cu simpatie de Rosetti care, într-un spirit de colegialitate deplină, se simte obligat în mai multe rânduri să anunţe că pentru o perioadă determinată trece responsabilitatea alcătuirii gazetei asupra lui Carada. Aşa se şi menţionează într-o notă redacţională din martie 1866, când Rosetti era ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice: „Tot ce priveşte Redacţiunea va fi adresat domnului E. Carada“, pentru ca în aprilie, acelaşi an, să se revină cu o precizare şi mai semnificativă: „Scrisorile privitoare la direcţiunea politică se vor adresa domnului Eugeniu Carada“. Spre sfârşitul uneia dintre cele mai lungi perioade de absenţă, aceea dintre august 1870 şi martie 1871, mai precis în februarie 1871, adresând redactorului gazetei, adică lui Eugeniu Carada, o rectificare a unei ştiri vizând evenimente din războiul franco-german, Rosetti nu uită, în încheierea textului, să adauge: „Profit d-această rectificare spre a-ţi strânge mâna cu iubire“.
Mai întâi secretar de redacţie, cum se menţiona în mai multe rânduri, apoi, din iunie 1866, prim-redactor, Carada se implică fără rezerve în toate chestiunile legate de alcătuirea, tipărirea şi difuzarea gazetei zi de zi, traduce materialul de informaţie sau publicistic străin şi, mai mult, interminabilele romane-foileton, operaţiune în folosul căreia îşi pune în aplicare experienţa acumulată pe vremea când localiza piese de teatru, având grijă să confere textului o supravegheată şi expresivă înfăţişare literară. Apariţia acestor foiletoane se va întrerupe doar în perioadele când el este fie arestat, pentru aşa-zisele delicte de presă sau din alte motive imaginare inventate de autorităţi, fie când este plecat în străinătate. Are în seamă, totodată, să răspundă şi, când e cazul, să comenteze multele scrisori primite de la cititori şi, mai ales, să nu lase fără replică eventualele critici îndreptate împotriva Românului de gazetele dreptei conservatoare, susţinând consecvent ideea controversei de principii, şi nu pe aceea având drept ţintă persoanele.
Deşi renunţase de mult la demersul literar propriu, el era la curent cu ceea ce era nou în literatură (arestat fără nicio justificare după atentatul împotriva lui Barbu Catargiu, cerea într-o scrisoare să i se trimită partea nou apărută din romanul Mizerabilii de Victor Hugo), în mişcarea teatrală sau în aceea artistică (avea o impresionantă colecţie de tablouri). În acest sens, dă publicităţii în Românul din octombrie 1861 o scrisoare a unui cititor, I. Sălcianu, intitulată Pare că suntem la Sodoma, care punea în discuţie o chestiune actuală oricând, şi anume moralitatea spectacolului de teatru. Era vorba de reprezentaţiile unei trupe de teatru franceze desfăşurate pe scena Teatrului Naţional. Cu ironie, corespondentul remarca prezenţa la acest eveniment a trei foşti sau actuali miniştri, dintre care doi la Culte şi Instrucţiune Publică, adică tocmai cei chemaţi să vegheze la respectarea preceptelor morale. Ca răspuns la observaţiile lui Sălcianu, secretarul Comitetului teatral, Dimitrie A. Danielopolu, dă câteva explicaţii pe care Eugeniu Carada le socoteşte insuficiente, motiv care îl face să intervină în discuţie şi să analizeze critic situaţia Teatrului Naţional, problema subvenţiilor acordate de guvern cu o generozitate nejustificată trupelor străine şi a finanţării teatrului românesc, iar în concluzie să schiţeze cu pertinenţă care ar trebui să fie rolul teatrului în general şi al Comitetului teatral în special. Cu aceeaşi acurateţă a observaţiilor şi cu acelaşi remarcabil echilibru al comentariului, el urmăreşte, între altele, şi tot ce se petrece pe tărâmul jurnalisticii: semnalează apariţia unui ziar sau a unei reviste noi, nu doar în Principate, ci şi în Transilvania, comentează evoluţia altora, precum şi starea financiară precară a revistelor de cultură (Revista Carpaţilor a lui Gheorghe Sion, Revista Română a lui Alexandru Odobescu) şi, mai ales, nu osteneşte să semnaleze derapajele şi abuzurile autorităţii în legătură cu libertatea presei. Era, de altfel, în măsură să o facă, pentru că Românul, între 1860 şi 1865, a suportat un adevărat bombardament de avertismente, de amenzi şi suspendări, care a culminat cu interdicţiile de apariţie dintre iulie 1864 şi martie 1865 şi apoi dintre aprilie 1865 şi februarie 1866. Avusese, de altfel, prilejul să-şi spună încă din 1861 părerea în ceea ce priveşte rolul presei periodice. Atunci, prezentând un proiect de lege, Ion Ghica atacase presa autohtonă, pe care o caracteriza drept superficială, subiectivă, partizană, lipsită de respect pentru legi şi profitoare a libertăţii obţinute după 1859.
Carada îi răspunde într-un articol de fond din Românul cu demnitate şi vigoare, definind exact şi rolul unei gazete şi starea de fapt a presei la noi, ţintă a abuzului şi interdicţiilor autorităţii. Concluzia lui este că un proces corect şi eficient de reformă nu se poate realiza în absenţa garantării dreptului gazetarului de a-l analiza şi, dacă e nevoie, de a-l critica.
Când renunţase, aparent fără motiv, la o activitate literară ce se anunţa mult mai mult decât meritorie, Eugeniu Carada a avut şansa unei soluţii fericite şi productive ca rezultate, aceea a implicării în acţiunea politică liberală şi în gazetărie. După mai bine de un deceniu de practicare intensă şi zilnică a acestei profesiuni, pe care prin demersul său onest, profesionist şi rodnic a onorat-o, el ia din nou o hotărâre care îl va uimi şi mâhni în primul rând pe C.A. Rosetti. La 1 aprilie 1871, renunţă la funcţia de prim-redactor al ziarului căruia îi dedicase total energia, talentul şi calităţile sale manageriale indiscutabile. Nu are rost să glosăm în jurul acestei hotărâri, de la care nu l-au putut întoarce nici argumentele lui C.A. Rosetti, nici regretele manifeste ale colaboratorilor mai tineri din redacţie. Nu încape însă îndoială că hotărârea oarecum intempestivă a lui C.A. Rosetti de a abandona activitatea politică propriu-zisă şi de a scoate Românul din sfera de influenţă a Partidului Liberal, hotărâre pe care o face publică într-un editorial din 23 martie 1871, e principala cauză care a stat la baza opţiunii lui Eugeniu Carada, pus acum în situaţia de a alege între vizionarismul politic de factură romantică al lui Rosetti şi pragmatismul constructiv, modernizator al lui Ion C. Brătianu. Îl aşteptau pe Carada, şi deceniile următoare vin să confirme, alte însărcinări de mare dificultate, alte experienţe de viaţă tot atât de solicitante şi, e cazul să o spunem fără vreo rezervă, alte realizări tot atât de laborioase şi de stimabile. C.A. Rosetti însuşi, în 1882, la jubileul împlinirii a 25 de ani de la apariţia cotidianului Românul, în câteva propoziţii bine simţite, avea să definească exact ceea ce caracterizează personalitatea acestui om, căruia Dumnezeu îi hărăzise toate calităţile, începând cu o modestie fără margini: „Să fi văzut pe cei dintâi redactori ai «Românului», dintre care unii sunt aici, şi unul foarte aproape de mine. Eram doi, într-un timp de grea cumpănă. Cel mai tânăr, care este fin oltean, lucra de dimineaţă până seara; iar când venea seara era odihnit şi reîncepea să lucreze de seara până dimineaţa“.
