Pe aceeași temă
Arta de la Galeria Dialog
Galeria Dialog din Bucureşti este un spaţiu care de cinci ani încoace urmăreşte atent să (re)dea publicului mari artişti aproape uitaţi sau figuri încă puţin cunoscute, dar ale căror practici artistice îi fac deosebit de interesanţi pentru ceea ce pot aduce discursului prezent. Un loc în care faci şcoală, înveţi artă românească a secolului XX, despre artişti lăsaţi în ultimii douăzeci de ani în afara timpului sau descoperiţi cu adevărat abia astăzi. Înveţi cum să curatoriezi o artă până la urmă dificil de abordat acum, ce marcă să îi pui, cum s-o plasezi în contextul ei istoric, dar să o faci accesibilă în contemporaneitate. Lecţii de curatoriat şi o artă care devine mai puţin închisă ochilor contemporani.
Criticul de artă şi curatorul Ruxandra Garofeanu a creat şi a îngrijit acest spaţiu din 2005 încoace. În peste cinci ani, aici au fost expuşi Wanda Sachelarie Vladimirescu, Florica Ioan, Benedict Gănescu, Maria Brateş Pillat, Lucia Cosmescu, Ştefan Sevastre, Gabriel Ştephănescu Arephy, Dan Eremia Grigorescu, Samuel Mützner, Ion Vlad, Apcar Baltazar, pictura familiei Mărginean. În expoziţiile din seria Pictura scrierii, i-am căutat pe Arghezi, pe Nichita, pe Foarţă, pe Gabriela Melinescu şi pe Traian T. Coşovei şi i-am regăsit pe Pallady, Margareta Sterian şi Corneliu Michăilescu. Galeria îşi schimbă formele şi scenografia atunci când primeşte lucrările explozive ale Arianei Nicodim (din pene, sfoară, lemn, hârtie, metal); spaţiul este reevaluat pe verticală şi uită de clasicele simeze, devine o invenţie nouă. Poate că un punct important în viziunea curatorială a Ruxandrei Garofeanu este tocmai acesta: galeria nu e niciodată suportul neutru al artei, ci lucrările îşi găsesc întotdeauna perfect locul, se creează de fiecare dată un nou ambient al artei şi un discurs nou. Aceeaşi percepţie şi odată cu apăsătorul Convoi al sacrificaţilor al lui Aurel Vlad, cu ocazia expoziţiei din 2008 dedicată Memorialului de la Sighet, sau atunci când Galeria Dialog a expus cărţi-obiect (Biblioteca: în jurul lui Eugen Schileru): Ion Bitzan, Ion Alin Gheorghiu, Mircia Dumitrescu. Un altfel de memorial, al cărţilor. Niciun element ostil, nelalocul lui, nepotrivit, totul bine integrat, făcând astfel cu adevărat posibile comunicarea şi înţelegerea unei arte uneori total necunoscute publicului contemporan.
„O întreagă lume, cuprinsă de delir“ (Geo Bogza)
Iată că expoziţia deschisă pe 17 februarie la Galeria Dialog prezintă un artist total necunoscut publicului. Un desenator pe care trebuie să-l priveşti cu atenţie, a cărui artă reuşeşti să o vezi ca pe un şir de escapade din realitatea ultimilor 60 de ani. Mai degrabă decât să mă „şocheze sau bulverseze“ sexualitatea multor desene semnate Nestor Ignat (aşa cum Nicolae Tzone crede că va păţi privitorul atunci când îi va privi drept în faţă pe oamenii „întorşi pe dos“ ai lui Ignat), m-am lăsat de la bun început impresionată de Şantierele sale, de corpurile deformate ale Ultimului drum şi de Construcţia care creşte din picioare de om, se ramifică la infinit, fără să se încheie niciodată. M-a interesat absurdul din desenele lui, Perahim din desenele lui, Magritte, influenţele suprarealiste, dar şi cele din pictura lui Bosch. Şi contextul acestei arte.
Născut în 1918, Nestor Ignat a fost în primul rând ziarist, preşedinte al Uniunii Ziariştilor între anii 1958-1976, redactor şi redactor-şef adjunct la Scânteia (1945-1962), profesor şi decan al Facultăţii de Ziaristică, poet, grafician, membru al Partidului Comunist Român încă din ilegalitate, prieten cu Geo Bogza şi cu cercurile avangardiste. De altfel, poetul Poemului invectivă îşi dăduse încuviinţarea ca Nestor Ignat să-i ilustreze la o ediţie viitoare, bibliofilă, volumul său.
Desenator de acum „aproape 8 decenii“, aflat pentru prima oară într-o galerie de artă (dar expus în 2004 la Biblioteca Pedagogică Naţională din Bucureşti), Nestor Ignat este prezentat de către Ruxandra Garofeanu precum un artist al temelor afirmate obsesiv, un personaj interesant, pentru care desenul a fost supapa, perimetrul de libertate, unica zonă de „neaservire“ în faţa moralei societăţii. Arta care înfruntă sistemul din care Ignat face activ parte, desene realizate – aşa cum povesteşte curatoarea în catalog – „nu pe ascuns, ci foarte multe în timpul şedinţelor oblăduite de Partidul Comunist Român“. Desene care sfidează, „sub nasul tuturor“ (cum mărturiseşte chiar el), care urmăresc iniţial mişcarea din jur, pentru a se lăsa apoi conduse de mişcarea interioară, cea necontrolată, care scapă conştientului: porneşti de la un punct, „iar liniile curg mai departe sau ba, se îmbină, se încolăcesc, cresc ca iarba, ca florile, pe tăcute şi ies cum vor ele şi mai puţin cum aş fi vrut eu, călăuza şi responsabilul lor“.
Ce desenează Nestor Ignat acum 50 de ani, acum 20 de ani, astăzi? O lume absurdă, pe care e imposibil să nu o citeşti în cheie subversivă. Seria Şantierelor sale – sau Cutremurul (1977) din fragmente de corp şi beton, pietrificate într-un Turn Babel atât de asemănător construcţiei utopice a lui Tatlin – sunt imaginea societăţii socialiste pe dos. Ideologul realismului socialist desenează suprarealist! Muncitorii entuziaşti, zâmbitori, musculoşi, puternici din pictura realist-socialistă, la Ignat devin corpuri fără cap, fragmente de corp, la fel de puternice, dar reduse la „mână de lucru“, la forţă, non-identităţi. Dorinţei obsesive a realismului socialist de a crea tipologii oferite privitorului de-a gata pentru a se oglindi cât mai corect, Nestor Ignat îi răspunde în desenele sale cu personaje întotdeauna fără cap, oameni care cresc unul din altul, din care ies terminaţii-şuruburi, piese geometrice, roţi zimţate, nituri, chei franceze, şurubelniţe, instrumente de lucru, oameni angajaţi într-o continuă luptă pentru obţinerea unei forme umane. Omul lui se plasează între Sisif şi Atlas, ţine pe umeri bârne, cară realitatea în spinare. Personaje reduse la mecanisme, piese. Dar piese inutile şi absurde, muncă de fapt în gol, atâta timp cât construcţiile odată încheiate sunt, de fapt, erori şubrede, ce se ţin într-un vârf de ac, cuie ce străpung – în mod greşit – trupuri. Iar atunci când desenul are doza sa de obscenitate, acesta nu este de fapt altceva decât o colcăială de corpuri decapitate, fără individualitate. „Oameni întorşi «pe dos», la care interiorul tăinuit a devenit monstruosul expresiv, în pofida oricăror ipocrizii“, scrie Nestor Ignat.
„...Alergând de urgenţă la tubul de comunicaţie“ (Urmuz, Pâlnia şi Stamate)
Dar iată unul dintre desenele pe care îmi place să-l consider cheia acestei expoziţii înscenate la Galeria Dialog de către Ruxandra Garofeanu. Lumea imaginată în Transfuzie nu pot să o numesc altfel decât o lume perfect urmuziană. „Nu are nici uşi, nici ferestre şi nu comunică cu exteriorul decât prin ajutorul unui tub.“ Iată Pâlnia şi Stamate într-un desen care adună în el esenţa artei lui Nestor Ignat: „Stamate începu să-şi taie în fiecare noapte, cu foarfeca, legăturile ce-l ţineau ataşat de ţăruş şi, spre a putea da frâu liber dragostei sale neţărmurite, începu să treacă din ce în ce mai des prin interiorul pâlniei, făcându-şi vânt în ea de pe o trambulină construită expres şi coborându-se apoi în mâini, cu o iuţeală vertiginoasă, pe o scară mobilă de lemn, la capătul căreia îşi rezuma rezultatul observărilor sale în afară...“. Arta absurdă a lui Nestor Ignat, practicată timp de opt decenii, este transfuzia la vedere, pentru a supravieţui realităţii alienante şi dezumanizate. O realitate pe care artistul o trăieşte din plin, dar căreia îi răspunde, în desen, cu o realitate paralelă, veşnic „pe dos“.
