Pe aceeași temă
A fost secretar al Associazione Italiana di Romenistica (AIR) şi este, printre altele, membru al Association Internationale dEtudes Sud-Est Européennes (AIESEE, Buc.) şi al Associazione di Onomastica & Letteratura (O & L, Pisa). Ca urmare a activităţii sale ştiinţifice şi culturale, i s-a decernat Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de Comandor, în iunie 2002. De asemenea, în 2003 a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Facultăţii de Litere şi a Facultăţii de Limbi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti. A fost laureat cu numeroase premii pentru traducerile sale din literatura română.
Sunteţi de 4 ani, deja, decanul Facultăţii de Limbi Străine din Pisa, o funcţie pe care până acum nu a ocupat-o nici un românist. Dar nu v-am întrebat niciodată care a fost drumul care v-a dus din studenţie la această funcţie. Cum aţi ales limba şi literatura română? Ce înseamnă a fi decan la această oră, în Italia, cu ce probleme vă confruntaţi?
Cu ani în urmă, nu m-aş fi gândit că voi ajunge să candidez pentru un post de decan într-o facultate din Italia. De-a lungul vieţii mele, mi-am fixat şi obiective, dar nu erau legate de funcţii. Printr-un concurs de împrejurări, acum 30 de ani, când eram profesor de lingvistică romanică la Universitatea din Calabria, s-a întâmplat să ajung directorul unui departament şi asta m-a făcut, poate, să-mi descopăr câteva calităţi la care nu m-aş fi gândit. De acolo, m-am mutat, acum un sfert de secol, la Pisa pentru a ocupa catedra de română înfiinţată acum 50 de ani de un cunoscut italienist, Silvio Guarnieri, bun prieten al României, care fusese şi directorul unui Institut Italian de Cultură, prin anii 40.
Împreună cu colegii românişti din Italia, am decis, acum mai bine de 20 de ani, să ne unim într-o asociaţie care să ofere vizibilitate, pe plan cel puţin naţional, pentru comunitatea noastră ştiinţifică, atunci şi acum cea mai numeroasă din Europa, considerând cele 12 centre universitare în care se predă azi limba şi literatura română. Aşa s-a născut AIR – Associazione Italiana di Romenistica, la înfiinţarea căreia, ţin să menţionez, a contribuit cu mult entuziasm Marian Papahagi –, asociaţie care a ajuns la peste 60 de membri, incluzând prietenii români şi străini care au aderat sau au fost cooptaţi. Prin intermediul acestei asociaţii profesionale, am putut monitoriza atent situaţia catedrelor şi a cadrelor didactice, au avut loc schimburi cu instituţii publice din Italia şi România, am prezentat funcţionarilor din ministerele de profil implicate specificitatea disciplinei, reuşind să păstrăm astfel – într-o perioadă de remaniere şi de economii aplicate mecanic – autonomia şi identitatea noastră în cadrul învăţământului universitar din Italia. În acest context mai amplu, ne-am pus problema viitorului disciplinei noastre, fiindcă era clar că, într-un arc destul de restrâns de ani, generaţia noastră va ieşi la pensie şi, în multe situaţii, universităţile nu vor garanta, din motive în primul rând financiare, păstrarea posturilor care se eliberează.
Faptul de a fi trecut prin mai multe centre universitare din Italia, pornind de la Napoli, oraşul unde mi-am făcut studiile la „Federico II“ (dar urmărind – la îndemnul profesorului meu de filologie romanică, Alberto Vàrvaro, căruia îi şi datorez ideea de a deveni „românist“ –, la renumitul Institut universitar „lOrientale“, cursurile de română ţinute atunci de profesorii Teodor Onciulescu şi Pasquale Buonincontro), trecând prin Calabria şi ajungând în Toscana, la Pisa, a favorizat crearea unei reţele de cunoştinţe academice, de prietenii personale şi descoperirea unor interese multidisciplinare convergente. În acelaşi timp, am predat, timp de doi ani, la Facultatea de Ştiinţe Politice din Roma, la Sapienza şi, de asemenea, încă doi la Facultatea de Litere din Florenţa, unde catedra de română era pe punctul de a se pierde. Legăturile de prietenie cu câţiva colegi de seamă, Renzi la Padova sau Al. Niculescu la Udine, ca să nu spun de Marco Cugno la Torino, tovarăş de drum din anii de pionierat, când am fost lectori de italiană la Bucureşti... au făcut restul.
După acest preambul, care rezumă câteva decenii bune de experienţă nu numai universitară, ajung la răspunsul dorit: acum 4 ani am candidat la decanatul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine (iar acum mă găsesc la începutul celui de-al doilea mandat la Pisa) şi pentru că, dintr-o poziţie autorizată, voi avea un cuvânt de spus à propos de ceea ce se poate întâmpla cu posturile de română în învăţământul superior. Există în Italia un fel de forum al decanilor, la nivel de facultăţi omogene, ca şi la nivel de interconferinţă pe plan naţional. Aproximativ o dată la două luni ne întrunim şi discutăm, „ne luăm temperatura“ – cum sugestiv spune un vers de Marin Sorescu – şi adoptăm sau propunem măsuri, când putem. În acest fel, am avut ocazia să îmi exprim îngrijorarea pentru dispariţia unor catedre de română (Genova şi Palermo mai de demult, Potenza, Trento), dar am şi pus problema pensionărilor iminente. Nu am, bineînţeles, nici un merit concret, specific, dar a fost foarte importantă obţinerea unor noi posturi de cercetător pentru limba şi literatura română în cadrul catedrelor din Udine, din Bari, din Napoli – Orientale, din Roma – Sapienza, condiţie sine qua non pentru viitorul disciplinei noastre.
Sunt, aparent, multe posturi de limba şi literatura română în Italia, dacă le comparăm cu cele din alte ţări? Este românistica o preocupare pentru literaţii şi filologii de azi? Emigraţia română de ultimă oră influenţeză interesul faţă de cultura noastră? Vor taţii şi mamele românce să transmită şi copiilor această moştenire culturală?
Din păcate, şi în Italia, rolul important pe care îl jucau disciplinele strict filologice în formarea umanistă a suferit din cauza aşa-numitului sistem Bologna. La aceasta se adaugă şi faptul că studenţii de la limbi străine sunt mai mult interesaţi, în mare parte, de învăţarea şi utilizarea limbilor şi mai puţin motivaţi în studierea literaturii. Pe de altă parte, este adevărat că asistăm la o creştere a numărului de studenţi români, mai ales fete, care au urmat, în majoritatea lor, numai câteva clase în ţară, iar, acum, îşi manifestă dorinţa de a afla mai multe despre istoria culturală şi despre scriitorii români moderni şi contemporani. Din fericire, cred că, cel puţin în Toscana, părinţii sunt încântaţi de această dorinţă (îmi aduc aminte că, în împrejurimile Romei, acum zece ani, mai ales pentru primele clase din şcoala primară, părinţii trebuiau convinşi că e bine să nu lase ca fiii lor să îşi piardă limba maternă).
Italia este ţara invitată la Târgul de Carte Gaudeamus. Ce înseamnă acest lucru? Cum vă implicaţi în acest eveniment cultural?
Pentru prima dată, ambasadorul Italiei la Bucureşti, E.S. Mario Cospito, care şi-a făcut studiile la Universitatea din Pisa, a decis participarea italiană la Târgul de Carte Gaudeamus 2010 cu un stand propriu. Împreună cu colegii de la catedra de italiană din Bucureşti, au fost invitaţi câţiva scriitori, Sergio Romano, cunoscutul politolog fost ambasador italian la Moscova, ca şi subsemnatul, pentru a prezenta anumite aspecte actuale din lumea nu numai editorială din peninsula noastră. Cu această ocazie, voi participa la câteva mese rotunde despre starea traducerilor din literatura română în Italia şi voi lua parte la lansarea ultimelor cărţi editate de Ana Blandiana şi de Ioana Pârvulescu la Humanitas.
Se vorbeşte că şi România va fi invitată la Salonul de Carte de la Torino, în 2012. Este un fapt stabilit? Cât de important este târgul acesta, în contextul târgurilor literare din Italia? Cum credeţi că ar fi bine să se prezinte scriitorii şi traducătorii români cu această ocazie?
Din cele spuse de organizatori, la închiderea ultimei ediţii a Salonului de Carte de la Torino din 2010, am reţinut promisiunea că România va fi ţara oaspete în anul 2012 şi pare că acest anunţ a creat un şi mai mare interes din partea editurilor din Italia pentru a publica scriitori români contemporani. Fără îndoială, târgul de carte de la Torino este întâlnirea cea mai importantă în lumea noastră editorială, urmat de Festivalul de la Mantova, unde, într-o oarecare măsură, scriitorii contează mai mult decât editurile, aş spune. Referitor la modul în care ar fi bine să se prezinte literatura română peste hotare, mai ales acolo unde intenţia este de a-i face cunoscuţi pe autorii care merită să fie traduşi, unde participă, deci, în primul rând, editori, cum este desigur celebra Buchmesse din Frankfurt, cred că sunt foarte bine venite programele finanţate de către ICR. După experienţa de anul trecut de la Salone del Libro di Torino, aş avea de făcut o remarcă prin care îmi permit să sugerez o mai mare grijă în editarea unui catalog reprezentativ. Deşi foarte reuşită ca obiect editorial, broşura Proposte editoriali romene, editată de Centrul Naţional al Cărţii împreună cu ICR, a fost – după părerea mea – un eşec, din moment ce calitatea fragmentelor traduse în limba italiană publicate acolo (ca şi a celor mai ample prezente în CD-ul care s-a distribuit editurilor din Italia) s-a aflat, în mare măsură, sub un nivel lingvistic acceptabil. Fiindcă la o citire cu creionul roşu în mână, am înregistrat peste 50 de greşeli de sens, dar şi de gramatică, mă întreb atunci în ce măsură un editor din Italia ar putea fi cucerit de propuneri cu traduceri de calitate îndoielnică dintr-un asemenea catalog. Ceea ce nu înseamnă numai o risipă de bani (traducerile, editarea, deplasările şi cazarea etc.), dar înseamnă mai ales un deserviciu faţă de acei autori, pentru care intenţia era de a-i face cunoscuţi. Dixi, et salvavi animam meam!
Cum apreciaţi prezenţa cărţilor româneşti pe piaţa literară italiană, stăm bine, stăm încă modest? Cum îi apreciaţi pe traducătorii tineri? Dar evenimentele literare consacrate literaturii române şi prestaţia instituţiilor româneşti care o au în grijă? Are vreun impact cultura română asupra imaginii, nu foarte luminoase, a românilor în Italia?
Prezenţa literaturii române pe piaţa noastră este din fericire una în continuă creştere, cum spuneam şi mai de mult. Este, desigur, un lucru remarcabil şi meritoriu să promovăm forţe tinere, pentru a le îndruma treptat atât spre exegeza literară, cât şi spre munca pasionată de traducere. Pentru ambele alegeri, o aprofundată pregătire culturală de tip universitar trebuie să se dezvolte pe un teren care deţine în prealabil însuşiri personale, ca: o bună aplicare pentru cercetarea ştiinţifică, competenţă performantă cât mai aporape de perfecţiune în limba ţintă, care nu poate fi decât propria limbă maternă, un talent specific, aş spune, chiar un condei scriitoricesc.
Nu întâmplător, şi în Italia, la renumita editură Einaudi, există colecţia „Scriitori traduşi de scriitori“. Din acest punct de vedere, mai sunt încă multe de făcut, fiind clar că, dincolo de disciplina care se numeşte „traductologie“, munca de zi cu zi a traducătorului cere timp, răbdare, repertorii şi instrumente lexicografice diferite, o severă atitudine critică şi n-ar strica, poate, o oarecare doză de modestie. Dar ar mai trebui să nu lipsească şi o frecventare asiduă, neîntreruptă a mediului socio-lingvistic din care traducem, ca să ştim, între altele, în ce măsură anumite realia, pe care le cunoaştem poate aproximativ, trebuie păstrate pentru a reda lumea contingentă înconjurătoare. Nu cred că ar fi bine, de pildă, să redăm prin „messa funebre“ un cuvânt plin de conotaţii multiple cum este „parastas“. Poate că greşesc eu, dar sunt de părere că specificitatea unei culturi nu trebuie aplatizată. Eu cred că aceasta poate fi calea prin care am putea oferi comunităţilor migrante o şansă în plus pentru păstrarea identităţii lor antropologice şi culturale, într-o oarecare mărură, în pericol azi, ca şi identitatea noastră, de fapt, într-o lume globalizantă care tinde să anihileze ceea ce este specific.
Care sunt proiectele actuale ale istoricului literar şi traducătorului Bruno Mazzoni?
Chiar în aceste zile iese de sub tipar, la Editura Plus din Pisa, volumul îngrijit de către o colegă de la Florenţa, Angela Tarantino, şi de mine, care se intitulează Geografia e storia della civiltà letteraria romena nel contesto europeo, o amplă carte, de aproape 500 de pagini, la care au participat mai mulţi cercetători din Italia, din România şi din alte ţări. O vom prezenta la Roma pe 9 decembrie, la Universitatea Sapienza... În ceea ce priveşte traducerile, rămân în continuare sedus de opera lui Mircea Cărtărescu, dar am şi alte oferte de la câţiva editori pentru unele cărţi în care cred sau pe care chiar eu le-am propus.
* Decanul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Pisa
Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu
